Spiritul critic în cultura românească/Veacul al XIX-lea. Factorii culturii românești din acest veac

de
Garabet Ibrăileanu


Veacul al XIX-lea. Factorii culturii românești din acest veac

Capitolul precedent - Capitolul următor


Veacul al XIX-lea în Transilvania nu prezintă nimic deosebit de interesant. Se continuă curentul latinist, fără să mai apară figuri, afară de a lui Timotei Cipariu. În același timp, civilizația apuseană, în forma germană, continuă să străbată mai departe, producând și un efect rău: stricarea limbii.

Muntenia, în acest veac -- vorbind până pe la 1880 --, se caracterizează prin lupta revoluționară împotriva vechiului regim și prin inferioritatea culturii. Muntenia reprezintă, s-ar putea zice, voința și sentimentul, pe când Moldova mai cu seamă inteligența. Muntenia face o operă mai utilitară; ea își cheltuiește energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noi. Moldova face o operă mai de lux: ea caută să adapteze cultura apuseană la sufletul românesc, caută să adapteze la noi formele cugetării apusene.

De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptiști; în Moldova, o legiune de spirite critice și de literatori.

E drept că și Muntenia nu se lasă mai prejos, ba chiar stă mai sus, într-un gen, într-unul singur, în poezia lirică -- gen care apare la originile oricărei literaturi, căci nu presupune necesitatea unui grad sensibil de civilizație. Numai cât, din cauza lipsei de atmosferă culturală a Munteniei, talentele ei lirice n-au dat tot ceea ce ar fi putut da, ba unele, căzând cu totul pradă maniei franțuziste ori latiniste, și neavând nici o atingere cu poporul, s-au sinucis: Depărățeanu și alții.

Care să fie pricina acestei deosebiri dintre Muntenia și

Moldova? Pentru a ne lămuri, să vedem mai întâi care sunt elementele și factorii culturii românești din veacul al XIX-lea, să vedem dacă aceste elemente și acești factori nu diferă cumva de la Moldova la Muntenia.

Cultura noastră de azi e o sumă a vechii culturi românești, de care am vorbit, a culturii europene venite mai ales prin curentul francez, a ideilor Școlii ardelene (curentul latinist), toate acestea prelucrate și fasonate -- foarte puțin -- de curentul poporan.

Vechea cultură a fost mai puternică în Moldova decât în Muntenia, cum s-a văzut, din pricina curentului polonez.

La începutul veacului al XIX-lea, Moldova are deja o tradiție culturală. Acest lucru este de o importanță capitală.

Peste vechea cultură vine curentul latinist, prin cărți, gazete și oameni (G. Lazăr, Laurian, Ilarian, Barnuțiu etc.), și curentul francez. Curentul latinist a fost mai slab în Moldova decât în Muntenia, unde urmele lui și azi încă n-au murit cu totul, dovadă persistența ortografiei "academice" la oamenii culți din Muntenia, dovadă frazeologia naționalistă mai în floare în Muntenia. Și nu e mult de tot de când Bucureștiul ținea sus steagul latinismului (Revista contemporană) împotriva spiritului critic moldovenesc. Că acest curent a fost mai tare în Muntenia, o mărturisesc și contemporanii. Așa, M. Kogălniceanu, în al său Cuvânt introductiv la cursul de istorie națională, 1843, zice:

"În mine veți găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuiez la sporirea romanomaniei, adecă mania de a ne numi romani, o patimă care domnește astăzi mai ales în Transilvania și la unii din scriitorii din Valahia."

Și continuă stăruind asupra acestei manii sau patimi, pe care o ridiculizează.

De asemenea și A. Russo: "Reacția în contra apucăturii literaturii de astăzi trebuie să vie, de acum încă, lauda Moldovei e de a nu prea fi dat în asemenea rătăciri", lucruri scrise cel puțin în 1855, când apărea România literară, când adică și-a scris Cugetările.

Curentul francez, de asemenea, va avea o soartă deosebită în Moldova decât în Muntenia. În Moldova, el se va înfățișa mai ales ca un curent cultural, aproape literar, pe când în Muntenia, mai mult ca un curent social și politic.

Curentul poporan, adică cunoașterea literaturii populare și utilizarea ei ca îndreptar pentru literatura cultă, s-a născut în Moldova. Eliade, când recomandă lui C. Negruzzi procedeul de a-și forma limba literară, vorbește de unificarea dialectelor, de limba bisericească, dar de limba poeziei populare nu; și n-a vorbit nicăierea. Și foarte multă vreme acest curent n-a fost măcar cunoscut aiurea. Reprezentanții acestui curent sunt A. Hâjdău din Hotin, Asachi, dar mai ales -- cu stăruință și cu conștiință de valoarea lor -- A. Russo, V. Alecsandri, Kogălniceanu și C. Negruzzi.

Era natural ca acest curent să se nască în Moldova.

Acea tradiție culturală, de care am vorbit, se opune curentului falsificator latinist. E vorba atunci de apărat caracterul vechi tradițional al limbii și literaturii, împotriva latinismului și a franțuzismului. Atunci tradiția literară moldovenească își va găsi un aliat în literatura și limba populară. Alexandru Russo spune:

"Cercetez literatura și dau de o amestecătură indigestă de limbi neolatine, de o sumă de idei luate fără nici un sistem de la străini și prin urmare nu-i găsesc nici un caracter original. Unde este dar românismul? Unde să-l caut pentru ca să-mi fac o idee exactă de geniul român?

Din întâmplare mă primblu într-o zi printr-un iarmaroc și, deodată, mă cred în altă lume. Văd oameni și haine ce nu văzusem în orașe; aud o limbă armonioasă, pitorească și cu totul străină de jargonul cărților. De unde eram la îndoială dacă românii sunt o nație sau o colonie cosmopolită modernă, un soi de Algerie franco-italiano-grecească, încep a întrevedea adevărul".

"Iată poezie! Iată adevărata literatură, de care se pot mândri românii." (E vorba de niște bucăți populare, pe care nu le-am mai transcris.) -- și alte zece locuri, în care se vede că în capul acestui deosebit român lucrul de care vorbesc -- poezia populară ca mijloc de originalizare a literaturii culte -- era clar. În Muntenia, unde interesul cultural și literar era lăsat în umbră de cel politic, n-a fost un curent poporan:

"Anton Pann -- zice Alecsandri într-o scrisoare din

1872 -- nu a fost până acum prețuit la adevărata lui valoare, ba, încă, în Valahia meritele sale sunt chiar disprețuite de majoritatea literaților moderni".

Acum posedăm factorii culturii românești din veacul al XIX-lea. Vedem că în Muntenia sunt: o tradiție culturală mai slabă, curentul latinist și curentul francez mai ales în ipostazul lor politic. În Moldova: o tradiție culturală mai puternică, curentul latinist slab, curentul francez în ipostazul mai ales literar, și curentul poporan.

Din această deosebire a factorilor rezultă și deosebirea dintre istoria culturii și a literaturii Moldovei și Munteniei din veacul al XIX-lea.

Caracteristica Munteniei, am spus-o, e lupta pentru realizarea unor idealuri sociale și naționale. Talentele ei, mai toate, sunt absorbite de această luptă. Un C.A. Rosetti, care în Ceasuri de mulțumire făgăduiește atât de mult și care ar fi fost un adevărat poet, nu mai face literatură poetică. Ion Ghica, acel mare talent de prozator, se dedă cu totul politicii. Dacă C.A. Rosetti și I. Ghica s-ar fi născut în Moldova, negăsind aici un mediu favorabil pentru a se dezvolta politicește, ci unul tocmai dimpotrivă -- mediul intelectual moldovenesc --, poate că azi istoria literaturii ar fi mai bogată cu un poet liric și cu un nuvelist.

Talentele poetice din Muntenia se resimt în cea mai mare parte de lipsa de cultură și de spirit critic a provinciei lor. Dovadă Bolintineanu, ale cărui defecte se reduc, mai toate, la lipsa lui de cultură; dovadă un Depărățeanu, victimă a franțuzismului datorit lipsei de spirit critic a culturii muntenești. Dar, încă o dată, Muntenia și-a plătit tributul către românism prin lupta ei pentru crearea României moderne, ceea ce constată, dar nu înțelege Alecsandri, când în scrisorile sale nu mai isprăvește cu sarcasmele la adresa politicii din Muntenia: "ăMunteniiî se agită ca niște umbre chineze pe o scenă politică imaginară... Nebunia lor naivă îi depărtează din ce în ce mai mult de domeniul literaturii... Meschinele patimi zise politice, care au devenit o tristă monomanie dincolo de Milcov..." "Politica, iată boala care seacă izvoarele imaginației și a bunului-simț în București"... "Capitala gheșefturilor"... "Așa-zisul centru intelectual al României (sau, mai sadea, București)"... "Bogata sărăcie de idei și de talente a Capitalei"... Într-un loc spune că a întrebat, pe vremea lui Cuza, pe doctorul Meyer, dacă n-a constatat un grad de sminteală la bucureșteni și că acest doctor i-a răspuns că sminteala ajunsese la gradul al doilea.

Cum că din pricina acestei lupte cultura muntenească a fost mai în scădere, ne-o mărturisesc de la început scriitorii vremii. M. Kogălniceanu, în 1855, zice:

"În Moldova, care nu inspira aceleași îngrijiri revoluționare [subl. de Kogăln.], apăsarea spiritelor fu mai blândă. De aceea și inteligența au dat mai mult semn de viață..."

Și înșiră cărțile și publicațiile apărute în anii 1849-1854. În Muntenia, "cea mai mare parte din junime fiind silită a se desțăra, cu dânsa emigrase și toată viața intelectuală a Țării Românești".

Constantin Negruzzi ne spune același lucru -- numai că el nu face distingere între Moldova și Muntenia, ca Kogălniceanu: "Întâmplările anului 1848 au fost fatale literaturii române. Politica predominând, literatura amuți", lucru pe care îl spune și Alecsandri în Scrisori (p. 38), când numește pe literatori "cuci rătăcitori" în perioada de după 1848.

Acest lucru, cum se vede din istoria literaturii și cum îl vede și Kogălniceanu, nu e just decât pentru Muntenia, unde, zice Kogălniceanu, în acel interval de cinci ani, afară de Vestitorul românesc, nu cunoaște altă publicație. Pentru Moldova, însă, el citează: Letopisețele, Uricariul, Cronica lui Șincai, Baladele lui Alecsandri, Teatrul lui Alecsandri, Poezii de Sion, Istoria lui Laurian, Poezii de Bolintineanu tipărite la Iași, vreo trei publicații periodice etc.