Spitalul amorului (1852)/1/Albo Albo de la munte
Albo, Albo de la Munte
C-ai pus fesciorul pe frunte?
Că ț-au eșit vorbe multe.
– Lasă-mi iasă, că nu-mi pasă,
Că nu e Badea acasă,
Ci e dus Badea la coasă,
Să-mi cosească fân cu Roă,
Frânge-i s-ar Coasa-n doă,
Să vi la alta nouă.
Să-mi cosească fân, costrele,
Facă-mi Coasa-n bucățele,
Să vie-n brațele mele.
Să-mi cosească fân cu floare,
Să-mi fie de sărbătoare,
La cap și la țițișoare,
Zică lumea, îi dau pace,
Eu m-oi purta și voi face
După cum lui Badea-i place.
Zică lumea, ce o zice,
Nu va putea să ne strice,
Dragostea să ne râdice.
Că mă știe Badea bine,
Inima lui e la mine
Ș-a mea o poartă la sine.
Inima lui îm vorbește,
Și a mea lui îi șoptește,
Că una d-alta dorește.
C-amândoă sânt legate
Cu lanțuri arse-nfocate
Ș-una pentro alta pate.
Și lanțul ce le coprinde,
Într ele când se-ntinde,
Cu mai rău foc le aprinde.
Iar când s-adun amândoă
Atuncea parcă le ploă
O răcoreală de Roă
Le ploă, le răcorește,
Dar de tot nu le recește,
Că dragostea le-ncălzește.
Nici va reci vre o dată
Dragostea lor cea-nfocată,
Doruă ca să mi-l abată.
Așa le e jurământul,
Ș-îs legate cu cuvântul
Ale despărți mormântul.