Spitalul amorului (1852)/1/Dup-atâta lungă crudă despărțire
Dup-atâta lungă crudă despărțire
Nu știam de este zio pre pământ,
Muza-mi adormită petrecea-n mâhnire,
Când pe cer pe stele când pe negrul vânt
Căci cum o să poată trista-mi filomilă!
În de iarnă vreme a cânta-n plăceri,
Când uscata frunză și nu e zambilă
Care să umbrească tristele vederi.
Te văzui copîlă și a ta zâmbire
O viață nouă pentru mine a fost,
Pieptul meu s-alină, simte mulțumire
Și destul nu aflu în el adăpost.
Primăvara naște florile învie
Atmosfera cântă drag mi-e s-o ascult;
Moarta frumusețe acum este vie,
Te-am văzut iubito, eu nu voi mai mult.
Mâna ta de buza-mi tristă veștejită
Înger de slăvire când s-apropia,
Îmi simțeam senină inima-mi rănită
Și mai blând amorul ce o sfâșia.
Mâna ta iubito, mi-a dat floricele
Ce ca primăvara din senin răsar,
Când acele-n mine d-a vieții rele
Era supt o umbră tristă făr' de har.
Roza purpurie, Crinul din grădină
Veștejesc îndată mirosul pierzând,
Dar a tale grații pline de lumină
Ca o copiliță, nori nu le coprind.
Ca și Aurora tu ești luminoasă
Totd-auna mândră ca o stea pe cer,
Dar te văz acuma mult mai grațioasă,
Aste gânduri triste de la tine pier.
Frumusețea nopții, ea când ne aratâ
Cerul fără de nori pe el stele mii,
Și o parte Luna zâmbind întristă
Care-n multe inimi face spazmuri vii.
Cântecul de pasări cel de armonie,
Mirosul de roze, murmurul de râu,
Or ce alt în lume plin de melodie,
Ce să-ncânte poate pe un suflet viu.
Toate-m i par pălucă, toate sânt de ură
La a ta ființă cării a zâmbit,
Numele tău singur țn a sa figură
Covârșaște or ce lucru strălucit.
Te văzui iubito și a ta zâmbire
O viață nouă pentru mine a fost,
Pieptul meu s-alină, simpte mulțumire
Și destul nu aflu în el adăpost.