Spre Izvorani

 

Las povârnișul viei să cadă-n praf de soare,
Și-ntr-un tunel de frunze umbrite brusc pătrund.
Atât de dreaptă fuge cărarea până-n fund
Că văd, ca prin ocheanul întors de-o vrăjitoare,

Căsuțele răzlețe din satul Izvorani
— Mici capre cățărate pe-o râpă de lumină
Prin nuci proptiți ca-n bată strâmba lor tulpină,
Sub sarica frunzoasă de gârboviți ciobani —

Și — arătări din țară, în stampe japoneze —
Ca o furnică neagră ce-mpinge albu-i ou,
O față cum zorește, greu de urnit, un bou,
Nemaiputând pe coastă cireada s-o urmeze.

Pe când din zarea serii ca namile, cu rost
Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunții,
Pe rând: albaștri, vineți, de aur verde — munții
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost.