Deschide meniul principal

Stâna prădată

Stâna prădată
legendă / motiv pastoral străvechi


■ "În vremea de demult, o gazdă a avut la oile sale un cioban. Sosind sărbătorile de Paști, și dorind și acesta ca măcar o dată pe an să coboare în sat, a cerut voie de la stăpânul său, care, în locul lui, a trimis pe unica sa fată ca să aibă grijă de oi. Tâlharii de prin părțile locului, când au aflat aceasta, s-au dus la stână și au vrut să mâne cu ei întreaga turmă de oi. În fața acestei hotărâri, fata s-a rugat de căpitanul haducilor ca, înainte de a se duce cu oile, să o lase să cânte o dată din trâmbdiță și pe urmă să o lege de trunchiul arborelui. Căpitanul a lăsat-o.
Era în prima zi de Paști. Tot satul era în biserică. Preotul citea sfânta evanghelie când sunetul trâmbiței a turburat sufletul gazdei.
Fata a terminat de cântat, în timp ce căpitanul se pregătea să o lege și apoi să plece cu turma. Fata s-a rugat să-i permită să cânte încă o dată - ceea ce căpitanul nu a refuzat. Tatăl ei înțelege alarma fiicei sale și cheamă pe săteni afară din biserică. Trâmbița însă încetase. Fata se rugă pentru a treia oară și ultima. Căpitanul, înduioșat de fiorii pătrunzători ai trâmbiței, o lăsă să mai cânte. Atunci fata începu să cânte iar din trâmbiță, de plângeau oile și răsunau munții. Din sunetul trâmiței se desprindeau limpede următoarele cuvinte:
Ină, tată, ină!
Oile furatu,
În țară mânatu,
Pe mine legatu!
Eși, tată, afară,
Oile-s pe țară!
Tatăl, ei, care ascultase ultima trâmbițare în curtea bisericii, pornește cu oamenii din sat și-și scapă din mâna pribegilor turma de oi".

culegător Tache Papahagi,
de la Tudor Tincu, 93 ani, Sat-Șugatag, 1923,
în Graiul și folklorul Maramureșului, 1925, p. XLVII- XLVIII.


■ "Referitor la trâmbiță, se crede că oile, o dată cu apariția stelelor, dacă o aud răsunând, se așează jos, își pun cruciș cele două picioare de dinainte și capul peste ele și ascultă cu religiozitate profundă ariile cântate - până într-atâta farmecă acest instrument, mai ales în timpul nopții. De fapt, sunetele puternice și în același timp line și dulci ale acestui instrument armonizează perfect cu tot ce aparține accidentelor regiunilor muntoase, așa că fiorii ecoului produs în tăria singurătății nopții pătrunde adânc firea naturii" (Tache Papahagi, 1925, p. XLVIII).


■ Motivul pastoral stâna prădată – "se mai poate auzi astăzi, din ce în ce mai rar însă, în nordul țării, mai ales în Maramureș și Țara Oașului. Avem însă mărturii sigure că motivul a cunoscut o largă răspândire…" (Dumitru Pop, Stâna prădată - un motiv din sfera mitologiei pastorale, în Calendarul Maramureșului, Baia Mare, 1980, p. 72-73).


■ "… Caracterul arhaic (este) vizibil atât din structura sa artistică, cât și în lexic, din care nu lipsesc cuvintele dispărute demult din graiul țăranilor. Ea are aerul unei balade din vremuri vechi. Plină de dramatism, în care pare să se fi condensat o îndelungată experiență din viața zbuciumată a păstorilor" (idem).


■ "… Variantele nordice, din Maramureș și Oaș, ale motivului stâna prădată (…) sunt singurele variante din întreg spațiul central și sud-est european care au conservat până astăzi motivul în stadiul său primar, apropiat mitului pastoral care le-a dat viață" (idem).


■ "Specificul mitologiei românești, indiferent de scenariile mitice absorbite în ierarhia etapelor, are o structură definită și un panteon prin excelență păstoresc: Dumnezeu e un cioban bătrân sau un baci, Sânpetru e patronul lupilor, Miorița este oaia oraculară autoselectată din turmă, (…) Baba Dochia, pietrificată își păzește oile (…). Dar nu există divinități sau personaje mitice fundamentale în mitologia românească care să fie ocrotitoare ale ogorului (…). Mitogeneza română s-a oprit la societatea pastorală arhaică" (V. Kernbach, Dicționar de mitologie, 1989, p. 383).