Stan Bolovan
Au fost odată, într-o margine de sat, un om, pe nume Stan, și muierea lui. Ea era tristă mereu și degeaba încerca soțul ei să afle de ce, că ea nu voia să-i spună, căci, zicea ea, avea să fie și el trist dacă află. Dar Stan nu se lăsă și pînă la urmă ea îi spuse că e suparată că nu au copii și, într-adevăr, omul se întristă și el. Într-o bună zi, sosiră la ei în casă Domnul Iisus Cristos și Sfântul Petru.
I-au primit bine, i-au hrănit și le-au spus vorbe bune, iar când să plece, Cristos l-a întrebat pe Stan ce își dorește, pentru că el are să-i îndeplinească trei dorințe. De trei ori l-a întrebat, de trei ori a spus că vrea copii, de trei ori i-a dat copii, așa că Stan a rămas cu o sută de copii.
În câteva zile copiii au început să strige de foame, iar cei doi părinți hotărâră ca tatăl să plece în lume, să caute un dar de la Dumnezeu, hrană pentru copii. A umblat cât a umblat Stan, dar nu a găsit ce îi trebuia. A ajuns până la marginea lumii, unde se amestecă ce este cu ce nu este, și acolo a dat peste o stână cu șapte păcurari. Acolo află că un zmeu vine în fiecare noapte și le ia câte trei oi, dar și laptele de la șaptezeci și șapte de oi, pe care îl ducea zmeoaicei bătrâne, să se scalde în el ca să întinerească. Atunci Stan întrebă ce i-ar da ei dacă i-ar scăpa de zmeu, iar ciobanii îi spuseră că îi dau a treia parte din oi.
Pe la miezul nopții auzi Stan un zgomot grozav, apoi îl zări pe zmeu apropiindu-se de stână. Îi strigă să stea și îi spuse că el e Stan Bolovan, care ziua mănâncă stânci, iar noaptea paște copaci. Zmeul spuse că nu se va atinge de turmă dacă se va întrece cu el, iar Stan scoase din traistă o bucată de caș spunând că e o piatră, îi zise zmeului să ia și el o piatră de pe malul râului și să scoată zer din ea. Zmeul strânse piatra în pumn de o făcu praf, dar zer nu curse din ea. Atunci Stan strânse și el cașul, zerul începu să curgă, iar zmeul începu a se uita pe unde să fugă ca să scape de un așa voinic.
Gândindu-se el că nu va putea să scape, îi zise lui Stan să vină acasă la el, că mamă-sa are nevoie de o slugă pentru un an. Aflând Stan că anul e de trei zile, iar simbria de șapte saci de galbeni pe zi, se învoi și plecă cu zmeul. Ajunseră nu departe de casă, iar Stan o zări pe mama zmeului, bătrână și groaznică la vedere. Zmeul îl lăsă să aștepte afară și se duse să-i spună maică-si că l-a adus pe omul ăla, care mănâncă bolovani și stoarce zer din piatră, pentru ca ea să îl scape de el.
A doua zi zmeoaica le zise să dea semn în lumea zmeilor cu buzduganul cel ferecat de șapte ori. Zmeul trebuia să-l arunce cale de trei poște, apoi Stan, tot cale de trei poște, apoi iar zmeul și tot așa. Când îi veni rândul lui Stan, acesta privi îngrijorat la el, socotind că el și cei o sută de copii ai săi nu ar izbuti nici să îl ridice de la pământ. Atunci îi spuse zmeului că e păcat de buzdugan, fiindcă el îl va arunca așa de tare că va rămâne pe lună. Atunci zmeul zise că îl aruncă el, Stan se făcu a nu vrea și nu se lăsă până când zmeul nu îi făgădui să îi dea șapte saci de galbeni ca să îl lase pe el să arunce buzduganul. Se duseră acasă, iar zmeoaica se cam îngrijoră și ea când află că vrusese să arunce buzduganul tocmai în lună.
Dimineață îi trimise la fântână, să umple fiecare cu apă câte douăsprezece burdufuri, făcute fiecare din pielea unui bivol, și să aducă apa acasă. Zmeul umplu cât ai clipi burdufurile, dar Stan abia târâse până la fântână burdufurile goale. Scoase el o custură de la brâu și începu să zgârie pământul de jur împrejurul fântânii. Când îl întrebă zmeul ce face, spuse că are de gând să aducă fântâna acasă, ce să se mai încurce cu pieile de bivol. Zmeul rămase cu gura căscată și, ca să stea pe loc fântâna rămasă de la moșu-său, zise că îi duce el și burdufurile lui. Stan se făcu a nu vrea și nu se învoi decât după ce zmeul îi făgădui alți saci de galbeni.
În ultima zi a anului de muncă, zmeoaica îi trimise la pădure, după lemne. Până ai număra la trei, zmeul scoase din rădăcină o sumedenie de copaci și îi așeză la un loc. Stan începu el să privească la copaci, apoi să-i lege unul de altul, zicându-i zmeului că el nu stă să ia copacii unul câte unul, ci duce toată pădurea acasă. Atunci zmeul îi spuse că duce el și lemnele lui Stan, numai să lase pădurea la locul ei. Stan nu se învoi până când zmeul nu-i făgădui că va primi simbria de șapte ori câte șapte saci cu galbeni.
Acasă, zmeoaica nu prea se îndura să îi da atâția bani și îi zise zmeului să îl omoare pe Stan la noapte, să-i dea cu buzduganul în frunte când va dormi. Numai că Stan auzise și puse în pat în locul lui troaca porcilor, iar el se culcă sub pat. Zmeul veni și sfărâmă troaca cu buzduganul, apoi plecă mulțumit că a scăpat de Stan. Dimineață și el și zmeoaica rămaseră încremeniți când îl văzură pe Stan viu și frumos ca un măr. Îl întrebară cum a dormit și el spuse că a dormit bine, dar l-a pișcat un purice de frunte.
Speriați de așa voinic, îi dădură banii, numai să plece, dar el, îngrozit că nu va putea căra atâția saci cu galbeni, se făcu că vrea să-i mai slujească un an. Atunci zmeul îi mai dădu încă de șapte ori câte șapte saci cu galbeni și-i spuse că îi duce el toată comoara asta acasă. Stan se învoi bucuros și plecară, dar, când se apropiară de casa lui, începu să se teamă că zmeul, știind unde stă, va veni să își ia banii înapoi. Îl scăpară de grijă copiii lui, care, de cum zăriră zmeul, năvăliră flămânzi, cu câte un cuțit și o furculiță în mâini, strigând că ar mânca toți carne de zmeu. Zmeul aruncă sacii și fugi înspăimântat și de atunci nu a mai cutezat să se arate în lume.
Iar Stan, tocmai când număra galbenii cu nevasta și copiii, se trezi că vin și ciobanii cu oile pe care le promiseseră dacă îi scapă de zmeu, că de, când dă, Dumnezeu dă cu amândouă mâinile !
| ▲ Începutul paginii. |