Stan Pățitul

Stan Pățitul de Ion Pop-Reteganul

Rodna, Ardeal.

Să vă spun, dragii uncheșului, povestea lui Stan Pățitul. Era adică odată un copil sărac, cu numele Stan, și fiind sărac și fără părinți, el umbla a cere, vedeți, cum umblă și azi multă lume săracă a cere. Și cum umbla el a cere, înnoptează odată la un făgădău și se roagă să-l lese de mas. Făgădariul însă nu se învoia nicidecît să-l lase, zicînd că e strîmt, că sînt oameni mulți și poate vor mai veni încă; adică știți voi, îndruga multe de toate, ca omul care nu vrea să prindă îndemînă săracului. Dar Stan, fiind în cap de noapte, neștiind nici unde să meargă, că era întunerec de nu-ți vedeai nici mîna, nu ieși din ospătărie, ci se așează după ușă, în locul măturii.

Nu mult după aceea sosi la făgădău un neamț, și spuse făgădariului, că în noaptea aceea iar va dormi la făgădău, că e lună nouă, și se teme să doarmă acasă, nevasta și copiii și i-a trimis de acasă încă de ziua.

Stan asculta de după ușă povestea neamțului, și ar fi voit să știe, că oare de ce nu doarme neamțul acasă cînd e lună nouă. Bucuria lui Stan cînd auzi, că un om strein ce era la o masă și bea vin roșu ca sîngele, întrebă pe neamț de pricina din care își părăsește casa lui la lună nouă.

Și neamțul spuse streinului iac-așa, după cum vă spun și eu vouă.

— Totdeauna, zise neamțul, în seara cînd se ivește lună nouă, umblă un duh necurat prin curțile mele, și numai atunci are putere, de aceea noi ședem în ele, dar în tot anul douăsprezece nopți dormim pe la vecini, atunci adică cînd e lună nouă, și duhului celui necurat lăsăm masa întinsă cu mîncări și băuturi, și patul așternut, apoi o lună avem pace de el.

Bietul Stan asculta de după ușă toate vorbele neamțului și gîndea: hm, bine mi-ar mai prinde mie bucatele cele bune, ce le-a pus neamțul pe seama duhului celui necurat; ele stau acolo întinse, și eu stau aci flămînd de proptesc mătura. Deci zise cătră neamț:

— Domnule, du-mă de mas în curțile dumitale; de a veni duhul la mine, – nu e nici o pagubă, sînt băiat sărac, un biet cerșetor, care trăiesc din mila celor creștini, ba adeseori sînt huiduit din curțile bogaților și amuțat cu cînii. Du-mă, domnule, că cel puțin, pînă a cam veni duhul, m-oi sătura bine din mîncările, care i le-ai pus.

La început domnul nu se învoia să ducă pe Stan la ei acasă, dar după ce se rugă atîta, zise: Bine, să vedem ce s-a mai alege și din una ca asta, cel puțin, de nu te-a omorî, ne vei spune mîne dimineață ce ai văzut?

Și a dus pe Stan pînă la curte, apoi l-a lăsat singur, iar el, adică neamțul, s-a dus la ospătărie.

După ce intră Stan înlăuntru, văzu mesele încărcate de mîncări și băuturi alese, văzu patul așternut domnește, iar pe părete deasupra patului văzu o pușcă încărcată și o sabie ascuțită, ca cele turcești. Se puse Stan la masă, își făcu o sfîntă cruce și zise: Să trăiesc o țîră și bine, apoi vie toate duhurile. Și mîncă Stan la plăcintă cu carne friptă, și bău la vin roșu, de gîndeai că n-o să se mai sature. După ce nu mai putea mînca, iar de băutură se cam șumenise, își pune un gînd: Doamne ajută! Luă de pe părete pușca, și și-o puse de-a umăr, cum văzuse că fac cătanele; luă sabia și o încinse la șold, apoi luă de pe masă o țigară, o aprinse, începu a colbui cu ea prin curte, preumblîndu-se ca domnii și, – de cîte ori ajungea pe lîngă masă, totdeauna își umplea cîte un pahar de vin și-l da de-a dușca. Se cam amețise Stan de atîta băutură și de fumul de țigară, dar era cu curaj, se simțea mult mai tare decît credea el a fi.

Colo către miezul nopții aude hurducătură pe horn, se uită într-acolo, adică două picioare de om căzuseră singure și se încălzeau la foc.

Hm! zise Stan, asta-i asta! dar nu se spărie. Mai umblă cît umblă prin odaie, așa sarbed cum era, mai bău un pahar de vin, și iar auzi duduind ceva pe horn. Adică amu căzu un trup de om, dar fără cap, numai cît e de la grumazi în jos pînă la picioare; și cum căzu, cum se lipi de picioarele cele două de la foc, de gîndeai că laolaltă au fost de cînd e lumea.

Se îngroașă gluma, zise Stan; să mai beu un pahar de vin, că dracul poate aduce încă și cap la trupul acesta, apoi ce mai știi ce o fi?

Mai umplu Stan un pahar de vin, și cînd dă să-l pună la gură, dub-hub, pe horn în jos: era capul. Cum căzu, cum se anină deasupra trupului, și era dracu-n tălpi. Stan își bău paharul de vin uitîndu-se la el.

— Ce cauți aici, Stane? întrebă Ucigă-l toaca.

— Mîncare, băutură, țigări și hodină peste noapte, zise Stan.

— Dar nu știi tu, că acelea au fost puse pentru mine? întrebă mamonul.

— Colacul nu-i al cui se numește, ci al cui îl dobîndește, răspunse Stan; apoi eu venii mai întîi decît tine și venii pe ușă ca oamenii, nu pe horn ca mîțele.

Din vorbă-n vorbă pricina-i gata. Cînd era cît pe aci să se încaiere, vede Stan pe părete, deasupra patului, arme de ale gazdei: puști, pistoale, săbii, paloșe și altele. Deci se repede și ia o sabie și taie capul mamonului și face din trupul lui tot ferferiță prin odaie, apoi se pune și mai bea un pahar două de vin, și apoi se culcă și doarme liniștit, ca omul după ce a făcut o treabă bună.

A doua zi dis-de-dimineață vine neamțul și dă să intre în odaie, adică tot un hoit vede pe acolo; deci se supără foarte tare, că din pricina lui a omorît Ucigă-l toaca un suflet de creștin. Și așa a început a se văieta după copil. Dar copilul se deșteptă din somn, de colo din patul neamțului și strigă:

— Cine face toi p-aici de nu pot dormi? și se ridică într-un cot dintre pernele neamțului. Văzînd neamțul că copilul nu-i mort, nu mai putea de bucurie, începu a-l întreba, cum a scăpat de mamonul? nu i-a fost frică? putut-a dormi?

Iar băiatul începu a-i spune din fir în păr, cum a cinat, cum a băut vin, cum a pipat din țigare, cum a venit mamonul și cum – pricinuindu-se – l-a omorît.

Neamțul nu mai putea de bucurie, că a scăpat de mamonul, deci îmbie pe băiat să rămînă la el, să nu mai umble prin cea secretă de lume, că peste cîțiva ani l-a însura cu fata lui. Dar Stan nu voi să rămînă la neamț; el zice că trebuie să meargă în lume, că are lucru.

Îmbiatu-l-a dară neamțul cu bani pentru că i-a scăpat casa de Necuratul, dar el nici bani n-a vrut să primească numai tare puținei, zicînd că n-are ce face cu ei. În urma urmelor a primit vreo doi bănișori și s-a rugat la neamț, să-i dea o pușcă, un paloș, o sabie și un pistol și apoi s-a dus dorului, după ce și-a luat rămas bun de la neamț.

Mergînd Stan așa pe drum, se întîlnește cu un om, care ducea doi căței să-i arunce în apă, că-i fătase cățeaua prea mulți. Bade, îi zise Stan, ce să-ți dau să-mi dai mie cățelușii aceia?

Omul îi zise:

— Nu-mi da nimic, na-i dacă ai lipsă de ei, că eu tot îi duceam să-i înnec.

Dar Stan nu voi odată cu capul să-i primească în cinste, zicînd că nu s-or face răi, de n-a primi nimic pe ei. Deci trebui să primească omul bani pentru cei doi căței; apoi omul merse cu banii îndărăt către casă, iar Stan se duse în drumul său, cu cățeii după el, chemîndu-i tot: cuciu, cuciu, cuciu!

Și s-a dus el așa, cu cățeii după el, multă lume-mpărăție, pînă a ajuns într-un oraș mare. Acolo era jale grozavă, toți oamenii plîngeau și se văietau. Se miră mult Stan, ce lucru poate să fie, de toți, chiar toți oamenii din orașul acela plîng, dar plîng ca copiii cei mici cînd li se duc mamele undeva și-i lasă singuri. În urmă întrebă de un om:

— Jupîne (că orășenii se mînie, dacă le zici bade), ce jale mare v-a cuprins de plîngeți toți, cu muieri, cu bărbați, cu prunci cu tot?

— O, dragul meu, zise orășanul, dar cum să nu plîngem, că uite tu, noi, tot orașul, ducem apă de colo din tăul cel ce-i din sus de oraș, că altă apă nu avem, dar o plătim scump; în tot anul trebuie să dăm un om la balaurul cel cu șapte capete, care-i în tău, pentru că ne lasă, apoi avem pace un an de zile; dacă nu, nu avem ce cerca nici unul, nici om, nici dobitoc a ne apropia de tău. Amu-i rîndul chiar la înălțatul împărat să dea om din casă, și adică pe fata lui cea bună și frumoasă; mintenași vei vedea-o cum o va duce un țigan în roabă, legată la ochi.

Aha, își gîndește Stan, eu pot face azi o trebă bună, mă duc la tău.

Și merge Stan la tău și se puse acolo după un zid, că tăul era ocolit cu zid de piatră, să vază ce s-a întîmpla. Nu trebui să aștepte mult, și veni un țigan cu o roabă, iar în roabă o fată legată la ochi. Și cum ajunse lîngă tău, lăsă roaba cu fata și o tuli la sănătoasa, că era curajos ca toți țiganii, încît bucuros să făcea chiar iepure, numai balaurul să nu-l vadă.

După ce văzu Stan că fata rămîne singură plîngînd, se apropie de ea și-i zise să arunce legătoarea de la ochi. Fata mai întîi nu voia, zicînd că-i e groază să-și vază moartea cu ochii; dar în urmă, după ce Stan îi spuse că el are nădejde să o scape, nu se mai împotrivi, ci aruncă învălitoarea cît colo, gîndindu-și ce o fi, o fi! Și se mirară mult unul de altul, cînd li se întîlniră ochii cei mîndri: ea era albă ca omătul, cu niște ochi ca cerul cînd e mai senin, iar el roșu negricios, cu doi ochi ca două boabe de mătrăgună, după care nebunește orice fată. El, nu știu cum, cum nu, că căzu în brațele ei și prinse a o săruta, uitase bag-seamă că el nu-i fecior de împărat ca ea; și fata, ce știu eu, de drag, ori doară de frică, ori doară că-i veni lucrul pe neașteptate, nu zise nimic. Apoi zise Stan:

— Nu te teme, draga mea domnișoară, o să te mîntuiesc eu de balaur. Și fata prinse a avea o leacă de nădejde, unde văzu armele lui Stan și unde-i văzu curajul.

Cum stau ei și povesteau, numai văzură că se învolbă apa și un hoț de balaur își ridică cele șapte capete din apă și se întinde să îmbuce fata. Dar Stan îi zise:

— Oho, voinice, ce vrei?

— Ce-ți pasă ție? zise balaurul, ori doară vrei să te mănînc și pre tine?

— Adică – zise Stan – dacă chiar crezi că m-ai putea mînca, cearcă-ți norocul, dar iată-ți spun, mai întîi mă mîncă pe mine și numai după aceea pe fata împăratului.

Și balaurul mînios își repede un cap cătră Stan, dar Stan îl și retează cu paloșul; balaurul își îndreaptă spre Stan alt cap, dar Stan nu glumește, îl retează și pe acela, și așa pînă i le retează pe toate, apoi îl bucățelește pe el tot ca de tocană și face o bună mîncare la corbi; iar limbile le tăie și le puse în traistă.

După aceea, se puse Stan obosit de luptă cu balaurul și se culcă cu capul în poală la fata împăratului și prind a vorovi cu voia bună că sînt mîntuiți de balaur. Fata scoase din degetul ei un inel micuț de aur și-l puse în degetul cel mic al lui Stan; iar el obosit, adormi ca dus din lume.

Țiganul de departe, dintr-o tufă văzuse tot ce se întîmplase, dar de curagios ce era, nu cutezase a se apropia. Acum însă, după ce simți că Stan doarme, se apropie chitinel și-i luă paloșul de jos și-i tăie capul, apoi zise către fata împăratului:

— Vezi, eu-s viteaz, nu hăsta, că io și pe el l-am omorît; zi dară, că eu am omorît și balaurul și te voi lua de muiere, că om viteaz ca mine nu este în împărăția tatălui tău; dar de vei cuteza să spui că altcineva a omorît balaurul, și nu eu, atunci și cu tine fac ca și cu ăsta.

Așa înfrică și învăță țiganul pe fata împăratului; iar ea, fricoasă ca toate fetele, făgădui că așa va zice cum a învățat-o el, și merseră amîndoi acasă la împăratul, ba încă el luă și capetele balaurului în roabă și merse a fală cu ele prin oraș pînă la curtea împăratului.

Stan Pățitul rămase lîngă tău mort, cățeii lui încă dormeau, și cînd s-au deșteptat ei și au văzut că stăpînul lor este mort, au început a se căina și a se scăuna de gîndeai că se prăpădesc de necaz. Tot văitîndu-se bieții căței au dat un ocol mare în giurul domnului lor. În umbletul lor cel fără rost au dat de o broască, ce ducea un fir de iarbă în gură.

— Da ce ai în gură, tu broască? o întrebară cățeii.

— Am iarba fiarelor, zise broasca.

— Și ce-i face cu ea?

— D-apoi, să vedeți dumneavoastră, am dat de pagubă; au venit o roabă repede și mi-au călcat toți puii, și toți au murit, acum voi să-i înviu.

— Și-i vei putea învia?

— Putea, că iarba asta acea putere o are, de dacă o pui la rană, vindecă, chiar de-i la un om ori la o găină moartă.

— D-apoi să ne dai și nouă o lecuță de iarbă de aceea, că uite, stăpînul nostru zace mort, cu capul departe de trup.

— Vă dau bucuros, dragii mei, și cum veți merge, puneți capul la trup cum a fost, și în tăietura grumazilor puneți firuțul ăst de iarbă, și veți vedea că stăpînul vi s-a scula.

— Amu nici nu-ți mulțămim, jupîneasă broască.

— Nu-mi mulțămiți, dragii mei, că apoi nu-i de leac.

Așa s-au dus cățeii și au pus capul stăpînu-său la trunchiu, apoi au pus firuțul cel de iarbă în tăietură; și Stan s-a sculat ca din somn.

— Doamne, că greu mai dormisem! zise Stan.

— Greu, stăpîne, că de nu eram aci de-a-ndemîna, dormeai pe vecie!

— Dar cum așa?

Și cînii-i spuseră tot ce știură, că s-a întîmplat cu el.

Apoi o luară spre oraș, și merseră ață la curțile împăratului. Acolo era mare dinum-danum; ospăț mare, nuntă împărătească. Stan întrebă pe un om.

— Dar ce ospăț este aci? Iar omul îi spuse că e nuntă mare, împăratul își mărită fata după țiganul, care a scăpat-o de balaur. Auzind Stan de una ca asta, nu-i chiar plăcu, dar nu pierdu curajul; merse mai aproape, și trimise apoi pe un cîne înlăuntru să vază ce este? Adică țiganul ședea în fruntea mesei pe 12 perini, dar cum intră cînele înlăuntru, cum săriră trei perini de sub el. Toți oaspeții se mirară de una ca asta, dar numai un om era, care pricepea ce va să însemneze: și acel om era mireasa.

Cînele spuse lui Stan cele văzute; Stan trimise și pe ăstălalt cîne să vază ce este? Și plecă cînele, și intră în palută, și cînd se înholbă spre mire, zvîrr! mai săriră trei perini de sub țigan. Acum nu se mai putu răbda fata împăratului, și spuse toate la meseni, apoi ieși afară, lăsînd pe țigan singur în fruntea mesei, numai pe șase perine. Adică la trepte sta Stan, și asculta ceterile din lăuntru; și îl cunoscu fata, și-l chemă în lăuntru. Iar împăratul cel bătrîn se miră foarte tare, cînd văzu pe degetul lui Stan inelul cel de aur al fetei. Iar mirarea lui și mai crescu, cînd văzu că Stan scoate și arată limbile balaurului, căci atunci toate perinile de sub țigan zburară.

Și se începu amu o veselie noauă: toți erau voioși. Pe Stan îl îmbrăcară în haine împărătești și-l puseră cu fata împăratului în fruntea mesei, iar pe țigan voiră să-l lege de coadele a două iepe sirepe să-l facă tot praf și bucățele; dar Stan n-a lăsat, ci a zis:

— Dați-i pace, bugătă-i este rușinea! Și l-au scos din curți afară strigînd toți după el:

— Cîr, cioară!

Iar Stan moșteni împărăția de la socru-său, și de n-a murit, și astăzi trăiește.