Strofe pentru ploaie

 

Imperativă și sonoră ca un final de tamburină, când
fulgerele vagabonde te prind și-ți sfâșie veșmântul, cobori spre noi, cu lăcomie păgână, caldă și felină a unor buze pătimașe, ce-ar săruta întreg pământul...

Pe-acoperișurile roșii, deștepți orchestrele stridente ― alarma ftizicelor goarne și tusea tobelor gripate ― în ritmul cărora, pe stradă, trec nesfârșite regimente, ce smulg aplauze compacte și aclamări halucinate.
Pe zidurile vechi de case și pe trotuarele murdare, presari miresmele aduse din necuprinsuri fără pază, și sub cupola cenușie, ființa ta multiplă pare un gest de Arhiereu ce iartă,și-n urmă binecuvântează.

Pădurile bătrâne-și cască spre tine gurile-nsetate, iar câmpul răscolit de oameni și rumenit adânc de soare te-nghite lacom...

Și de-a lungul șoselelor kilometrate, tu pari un șir de caravane ce duc Saharei de mâncare.