De trupu-n care mă pândești, durere,
m-aș despărții cu inima ușoara,
ca să răsar într-o împrăștiere
de iarbă și de flori la primăvară.
I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
(dizgrațios și greu de mânuit ),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,
Scânteietor pe-aripa unui flutur,
ori între două foi de trandafir,
Care-s așa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.
De câte ori îmi simt putrezăciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
eu, Doamne, nu-ți contest înțelepciunea,
da-mi zic c-a șasea zi ai obosit.
