Studie moldovană

 

I

Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuți sub generala denumire de nemți, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropșiți.

Bătrânii, stavile neurcătoare, au părăsit încet câte încet lumea, unii prin neputința vârstei, alții și-au trăit traiul și și-au mâncat zilele, adică moldovenește mălaiul...

Curioasă socoteală! sunt oameni mulți, cea mai mare parte din generația de față, copilașii cu musteață, barbă și plete lungi de la 1835, care și astăzi tot tineri se numesc; pentru dânșii, vremea astat locului; și se îngâmfesc în denumirea de bonjuriști, poreclă ce rămășița bătrânilor ne-a lăsat la 1848 drept moștenire, împreună cu datoriile lor, în ziua călătoriei vecinică.

Vai de tinerimea aceea și de tinerețile aceeași tinerime! Veacul n-a stat locului pentru dânsa! Între 1836 și 1852 sunt șasesprezece ani. Astăzi nemții, franțuzii de la 1836, bonjuriștii de la 1848 -sunt albi, suri, cei mai tineri sunt obosiți, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vârsta celor bătrâni de la 1835.

Bez socoteala aritmeticească a anilor, aș pune un rămășag pe o chestie psihologică. Tânărul cel mai tânăr din oamenii de la 1835 este mai bătrân decât cel mai bătrân din bătrâni, fie acel bătrân din vremea celor întâi moscali. În 16 ani, de la 1835 până la 1851, mai mult a trăit Moldova decât în cele cinci sute ani istorice, de la descălecarea lui Dragoș la 1359, până în zilele părinților noștri.

Viața părinților a trecut ca și viața strămoșilor lor, adică lină ca un râu ce cură prin livezi și grădini și se pierde fără huiet în Siret.Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniță, vălmășagul veacului îi găsea și-i lăsa liniștiți. Viața noastră nu are legătură cu a lor, am putea să zicem mai că nu suntem fiii lor. Părinții noștri au deschis ochii în leagănul strămoșesc, oamenii de la 1835, care inaugurează generația de față, au răsărit în larma ideilor nouă. Ochii și gândul părinților se învârteau la Răsărit, ai noștri sunt țintiți spre Apus, deosebire de la cer până la pământ. Este o vorbă țărănească, ce seamănă a fi în Moldova de când Papură-Vodă: "sireacu Ștefan vodă, unde-i să vadă?" Această vorbă mult m-a muncit cu gândul, care n-am vreme să le spui toate, decât unul. Îmi închipuiesc câteodată că a ieșit din mormânt un strămoș de ai noștri, un vornic de Țara de Sus, un boier de Orhei, un hatman, un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnicel din Adunarea țării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei-Sfinților. Oare hatmanul acela ar putea să-și cunoască urmașii în oamenii de astăzi?... Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere... până și numele. Astăzi nu mai suntem fiii hatmanului Baltag sau ai căpitanului Dragomir, dară domnul de Baltag, domnul de Dragomir, domnul de Lozonschi. Cât despre Ștefan vodă, îi mai ușoară treaba. Lozonscheștii, Dragomireștii s-ar mira, Ștefan vodă s-ar crede în țară străină.

Întâi și-ntâi, de-ar mai putea veni un Ștefan vodă pe calul lui cel voinic de la Valea Albă, de la târgul Băii, din codrii Bârladului, de la Dumbrava Roșie, sunt încredințat că nu l-am înțelege... vorba lui n-ar fi vorba noastră!... Văd parcă în foiletonul Zimbrului imnul următor: "Erou ilustru, trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă și indifinisabilă pentru meritul neinninvincinibilităciunei tale!..." Și alte cauze și mai frumoase, la care bietul Ștefan ar holba ochii lui cei înfricoșați... tare mi-i teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbița cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înțelege cu strămoșii noștri, nici în limbă, nici în idee — Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârv: limbă, haine, obiceiuri, până și numele... nu mai suntem moldoveni, ci români.

II

Să spui drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vieții nouă, iuțeala sângelui au năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească casnică, fără să ne uităm înapoi, fără să ne simțim! dar sunt ceasuri când inima se întoarce în urmă și ș-aduce aminte de câteva fizionomii, de câteva obiceiuri ce plutesc pe nămolul risipilor. Repejunea cu care se stinge trecutul dintre noi este cea mai strașnică judecată a acelui trecut; ceea ce este vrednic de viață nu moare niciodată; nevrednicia se șterge din aducerea-aminte a oamenilor într-o clipală! unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală și folos în cronicile țării! unde sunt numele neuitate de poporul moldovan?... trecutul dar îi mort și de tot mort. Până a nu arunca țărâna vecinică pe sicriul lui, să ne mai uităm la dânsul; nu se întâmplă adeseori în lume într-o casă un mort, care, în viață fiind, nu-l iubeau casnicii? însă copiii, rudele, megieșii se strâng, se uită încă o dată la dânsul, își aduc aminte numai de bunele însușiri ale răposatului și, spre vecinica ziua bună, cuvântează un frumos și creștinesc: Dumnezeu să-l ierte!

Așa zicem și noi: Dumnezeu să ierte trecutul, întâi pentru că a murit, și al doile pentru că suntem ca megieșii cei buni și am scociorât în viața lui ce-a fost mai bun.

Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din obiceiurele copilăriei noastre... adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova și am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamț, de franțuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic al părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a și sosit, în care și noi, tinerii de la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi, vom fi chemați barbarie, vom fi judecați nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partidelor și a opiniei mulțimii, opiniei, armă nouă ca și cuvântul cu care am îngropat părinții noștri, și care la rândul nostru are să ne dizgrume...! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani... așa... încât mii de ani n-a preface-o.

Rămășița trecutului, ce întunecă când și când o parte din viața noastră zilnică, se rărește, Moldova veche mi se înfățișează ca o pădure deasă și mare, unde toporul a tăiat iute, fără a avea vreme de a curăți locul. Plugul, adică civilizația, stârpește zi pe zi rădăcinile și preface codrul în curătură , curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare.

Dar strămoșii noștri, săracii, cu ce să-i mângâiem? Florile care aș vrea s-arunc pe țărâna proaspătă a trecutului sunt culese nu în viața lui politică sau morală, dară în cele multe obiceiuri casnice, care ne-au legănat în fașură. Multe s-au dus, multe au rămas, dar, sărmanele, vai de ele! fricoase, rușinoase, ele se ascund și se pierd de frica bontonului. În stârpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul , nici condițiile civile, morale, politice sau sociale ale vremii de atuncea, ci numai fizionomia casnică, viorelele și toporașii îngropați în risipa codrului. Nu numai le doresc, dar i le găsesc de neapărată nevoie. Nimica nu ne mai leagă cu trecutul, și fără trecut o societate este șchioapă. Națiile care au pierdut afiliația năravurilor părintești îs nații nestatornice sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac.

Obiceiurile părintești au părăsit clasele boierești; să mărturisim un adevăr adânc, ele s-au depărtat de fizionomia poporală, pre cât s-au depărtat de tradițiile boierești; în vreme ce în zilele părinților noștri obiceiurile acopereau sub o singură mantie toate treptele poporului moldovan. Credința, vorba era una la boieri și la plugari; acea legătură s-a întrerupt, o prăpastie adâncă desparte boierul de astăzi de popor; acea prăpastie să cheamă știința; pe cât boierul crește în idei și în învățături, pe atâta poporul rămâne în urmă. Pe vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt boier, se înțelegeau amândoi în limbă și în idei, astăzi înțelegem poporul cu inima numai, el nu mai este alta pentru noi decât o studie curioasă, morală sau pitorească. Pentru părinții noștri, studia pitorească nu era pe lume.

Avem dar o datorie sfântă, firească și națională a culege viața părintească privată; nenorocirea literaturii, pedantă în silogism, pedantă în condei, pedantă în idei, care ne îneacă și omoară în țările române închipuirea sub o ridicolă ingeniozitate a cuvintelor, nu vine din altă pricină decât din neștiința tradițiilor vieții strămoșești. De abia născuți la lumină, nu ne uităm la leagănul copilăriei noastre, am ajuns în halul poeților, învățaților și teologilor imperiei răsăritene; sau pentru înțelegerea versificatorilor, gramaticilor și neologilor moldoveni, ardeleni, bucovineni și bucureșteni suntem Trisotinii și Vadiușii veacului al 19-lea.

Pentru cei ce nu ar înțelege ideea mea, i-aș întreba cine oare citește nămolul de poezii, ce se nasc ca muștele vara pe toată ziua?...și cui nu-i place un cântec poporal editat de prietenul meu.

Adevărat, filomela îi cuvânt poetic, azura îi frumos, orizonul nu-i slut și elementele fac bine în paginile poeziilor văduve de cititori. Dar ce folos! limbajul, geniul, inspirația și filomela cu suavele ei modulații plângeferi nu ne încântă sau pentru că sunt străine, iar nu române, sau pentru că suntem încă prea barbari, și nedemni de lirele acestor armonioși, deși neinteligibili orfei

Ne învârtim într-o dilemă grea; sau sunt poeții de astăzi prea sublimi pentru noi sau suntem prea proști pentru accentele divei armoniei nouă și dar în tot chipul poeții scriu în deșert; însă nu așa, poezia adevărată este și a fost răsuflarea națiilor, inima popoarelor; fieștecare nație are organizația sa; în acea organizație întră limbă, haine, tradiții istorice sau casnice, obiceiurile care dezvoltesc plecările bune sau rele, în timp ce tăria lor pe un pământ și cu înrâuririle sufletești și sociale se numește naționalitate. Cei care cântă latinește, franțuzește, italienește, englezește sau măcar chinezește pot plăcea pedanților, dar nu-s poeți români: Mioara, Năframa, Mihul (balada), Bujor, Toma lui Moșu, Codreanul vor trăi cât va fi un român pe lume, iar poeziile D. D... D. D... D. D... D. D... vor trăi vremea cerută ca să putrezească un colț de hârtie, sau cu mare greutate și cu cheltuială să treacă de la librăria dlui Nica la cofetăria lui Vasile.

Încheierea mea este în puține vorbe, ceea ce se face pentru balade, trebuie să se facă și pentru toate tradițiile noastre; cântece și tradiții fac una, ele se tălmăcesc și se întregesc.

Izvorul adevăratei literaturi este aicea; dacă aș fi poet și mai ales poet mitologic, aș edita întâi mitologia română, care-i frumoasă ca și acea latină sau greacă și care nu-i bătrână și purtată ca o rufă lepădată, și ar fi înțeleasă de tot omul ce știe numai românește.

Am ajuns departe-departe și nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic, unde trebuie să facem chipul trecutului, precum se face la ceasul morții portretul unei rude. Cincisprezece ani încă, și hainele, limba și obiceiurile societății moldovene de ieri se vor acufunda în uitare; cu ce vom fabrica oda, drama, vodevilul sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria, dacă nu vom cunoaște sufletul mortului? Ce va putea fi propășirea dacă nu vom ști de unde a pornit? Ce mângâieri putem simți noi, ostașii propășirii, dacă nu știm mărimea luptei? Ce soi de părinți vom fi, dacă lepădăm clironomia părintească: cântecele mancilor , stahiile nopților, poveștile chelarilor , prieteșugul țigănașilor, ocara și zaharul jupâneselor, greceasca dascălului și câte și câte obiceiuri și credințe, care s-au dus și n-or mai veni, sunt legate cu viața politică și morala obștească, istoria filozofică a vremilor trecute?

III

Arma întâi și cea mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi. Straiul făcea omul; felul hainei modelează trupul și mintea, și întipărește din părinți în fii tradițiile și obiceiurile. Precuvântarea istoriei moderne a țărilor române este neapărat schimbul portului; civilizația de astăzi este fapta logică a părăsirii hainelor vechi; ideea nouă a năvălit în țară odată cu pantalonii, și mai strașnici decât năvălirile tătărești, încât ai scăpăra, au pârjolit șacșâri , șlicuri , mestii , giubele și toată garderoba strămoșească.

Ivirea pantalonului în Principate, ca tot lucrul menit de a preface societățile, fu întâi rușinoasă, râsă, hulită și bajocorită. Cel întâi român care și-a schimbat hainele pe un frac și o pălărie a fost multă vreme pentru curțile boierești din Iași și din București un soi de caraghios, sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdeau, rândașii și țiganii s-ar fi rușinat să-și ia căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-și bărbile mari și tufoase după rang și cin, strigau: "Măi neamțule!..." cu un haz nespus. Iarna ștrengarii alungau surtucele pe uliță... "cald... cald... domnule?..." și alte multe frumoase iscodiri ale duhului de pe acea vreme. Boierii și cucoanele leșinau de râs; un boier mare din capitalie, în ziua care, mai mult de glumă decât dinadins, se șfăbise, ieși pe ulițele Ieșului; i se păru lumea cu totul alta, până în acea zi soarele și lumina nu avuseră putere să răzbată prin taclituri , scurteice; boierul, deși deprins în hainele egalității, cum le numesc autorii de astăzi, sufla însă mai slobod și mai voios. Ce gândea boierul în hainele egalității nu se știe, el singur a uitat impresiile momentului, căci în mijlocul vioșelei sale o mână neagră și vânoasă îl apucă de mâneca surtucului, și un glas îi striga în ureche: "A! ce dracu!...Domnule... parcă ești surd... de când te strig!...hai degrabă să dregi trăsura, că așteaptă boierul să iasă la Copou!..." Boierul se întoarse cu o vorbă lată și curată moldovenească... iar vezeteul, înspăimântat, se depărta mârâind în dinți: "Pas de cunoaște acum care-i boier și care nu-i, dacă s-a nemțit și stăpânul meu!..."

Vezeteul luase pe boier sadea de carătaș! O, egalitate! iată faptele tale...! Nu trecea prin cugetul epocii că în ziua aceea un vânt mare trecea peste Moldova și-i schimba fața... astăzi hainele vechi au rămas un suvenir de care ne mirăm când se mai ivește pe teatru.

Precum primăvara rupe gheața, umflă pâraiele și pornește puhoaiele, așa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deșteptare. Ideea și progresul au ieșit din coada fracului și din buzunarul jeletcii; repejunea revoluției fu măreață, furioasă, dărmând în dreapta și-n stânga bunul și răul, clătinând toate obiceiurile și toate credințele oamenilor vechi; șalvarii încurcau slobozenia mișcării, calpacele și șlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizației; am trântit tot la pământ, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condițiile sociale ale lumii noastre, precum și relațiile familiei. Emancipația copiilor de sub frica și palmele pedagogului se trage de la pantaloni...Înrâurirea morală a pantalonului a fost nemărginită... În vremea veche, un copil până la 25 ani nu avea voie, nici îndrăzneală să șadă jos fără porunca tatălui; cât ar fi fost de bătrân, burlac sau însurat, ieșit sau neieșit din casa părintească, tot copil era; un boier cu barba albă istorisi într-o zi că, fiind odată la drum cu nevasta lui, doi copii și părintele lui, s-au ascuns în dosul trăsurii să tragă un ciubuc de chef... și găsindu-l tata-boier, i-a rupt ciubucul de spate...! De când pantalonii, sistema educației s-a schimbat! frica, varga și ciubucul au lipsit.

În relațiile sociale, schimbarea a fost mare, mai simțitoare, fracul a introdus demnitatea, pantalonul a silit oamenii a-și măsura coloveranțiile ce le făceau celor de la care așteptau vrun folos.

Straiul oriental, moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială... straiul de astăzi, prins în curele, supiele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de șale și de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliți a nu se pleca pe cât poate ar vrea... între doi oameni cu fraci, pantaloni și pălărie, pas de cunoaște care îi de viță, care îi om nou; educația și pantalonul au astupat șanțurile ce despărțeau clasele boierești. În vremea de mai înainte, haina era răvașul de drum al omului, care-ți spunea de departe măsura închinăciunii, sau te silea să dai dreapta sau stânga pe drumuri. După barbă rasă de tot,mai mult sau mai puțin rătunzită, sau după soiul căciulii știai cu cine ai de a face; cu cât căciula era mai mare, cu atâta omul era mai însemnat; pe cât șlicul se urca în lățime și în lungime, cu atâta capul aflat dedesubt era tare și mare și strașnic la viață.

Un om pe vremea aceea putea fără rușine să nu știe carte, dar pentru un șlic, mai ales să fi fost acel șlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vânt.

Costumul însemnat aicea va părea urmașilor noștri o poveste din halimale !... poate că străbunii noștri ne-ar fi strâns de gât, să fi gândit ei că vom fi cu capetele pletoase, nerase și nevrednice de șlic și de calpac! Halima va părea viitorului slava lăutarilor, precum ni se pare halima astăzi, când povestesc babele și moșnegii de taiafetul bătrânilor: un boiernaș avea 20 slugi, un boier șlicar de la 20 în sus, calpacele se urmau peste sută! Deși mamele noastre strângeau oalele cu unt și smântână sub divanuri, economia era cuvânt și lucru necunoscut, petrecerile erau uriașe, viața de la țară o veselie îndelungată! ospitalitatea de care ne fălim astăzi, ca o dreaptă, sfântă și nemuritoare moștenire a sângelui român... este umbra numai a ospitalității părintești... hanurile, tractirurile otelurile au intrat în țară în frac și în pantaloni.

IV

Acestea sunt suvenirele care le jelesc, parte s-au dus, parte se duc... cu cât vremea trece mai iute și le acoperă de uitare, cu atâta par mai frumoase. Nu mai înțelegem viața de la țară; părinții noștri singuri o cunoșteau. Vara și iarna, porțile curților scârțâie, orzul și ovăzul nu ajungeau la musafiri, pivnița era plină până în gât de vin vechi, de Odobești și de Cotnari, iar pelinul voios se scotea cu mare ceremonie la zi-întâi mai. Boierii de primprejur în chiotele surugiilor, în pocnetele harapnicelor, în împușcăturile feciorilor boierești se adunau când la unul, când la altul. Țiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii așezați pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; își zvârleau în sus fesurile și se sărutau cu lăutarii; când nu erau nici musafiri, nici lăutari, nici amor, rămânea frica tâlharilor. Gătirea unei familii boierești de țară era un eveniment serios, la care cucoana gândea cu cinci luni mai nainte; pornirea era o bejenie întreagă. Astăzi ducerea la țară seamănă o preumblare la Copou; cel mai ahotnic șade două sau trei luni între gazete, reviste și publicațiile nouă ale Parisului și ale Iașului; poarta îi încuiată, boierul cască pe un divan, cucoana pe celălalt, când și când câte o rară vizită întreiește mai mult decât împrăștie urâtul; boierii nu mai au prin sat nici cumetri, nici fini, nici finișoare; nici că se mai învârtește prin ogradă hora sătească, de-abia s-a zărit boierului când ajung și când pornesc... Verdeața câmpului se cuprinde în iarba din ogradă... umbra copacilor... în doi salcâmi din grădină. După trei luni de zile, boierul și cucoana se întorc în colbul Iașilor, și nouă luni suspină iarăși după petrecerea și frumusețea de la țară.

Când îmi aduc aminte de vremile acelea, de veselia familiilor, de credințele casnice, de obiceiurile traiului, mi se pare că moldovanul era vioi, vesel, cu inima deschisă, ca și casa; fracul ne-a deșteptat mintea, dar ne-a strâns inimile, ca și piepturile; veselia noastră îi păcătoasă, râsul nostru îi jumătate de râs; fudulia părintească era măreață, pompoasă și boierească, a noastră îi oțărâtă; veselia cuprindea știuții, cunosuții și necunoscuții; se vedeau și erau prieteni; noi suntem reci și cât s-ar putea mai străini unii de alții; șlic și șlic se iubeau, noi nu știm dacă sub oricare frac este un om; de aceea prietenia în acea vreme era multă și șaga lungă, astăzi prieteșugul îi rar, dar șaga îi mai bună; cu șaga, cu veselia și traiul de atunce numai țara putea să placă părinților noștri, salonul îi nou ca și noi. Cu cât erau slobozi și șăgalnici cu femeile în adunărilelor, începute și sfârșite cu mese mari și lăutari, cu atâta suntem politicoși și rezervați cu damele, gluma, și inima groasă era duhul de atuncea; galanteria lor nu s-ar primi măcar într-un bal public din Păcurari sau în vestitul și raposatul Șuster-bal de la Pârlita... câte și câte alte obiceiuri care nu le știu, nu vorbesc de vremile încă mai vechi unde echipajurile jupâneselor erau un car în doi sau în patru boi, trăsurile boierilor — un cal umblător, cofetăriile — orachierie-cârciumă, unde boierii cinsteau un pahar de rachiu și luau un covrig până a nu merge la Divan; aceste vremi sunt timpurile eroice, adică fabuloase, ale societății moldovene.

Socotesc în opinia mea că mult aș face pentru luminarea istoriei, pentru dezvoltarea adevăratei literaturi naționale, de aș putea culege, zi de zi, ceas pe ceas, impresiile, hainele, traiul strămoșesc, sau măcar de aș putea ținti gândul oamenilor de talent a o face.

Nu numai că nu-s bătrân... dar încă sunt tânăr de la 1835... și tot îmi aduc aminte de câteva lucruri. Una din cele mai vii întipăriri ale trecutului îmi este serbarea zilei-întâi mai. Dacă aș fi cât de puțin pedant, nu mi-ar fi greu să leg astă serbare națională cu sărbătoarea unei dumnezoaie a câmpiilor latine de pe vremea strămoșului nostru Traian și suitorii lui până la bunul Evandru; de nu mai jertfim pe altar un miel, fruntea turmei, și o juncă albă, fudulia imașelor, de nu mai dăm zânei colive făcute de miere și fructe de făină în ziua aceasta, dar obiceiul tot a păstrat florile și veselia. Fie această zi serbarea Maiei sau, precum îmi place a gândi,a (zeiței) Floris, câți flăcăi și câte fete mari sau codane în țările românești, toți și toate se împodobesc cu flori, care la pălării, care la codiță, care la sân; Moldova, Ardealul, Țara Muntenească în acea zi sunt flori mișcătoare; de cu seară fetele se lau, flăcăii se piaptănă și în zori de ziuă când Flora, vreau să zic zi-întâi mai, surâde (mă rog de iertare), văile clocotesc de chiote, pocnete de frunze, de râsuri, de fluiere și de cimpoaie; fetele aleargă prin pădure după flori, băieții — după fete; mesele se întind pe sub copaci, doinele răsună, pe coastele dealurilor nevestele șed la vorbă, iar seara o horă neobosită se învârtește la scrânciob în preajma crâșmei.

Deși boierii, părinții noștri, erau moldoveni, viața câmpeană fiind adevărata lor viață, sărbătorile aveau tot aceeași primire în curtea boierească și în bordeiul sătesc, epocile mari ale anului, adică sărbătorile bisericii și serbările obiceiului, erau bucuria boierului și bucuria țăranului, precum umbra, urletul câinilor noaptea, stahiile și strigoii (nu de la Teatrul Național, dar strigoii de la sf.Andrei) îi umpleau de speriat pe amândoi.

La zi-întâi mai era huiet mare în curțile boierești; țiganii, până și bucătarul, se fuduleau în cămașe din întâmplare curate, chelarul, chelărița, lăptărița, surugiii, oamenii ogrădași, albi ca omătul și rași; ograda se mătura, țigancele de prin casă n-aveau încă vreme să rupă rochiile roșii și tulpanele galbene de la Paști.

În sfârșit, toată casa era plină de mișcare, toate fețele pline de bucurie; în asemene zi, jupânesele de la camară țipau și nu prea băteau, cucoana da două palme în loc de trei; după mult învălmășag și amețeală a nenumăratelor slugi, trăsurile cu cai împovărați trăgeau la scară: în una se suia cucoana, cuconul și arnăutul cu ciubucul, în alta jupâneasa cu vutca și dulcețile, în alta sofragiul cu talgerele, cuțitele, tacâmurile și țigănașul clasic, în alta stolnicul cu vinul, cafeaua și pâinea, în alta bucătarul, în alta proviziile și, în sfârșit, slugile; femeile și cuconașii. De se întâmplau musafiri, precum și era obiceiul, adunarea nu se mai număra, drumul se acoperea de trăsuri, strânsura cu răcnetele, chiotul ei semăna a o nuntă de cele huioase, precum numai părinții noștri știau a le face; călăreții, baloanele , brașovencele și căruțele ajungeau într-o poiană mare și frumoasă în mijlocul codrului, unde iarba (e) frumoasă ca mătasea și în vârv se găitănește , nu departe de un izvor rece, în care sticlesc fedeleșele cu vin. Mesele se întind după o dulceață, masa boierească, masa jupânesei, a feciorilor, masa oamenilor și masa țiganilor; sub poalele codrului verde se vede un foc uriaș, și împrejurul focului bucătarii asudați muncesc cât pot: mieii întregi se întorc în frigări de lemn, iar pârpălacul umple pădurea de miros. Lăutarii cântă, lăutarii, bucuria inimilor, veselia urechilor părintești, tot soiul lăutarilor de astăzi, care numai la vedere ne umpleau pe noi de spaimă și frică, ca buhaiul urător în ajunul Anului Nou.

Boierii se puneau la benchetuit și-i trăgeau o veselie mai homerică decât cele din Iliada, boierii cei tineri cu arnăuții dau din puște, cucoanele cântau un viers frumos cu ahturi nesfârșite și cu ochii înecați în amor, slugile huiau și se băteau în capete, surugiii se îmbătau; porneala era un zgomot și o amestecare nespusă.

La întoarcere, popasurile se îndeseau, închinarea paharelor era un act serios și beția — o faptă măreață.

Generația noastră îi posomorâtă, lumea era zgomotoasă și cerul neguros, când ne-am născut... O zi îi ca și alta; nici una nu se așteaptă cu nerăbdare, nici una nu trece cu mulțumire deosebită; ar veni sau nu, tot atâta ne-ar fi. Bucuriile și necazurile oamenilor trecuți nu le înțelegem; Anul Nou sau anul trecut, zi-ntâi mai sau altă zi, tot același urât ne aduce, tot același sacalâc ne lasă; petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, țiganii, femeile și huietul, petrecerea noastră e gândul posomorât; balurile, care țin loc de adunările cele vechi, seamănă pe lângă ele o îngropare. Dacă culegem câte o floare, dacă vrem câteodată să iubim, facem... o experiență... o studie a inimii...! Sunt douăzeci de ani de când n-am mai văzut o zi-întâi mai cumsecade... Și nici voi mai vedea. De-abia se simte în ziua aceea o mișcare moale; sărbătorile au zburat. Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o țară a căreia nici limbă, nici obiceiuri, nici costume nu ar cunoaște; străinătatea se oploșește între noi; doi oameni se măsoară astăzi de două ori din cap până în picioare până a nu rosti un cuvânt. Cu cât câștigăm în propășiri, cu atâta pierdem în relațiile private.