Suflete chinuite

Suflete chinuite de Paul Bujor

Volumul Îndurare, nuvele și schițe, editura „Cartea Românească”, București, 1938

În mănăstirea cea tăinuită de lume e o liniște dumnezeiască. Străjuită de-aproape de munți îmbrăcați în mantie verde de brad și acoperită în sus de bolta înstelată, stă vechea mănăstire de veacuri ca un cuib ascuns și bine păzit.

Mai toate maicele, ieșite noaptea târziu de la privigherea sfintei cruci, merg smerite spre chiliuțele lor, strecurându-se ca niște umbre ușoare pe cărărușele mânăstirii. Însuflețite de evlavia sfântă a maicii starițe, încep cu încredere postul Sfintei Mării.

La lumina tainică a candelei, maica Starița, cu sufletul plin de dragostea Aceluia, care și-a vărsat sângele în zădar pentru binele omenirii nerecunoscătoare, se pregătește în liniște de culcare, rostind în gând rugăciunea ei de sară...

Deodată, ea rămâne ca împietrită cu un crâmpei de rugăciune pe buze...

Ce se fie oare? își zise ea. Ce zgomot?... Doamne! Mirenii iștia nici noaptea nu mai au odihnă!... Cântă?...

Din depărtare, de sub muntele de strajă, veneau păn-la ea, în ondulări molatice, glasuri de bărbați și de femei, armonizate într-un cor.

Fără să-și dea samă de ce, se simți atrasă către fereastra dinspre munte, îndreptându-și mai bine urechea și ținându-și respirația în semn de ascultare.

Pășind ușor în vârful picioarelor, ca și cum se temea să n-o simtă nici zidurile chiliei, merse înspre fereastră tot mai aproape, atrasă ca într-o mreajă fermecată.

Cu o tremurătură ușoară de mâni, deschise fereastra, plecându-și cu sfială fața palidă în răcoarea nopții dinafară.

Cu o mână răzimată de pervazul ferestrei cu cealaltă înlemnită în aer în semn de admirare și cu gura întredeschisă în semn de ascultare, căuta să absoarbă tot mai deslușit armonia concertului pe care liniștea și întunericul nopții o făceau din ce în ce mai fermecătoare:

„Somnoroase păsărele pe la cuiburi se a-dună”...

Doamnei ce frumos glas!, îngână ca.

Inima îi bătea cu putere și fiori calzi îi străbăteau furtunos tot trupul ei chinuit. Toată firea ei se lăsa pradă unei amintiri plăcute și veche, veche de tot.

Cu o încordare mai presus de puterile ei, căuta să absoarbă cu lăcomie un glas ce se desprindea mai lămurit din tot concertul acela — glasul tenorului.

Ce stranie asemănare!, șopti ea. Doamne! Parcă-i glasul lui Petrică!... care i-a cântat pentru ultima oară la despărțirea lor.

Sunt patruzeci de ani de-atunci de când ea, copilă de șaisprezece ani, suflet orfan și horopsit de rude, a simțit pentru întâia și ultima oară sărutarea caldă a dragostei.

În auzul fermecător al concertului, ea își evoca fulgerător și cu o putere uimitoare chipul iubitului de demult, dragostea lor curată, cântecul acela..., sărutarea acea... Și pe măsură ce vedeniile plăcute de altădată îi veneau în minte mai puternic și mai aidoma, pe acea măsură și toată făptura ei căpăta înviorarea tinereții de-atunci.

În cadrul întunecat al ferestrei, chipul ei luminat de aureola dragostei, părea ca renăscut din vrajă. Trăsăturile regulate ale feței, puțin obosite de povara anilor, ochii frumoși încă, cerniți de vegheri în rugăciuni îndelungate, parcă-și recăpătaseră acum toată vioiciunea și farmecul tinereții de șaisprezece ani. Surâzând, cu lacrimile în ochi, parcă aștepta o minune din cer...

Dar toată această vijelie sufletească n-a durat decât câteva momente. Armonia concertului, glasul fermecător al tenorului deveneau din ce-n ce mai tare înghițite de liniștea și întunericul misterios al nopții.

Fiorii de gheață ce-i cuprinseseră acum tot trupul și picăturile de lacrimi fierbinți ce-i picurau pe mâna obosită o deșteptară din visul acela neașteptat.

Cu mâinile tremurânde, închise repede fereastra, închizând cu ea și ultima frază a ecoului îndepărtat: „totu-i vis și armonie, noapte bună”...

Doamne! Ce păcat! Ce-a fost asta!, murmură ca, ca deșteptată dintr-un vis.

Rămase un moment uimită în mijlocul chiliei. Ochii ei căzură rugător pe chipul Maicii Domnului, mângâiat de lumina tainică a candelei.

Și atunci, dându-și samă de toată grozăvia păcatului, căzu în genunchi, cerându-și iertare: „Dumnezeule milostive, Mântuitorul nostru, Cela ce, prin proorocul tău, Nathan, ai dat iertare lui Manase, iartă și pe roaba Ta Evghenia de toate păcatele făcute au cu fapta, au cu vorba, au cu gândul”...