Suflete neînțelese

 

Vorbiam cu un prieten despre acele stări sufletești, tainice și ciudate, cari hotărăsc uneori sinuciderile. Și ne pierdeam cu reflecțiile, cu observațiile în lumea sufletelor omenești, în cari atât știința, cât și arta au făcut atât de puține și nesigure cuceriri.

Dar deodată, în mijlocul discuțiunii, prietenul meu se opri, șoptind de mai multe ori un nume de femeie. Și’n ochii lui par’că se ivia o lumină searbădă, lumina amintirilor aproape stinse, ca un răsărit de toamnă.

Îl întrebai:

— Ți-ai adus aminte de cineva?

— Da, îmi răspunse el; mi-am adus aminte de o femeie care s’a sinucis pentrucă era fericită...

Îl privii uimit; el adăugă.

— ... și se îndoia de statornicia fericirii !...

Apoi după o pauză.

— Dar mai bine ascultă-mă. Peste câteva minute vei înțelege totul.

Mă duceam la ea aproape în fiecare seară. Aveam nevoie de sărutările ei, ca și de aer, ca și de lumină. Nu era frumoasă : un corp mic, subțire ; ochii mari, de un albastru vag, ca cerul unor zile de vară; părul castaniu, gura mică, prea mică, buzele mai totdeauna fără sânge, ca ale anemicilor, nasul comun, sânul slab, fără nici o rotunzime.

Cum îmi plăcuse femeia asta ?

De obiceiu, iubisem alt gen de femei.

Într’o seară o auzisem cântând într’o «cafenea-concert». Am ascultat uimit, fermecat, și am aplaudat-o singur. Publicul s’a uitat la mine și a râs. Avea o voce ciudată, dureros de ciudată, ieșită din pieptul ei slab cu o sonoritate particulară — părea un plâns armonios.

Ne-am cunoscut apoi, am vorbit mult, și mi-a fost dragă de atunci ca o soră.

O iubiam mai mult cu sufletul decât cu simțurile. Ea nu-mi deștepta pofte adânci voluptoase, o îngrijiam și îmi era prețioasă ca un lucru rar: o biată inimă sfioasă, peste fire de iubitoare, închisă într’un învăliș șubred, nedesăvârșit. Inima aceasta avea o poveste simplă și tragică: nimeni n’o iubise.

În toate gesturile ei de desmierdare, în toate șoaptele, în toate privirile ei erau stângăcii cari mă încântau. Această femeie par’că nu știa să fie femeie.

Avea un fel de temere și neîncredere de a iubi, de a gustă plăceri. Se credea atât de puțin făcută pentru iubire, că nu era în stare să-și arate o gingășie, un rafinament, o dorință.

Mă întreba mirată :

— Adevărat că mă iubești ? Pentruce mă iubești ?

Firește, cea mai bună explicație care i-o puteam da, erau sărutările mele cele arzătoare. Sărutările acestea o îmbărbătau.

Când începu să aibă încredere deplină în iubirea mea, sufletul ei se trezia ca dintr’o amorțire prea lungă, se transforma cu încetul.

Într’o zi, ea îmi zise :

— Vieața mea acum începe ...

Și când îmi atingea gura cu gura ei, care se încălzia, se îndulcia, când între buzele ei și ale mele se prelungia un joc voluptos, amețitor, cum nu e nici o băutură din lume, aveam sensația că dau vieață unui corp ce părea mort, că înseninez un suflet ce era întunecat...

Ce mare și ce fericit mă simțiam !

Peste puțin timp era alta. Nu mai avea nici o temere, n’o mai neliniștia nimic. Viitorul îl vedea limpede. Era fericită în înțelesul cel mai adânc al vorbei.

Eu, din punct de vedere al plăcerilor egoiste, pe cari cei mai mulți oameni le caută în iubire, aveam foarte mici mulțumiri ; dar marea, neasemănata fericire a mea — tot un fel de plăcere egoistă, poate, dar mai ideală — era c’o fac pe ea fericită.

Nici o ființă până atunci nu-mi interesase și nu-mi atrăsese sufletul ca această femeie. Și atât de mult se confundase în propria mea existență, că-mi era peste putință să nu-i vorbesc și să n’o văd în fiecare zi. Când vreo împrejurare împiedeca aceste întâlniri, sufletul meu era bolnav ca de o durere morală.

Ea înțelesese totul și uneori — răutăcioasa ! — mă supunea la încercări crude. Stând singuri, citind o carte, vorbind sau sărutându-ne, ea se uită la mine și mă întreba brusc :

— Dacă aș muri în momentul acesta ?

O rugasem de nenumărate ori să nu mai îmi facă astfel de întrebări, dar era peste putință s’o dezobișnuesc.

Și închidea ochii, își scurta respirația, cădea nemișcată, devenia mai palidă. Facea o glumă crudă. Eu mă siliam să râd, o chemam pe nume :

— Zoe, nu-mi place gluma asta ... deschide ochii.

Ea sta nemișcată.

— Te rog, deschide ochii.

Nici o tremurare nu i se vedea pe figură. Îi luam mâinile i le strângeam, îi acoperiam fața cu sărutări, ea rămânea așa patru-cinci minute.

Uneori atât de trist mă impresiona gluma asta, că-mi veniau lacrimi în ochi.

Dar cu ce strângeri în brațe, cu ce sărutări, cu ce cuvinte îmi răsplatia ea, în urmă, senzațiile acestea dureroase !...

Și astfel din timp în timp muria, reînvia, muria, reînvia, numai să-mi supună simțirea și imaginația la cele mai bizare și felurite impresii...

* * *

Din cauza acestei glume, mă prefăcusem că sunt supărat. Câtva timp nu mai venii pe la ea. În acest chip speram s’o scap de obiceiul acesta macabru de a glumi, care devenise o adevărată manie. Ea îmi făgădui că «va fi cuminte». Dar fu o simplă făgăduință de copil: după o vreme oarecare iar începu să repete aceeaș glumă :

— Dacă aș muri în momentul acesta ? Și închidea ochii, își scurta respirația, cădea nemișcată, se făcea palidă...

Era ca o mare artistă, care imita înfiorător de admirabil înfățișarea unui mort.

Odată am întrebat-o :

— Pentruce ai vrea să mori ?

Nu mi-a răspuns.

— Nu ești destul de fericită ?

Atunci s’a uitat în ochii mei, adânc, adânc, cum te uiți într’o prăpastie ca să-i vezi fundul. Și mi-a șoptit:

— Tocmai că sunt prea fericită aș vrea să mor...

— Asta e o dorință bolnavă... o nebunie ...

— O, nu!... Eu știu că odată nu mă vei mai iubi, mă vei părăsi... Și atât de mult m’ai deprins cu fericirea, că la gândul de a mai fi nenorocită, ca mai ’nainte, mă îngrozesc... De ce n’aș muri acum, când sunt fericită ?

— Te îndoești de mine ?

— Nu de tine ... dar de statornicia fericirii. Deja faptul că încep să mă îndoesc de ea, e un semn că fericirea e pe sfârșite...

Am căutat să-i arăt, în fiecare zi, dovezi mai mari despre iubirea mea, să-i depărtez orice temere, dar vedeam bine că in tăcerea sufletului său, îndoiala prindea rădăcini, din ce în ce mai adânc. Adevărul e însă că din momentul acela ceeace simțiam pentru ea era mai mult o milă, o nesfârșită milă pentru biata ei inimă, atât de sfioasă, atât de slabă, atât de neliniștită...

Într’o seară ne aflam amândoi într’un teatru. Ea observă că între mine și o doamnă de rară frumusețe — un vis al meu din alte vremuri — care se afla într’o loje cu bărbatul ei, se urma un schimb furiș de priviri și surâsuri.

Acele priviri, acele surâsuri au intrat în inima ei ca niște cuțite.

După câteva zile m’a întrebat:

— Mă iubești ?

— Te iubesc!

— Sărută-mă.

Am sărutat-o.

— Mult, mult,,,

Am sărutat-o mult.

A plâns. De ce ? Nici ea nu știa...

Cine poate să lămurească totdeauna cauza lacrimilor ?

Dar înțelegeam că sufere îngrozitor.

Nu vrea să mai meargă cu mine în lume. Făcea tot ce-i sta în putință, ca să mă ție lângă ea ceasuri întregi.

— Nu voiu să te mai văd zâmbind și privind la alte femei. Zâmbește-mi și privește-mă numai pe mine.

— Ești geloasă ?

Și am râs — fără să voesc — un râs stupid, rău.

Ea a suspinat.

— Fericirea mea moare !... Dar am să mor eu înaintea fericirii mele.

Din zi în zi slăbia. I se vedeau vinele mâinilor, și în jurul ochilor, un pepel nevăzut, penelul fin al insomniei, al vegherii, desenase două cearcăne albastre. Glasul i se făcuse mai slab. La cea mai ușoară emoțiune izbucnia în lacrimi.

Căutam să înțeleg sufletul acestei ființe ciudate și să-l mângâiu, să-l liniștesc.

Ea toată părea un suflet, parcă n’avea nici carne, nici oase, nici sânge.

Totdeauna îmi arăta aceeaș temere că nu voiu mai iubi-o, și aceeaș groază de a mai reîncepe vieața ei de mai ’nainte, când fusese singură și neiubită.

Dela o vreme mă obișnuisem atât de mult cu stările acestea, că nu le mai luam tocmai în serios. Le numiam «copilării», «afectări» și râdeam de ele.

Ba, într’o zi, nu știu de ce, simții o plăcere, un îndemn crud să-i fac rău.

Ea observând că port la butonieră o garoafă, mă întrebă :

— Cine ți-a dat floarea aceasta ?

— Nimeni, i-am răspuns eu. Dar din timp în timp, port această floare în amintirea unei femei.

* * *

Trecuse o săptămână.

Nu mai mă dusesem pe la ea. Îmi scrisese de câteva ori că e tristă, mă așteaptă, e bolnavă ; însă tot pregetam să mă duc s’o văd.

Într’o dimineață eram încă în pat, când servitoarea ei vine la mine și-mi spune îngrozită :

— Să poftiți la cuconița Zoe, că-i e rău ...

M’am sculat repede din pat și am început să mă ’mbrac.

— Ce are ? am întrebat pe servitoare.

— Î-e rău ...

— Ce are ?

Nu mi-a răspuns. Ghiciam că nu vrea să-mi vorbească lămurit, că-mi ascunde ceva... Deodată îmi fulgeră prin minte bănuiala : «Nu cumva s’o fi sinucis» ?

Întrebai din nou.

— E rău de tot ?

Servitoarea începu să plângă.

Atunci înțelesei totul.

M’am urcat într’o birje și m’am dus spre locuința ei. Am găsit acolo o sumă de vecini și doi doctori, sosiți prea târziu.

Nenorocita băuse otravă.

Când am văzut-o, culcată în patul ei mic, mi s’a părut că se preface, că repetă 'gluma ei bizară...

Am strigat-o pe nume, i-am acoperit mâinile cu sărutări, am plâns cum nu plânsesem niciodată ...

Dar pe fața ei încremenise un zâmbet, un zâmbet de copil care visează și o seninătate cum n’o avusese niciodată în vieață ...