Sufletul grădinei
S-a scuturat o chiparoasă
Și florile se-apleacă toate
S-o vadă cât e de frumoasă
Când moare fără de păcate...
Grădina ’ntreagă se ’ncovoae,
Verbine două câte două,
Și viorelele vioaie
O plâng cu picături de rouă...
Nu-i suflet norocit de soartă
Cu-atâtea flori la îngropare,
Cu-atâtea trandafiri ce poartă
O amintire, fiecare...
Cu-atâția maci scăldați in sânge
Cu-atâtea tainice zorele...
— Când floarea și pe noi ne plânge
Cum n-o să plângă pentru ele?
Un flutur de-ar străbate firea
N-ar vrea măcar să le privească.
Sunt clipe când și cu privirea
Rănești durerea omenească...