Surâsul copilului

 

În fața juraților, vinovatul mărturisise totul: într’un moment de furie, de întunecare a minții, se înarmase cu un cuțit și omorîse pe o mătușe a lui, care nu-l îngrijia, nu-i da bani, n'avea milă de el, un biet orfan!

Apoi sfârși astfel, cu un glas înmuiat de o jale caldă a inimii, ce se urca încet spre ochi, pe unde de lacrimi: «În clipa aceea, când m’aș fi simțit în stare să ucid lumea întreagă, să lupt cu toate fiarele pustiurilor și codrilor, auzii un scâncet slab, înăbușit, prefăcându-se deodată într’in plâns azurzitor ...

«În mijlocul tăcerii ce mi se părea nemărginită și beat de mirosul sângelui, sgomotul acesta par’că mă înfricoșa ... Pornii spre odaia de unde se auzia plânsul și intrai să întrerup deodată acest sgomot supărător. Îmi trebuia liniște, o liniște adâncă ...

«Copilul — un îngeraș de un an și câteva luni — se deșteptase din somn și cerea sânul mumei, prin scâncitul lui sfios ...

«Ridicai cuțitul și... copilul tăcu ; se uită în ochii mei și zâmbi. Îl ținusem de multe ori în brațe și mititelul se obișnuise cu mine, mă recunoștea...

«Surâsul lui, curat și dulce, ca o rază de soare, îmi opri mișcarea sălbatică a brațului; asvârlii cuțitul și începui să legăn copilul, să-i cânt încet, ca să adoarmă» ...

Craiova, 1895.