Tabloul
de Gib Mihăescu

Gîndirea, an. VI. nr. 1, februarie 1928 vol. Vedenia, 1029, p. 245—279

27252TabloulGib Mihăescu


Cum s-au întîmplat toate lucrurile acelea, aproape nici acum nu-mi dau seama. A fost un vîrtej amețitor, de-o iuțeală, fără de pereche, care mi-a luat de la începui mințile de atunci, de la primul gest, și m-a dus apoi fără voia cu mîinile înfășurate în farandola nebună a unor zeități invizibile și zmintite sau bete, așa cum trebuie să fi fost săritoarele bețive în cortegiile dionisiace.

Invizibile? Poate. Însă întrevăzute în ceața de vis a gîndului meu turburat. Căci toate aveau picioare lungi și subțiri, și-n saltul nebun se zbăteau pe ele, ca-n bătaia vântului, ușoarele văluri prinse doar de-un umăr, descoperind goliciuni amețitoare. Și toate aveau părul negru, despletit, iar pielea le era de un alb sub care necontenit sîngele aprindea nori mici ca petala închisă a trandafirului. Toate, una după alta, nu erau decît una și aceeași Ariana, așa cum am descoperit-o într-o bună dimineață, în biroul bărbatului ei, cotrobăind ceva prin cărți, acoperită doar de-o cămășuică prinsă de-un umăr și sărind la zgomotul surprizei mele ca o hamadriadă surprinsă, de satir.

— Te-am văzut, i-am spus apoi îndeseară, când am rămas un moment singuri, și aș da tot avutul meu să revăd goliciunea aceea de dimineață, care mi-a oprit tot sîngele in loc.

Nu mi-a răspuns. Buzele i s-au încrețit și toată fața și gîtul și brațele s-au acoperit de roșul închis al trandafirului. Dar eu nu am descurajat:

— Eu nu vorbesc vorbe, am șuierat atunci, căci întradevăr sîngele mi s-a oprit a doua oară în loc. Eu vorbesc… fapte…

Ochii i-au prins atunci sclipiri de gheață și pareză i s-au micșorat. M-au măsurat cu atîta dispreț adevărat, că singur am putut să măsor atunci distanța care se-ntindea de la unul pînă la altul, și a ieșit fără să zică un cuvînt. Numai ochii aceia parcă au exclamat: „Prieten!…” cu atît dezgust că n-am putut să nu-l simt și eu pe de-a-ntregul și să nu-mi fie atîta scîrbă de mine. Și de atunci n-a mai apărut niciodată singură, nici alături de bărbatu-său, ori de cîte ori am mai intrat în casa aceea, a bunului meu prieten Orghidan.

Dar strălucirea de trandafir alb, cile cărui petale se-nroșeau la adierea celui mai neînsemnat gînd, creștea în mine și-mi umplea sufletul de-o lumină caldă, crepusculară, și-mi îmbăta nările de parfumul puternic al grădinei după ploaie. Numai pe stradă o vedeam din cînd în cînd, învorvorîtă în vestmintele ei grave și reci. Degeaba; în dosul lor simțeam caldul culorilor vii, și-l simțeam atît de puternic, că mă feream să. nu-mi dezvălui prea mult lăcomia ochilor sau — Doamne, mai ales — ca gestul să n-o ia înaintea gîndului. Mă apropiam de ea încet și sfios și umilit, dar ea trecea în așa fel pe lîngă mine, dusă de apa tulbure și pestriță a trecătorilor, că orice vorbă îmi murea în gît. Alteori se suia în trăsură și atunci pulpa i se dezgolea pînă sus, strînsă parcă în ciorapul negru, întins. Prin transparența aceea negurie vedeam minunea piciorului multiplicat, ce-mi sărea necontenit în gînd, în dansul nebun, fără popas, îmi apăsa creierul, îmi întuneca mințile. Îmbinarea aceasta de negru și de trandafiriu, de negru amestecat cu toată gama culorilor de trandafir, era peste puterile mele. A doua oară, cînd piciorul acela, înălțîndu-se pe scara trăsurei, se dezgoli pînă la încheietură, gîndul mi se și conturase în minte. Trebuia neapărat în după-amiaza următoare să obțin cu orice preț o întrevedere cu doamna Orghidan:

„Nu puteți, doamnă, să-mi interziceți ca să mă explic. Nu vreau decît să vă sărut ciorapul de mătase neagră. Încolo nimic nu mai cer, doamnă!”

Martor mi-e Dumnezeu că eram în toate mințile, cînd am luat această hotărîre, care mi s-a înfipt în creier ca o idee fixă. A doua zi după-amiază, la ora 4, cînd Orghidan era dus neapărat la Senat, stăteam înfipt dinaintea doamnei Orghidan, ca și ideea fixă din capul meu. Intrasem prin dos, fără grijă, căci servitorii mă cunoșteau cu toți și nu găseau nimic nefiresc în apariția mea pe orice scară sau sală s-ar fi întîmplat. De fapt nu întîlnii nici un servitor și lucrul acesta mă convinse că eram în voia și pe placul împrejurărilor ce sunt deasupra noastră și care cu siguranță ne cîrmuiesc toate acțiunile. Cum n-aș fi putut crede în destin, cînd mi se arăta de la început așa de binevoitor?

Am ciocănit deci ușor și mi-a părut rău că n-am început să ciocănesc tare, pentru ca să iau lucrurile mai energic și mai repede; așa puteam deștepta bănuieli și provoca întrebări. Cum se și întîmplă într-adevăr. Mă prefăcui însă că n-aud și zdrîngănii de mai multe ori clanța de alamă. Dar. minune, ușa se deschise singură; era neîncuiată și cedase de la sine: destinul era deci alături, îl simțeam intrînd odată cu mine pe ușa larg deschisă, în privirea uimită a doamnei Orghidan, care se ridicase pe jumătate pe canapeaua unde-și făcea de obicei lunga siestă.

— A, dumneata ești?

Atît m-a întrebat și-apoi s-a întins cît era de înaltă, la loc, pe canapea. Totuși, nu mi-a scăpat o vagă rotire de fulger a ochilor, ca și cînd ar fi vrut la început să facă o altă mișcare și pe urmă s-a răzgîndit. A socotit că afectata nepăsare ce-mi arăta acum era o armă mai potrivită contră-mi și de aceea probabil s-a răzgîndit. Dar destinul cel bun era necontenit lîngă mine; îl auzeam rîzînd și îndemnîndu-mă să dau buzna. Eu eram însă mai cuminte decît îngerul meu. Mă bucuram numai că sufletul ei stă deschis înaintea mea și că-l văd ca printr-ùn capac de sticlă de la muzeu. Zadarnic ea-și trase cu o mișcare leneșe cuvertura galbenă peste dînsa.

Sufletu-i se limpezea tot mai mult în ochii mei, cu tot galbenul și cu toate desemnurile acelea negre, curioase, ale cuverturei.

Afectai și eu nepăsare și firesç și, încîlcindu-mi ochii în arabescurile covorului uriaș, întins pe părete deasupra divanului, cum ea nu scoteai nici o vorbă, îi lămurii, cu tonul cel mai natural din lume, scopul vizitei mele.

— Am venit să te sărut, pe ciorapul negru!

Și silindu-mă să pun o regulă în mersul fără înțeles al curbelor de pe covor, rîdeam în gînd de uimirea pe care trebuia să i-o provoace o explicare atît de absurdă, și de calmă..

Priveam pe covor și totuși n-o vedeam decît pe dînsa: la început, o tresărire bruscă înâ luminile privirilor uimite; o clipă, mai apoi, un calm tot așa de mare ca și al meu: dar atît de repede una după alta aceste schimbări, de parcă apa tălăzuită de aruncarea unui pietrei s-ar fi potolit subit, fără tranziția aceea lentă a cercurilor de unde din ce în ce mai line; mai liniștite.

Și așteptam amîndoi, atît de calmi!…

Dar ea nu spunea nici un cuvînt, nu făcea nici o mișcare, nici măcar mîna n-o întindea spre clopoțelul de alarmă.

Și atît de mane. era tăcerea care se desfăcea din corpul ei, încît mă simțeam grozav de înfiorat și nu îndrăzneam, s-o turbur cu nici un cuvînt, de parcă m-aș fi trezit singur într-o biserică uriașă și sonoră, în întuneric, și aș fi pășit spăimîntat spre ieșire, de frică să nu se trezească sfinții cei groaznici de pe păreți.

Vai! așa de puternică era tăcerea asta, că, spăimîhtat, am ieșit din templul zeităței cu ciorapi negri.

Am ieșit, rușinat și am fugit pe săli și pe scări și ea. desigur, a rîs în urmă-mi și vocea-i de cristal s-a făcut înmiii de ecouri în templieri tăcerei ei, ca și cum toți sfinții din biserica depărtatei copilării s-ar fi prăpădit de rîs: de spaima plăpândă de icoane și închipuiri.

Un an de zile am purtat în suflet culoarea fermecată. O simțeam crescînd și aprinzîndu-se în lumini sau stingîndu-se: în palori îmbătătoare. Unele se nășteau, pe altele, nuanțe răsăreau din nuanțe, o mie de nuanțe dintr-una singură, ca ecoul rîsului în biserica plină de coloane, de galerii și de firide. O lumină roză acoperită de-un negru transparent, ca un acoperămînt de doliu sau ca un amurg, ca străluciul cărbunelui pe care se întinde gangrena cenușei.

Astfel și cărbunele patimei mele oarbe orbea pe îndelelte în tot acest timp, mocnea în cenușă ca mai apoi, după un an, să izbucnească în flăcări de voință și de hotărîre.

Am pornit iarăși spre casa blestemată. Trecuse un an întreg și încă vreo cîteva săptămîni, iar în mîini aveam mănuși, trei rînduri de mănuși, care-mi deformau grozav mîna, iar în picioare purtam șoșoni, trei numere mai mari decît mi-era măsura tălpei. Erau șoșonii bunicu-meu și, ca să nu-mi iese din picioare, i-am pus peste ghete și peste galoși peste left.

De ce m-am echipat astfel ca un oplit spartan sau, și mai nimerit, ca un cavaler din timpul războiului celor două roze, n-aș fi putut răspunde de la început decît vag, foarte vag. Gîndul cel mare îmi surîsese el de mult în nopți de insomnie, de dorință neîmplinită, de patimă, de gelozie și de ură. Dar de ce tocmai acum, în noaptea asta, cu vînt mare, bubuitor și cald, de se auzea[u] și-n miez de noapte strașinile curgînd de zăpadă topită, venise împlinirea lui?

Poate pentru că de acasă nu putea să mă vadă nimeni, căci îmi învoisem servitorii la bal mascat. Era mare bal mascat, exact la crucișul dintre străzile cartierului meu și-al lui. Mă gîndisem desigur și la asta; așa împopoțonat cum eram, cu haine de apaș și doar ochii sclipind în întunericul dintre bordul pălăriei pleoștite și fularul cărămiziu ridicat pînă la rădăcina nasului, toată lumea m-ar fi luat drept un dansator întîrziat — pînă acolo — și unul obosit înainte de vreme, de-acolo înainte.

Alături de mine mergea acelaș destin binevoitor și acest lucru era explicația cea mare a hotărîrei. mele subite. Am intrat amîndoi pe poarta larg deschisă, am ocolit amîndoi spre ușa de serviciu și am încercat — sfătuindu-ne ușor, în limbajul gîndului — passe-partout-ul sistematic, lucrat de mult de un răposat meșter neamț; amîndoi invizibili și amîndoi învăluiți și îmboldiți de mîngîierile vîntului bubuitor și cald. Ușa de serviciu a cedat repede, repede; am încuiat-o la loc pe dinăuntru, pentru că passe-par tout-ul era într-adevăr strașnic. Am intrat pe urmă în closet și am ridicat cîrligele la fereastră. Precauțiunea asta mi-a șoptit destinul s-o iau, căci în planurile mele de la început n-avea nici un rost, cum n-a avut nici la urmă. O siguranță mai mult nu strica totuși! Pe urmă m-am aruncat zglobiu pe scară, eu și cu Doamne ajută, care mă îmboldea voios din urmă. Cum mă așteptasem, casa era deșartă: servitorimea, desigur, țopăia toată la mar ele bal mascat.

Mergeam cu pas sigur, stins de cauciucul șoșonului, spre ușa lui. O știam în capul coridorului. În dreptul odăii ei m-am oprit ca să sărut clanța de aramă. Dar atunci m-am simțit încleștat între două brațe de fier; și în ceafă, cu toată grosimea fularului, am simțit încălzindu-mă un răsuflu umed ca de vacă și gîfîitor. Am auzit apoi surda amenințare:

— Tîlharule, de data asta n-ai să-mi scapi!…

Și pe urmă, apropiindu-mi cu puteri teribile coatele pe la spate:

— Te așteptam… te așteptam de mult, canalie, și iacă… d-asta am dat drumul la servitori.

Am înghețat. Mă aștepta de mult? De cînd? De-un an? Atunci destinul acela care mă-mpinsese încoace era înțăles cu el! Căci acum, cînd își bătuse astfel joc de mine, nu mai putea fi nici o îndoială că într-adevăr mă însoțise încoace!

În brațele voinice care mă strîngeau tot mai dureros eram un sloi de gheață. Scîncii ca un copil, pe care mumă-sa îl prinde escaladînd în cămara cu dulcețuri:

— Dionisie!…

— A…

Atîta auzii. Ca un scrîșnet de uimire. Ca o uimire mai mare chiar decît a mea. Ce „aa!” sugrumat și groaznic! Ca o sforăială de strangulat! Pe urmă fusei întors de brațele puternice și fularul îmi fu smuls de pe față. Se făcu lumină.

— Marius, tu. Și tu? Dar ce cauți, pentru numele lui Dumnezeu…

— Atunci așteptai pe altcineva?

— Spune, spune, de ce ai venit în costumul ăsta și de ce ai vrut să intri la Ariana?

— Servitorii mei au plecat la bal mascat ca și ai tăi, i-am răspuns. Și mi-a venit atunci să mă maschez și eu și să merg la bal mascat.

— La un bal mascat unde se duc servitorii?

— La un bal mascat unde se duc servitorii! i-am răspuns ca un ecou. Nebunie subită de om singur! De om singur! am strigat rîzînd, dar privindu-l amenințător.

Dar îndată am scoborît vocea ca să-l liniștesc. Așa mi se dicta din fundul conștiinței, unde bunul destin, pe care pe nedrept îl bănuisem o clipă, se așezase comod ca pe un scaun și-mi șușotea să n-am nici o grijă. „Totul merge strună”… Îmi șușotea.

Am continuat deci pe tonul cel mai liniștit din lume:

— …cînd am ajuns la ușa balului, o rușine fără de samăn m-a cuprins. Mi s-a părut că am fost descoperit prin transparența fularului, chiar am auzit un strigăt din fundul sălii, mi s-a părut că am fost strigat chiar de [lina, servitoarea mea, care venea țopăind spre mine… am fugit atunci însp’ăimîntat și am pornit spre casă. Pe drum mi-am adus aminte de voi și m-am gîndit să vă fac puțin să rîdeți. De un an n-am mai călcat în casa voastră și apariția aceasta a mea insolită, la o oră…

Uimirea lui nu era însă potolită decît foarte puțin. Bine, așa să fi fost! Dar pentru ce m-am oprit la ușa Arianei?

— …M-am oprit întîi la nevastă-ta… continuai liniștit, nelăsîndu-i timpul vreunei întrebări, deși în momentul cînd am început aceste din urmă vorbe nu știam cîtuși de puțin cum aveam să termin, jur pe toți Dumnezeii și pe toți dracii, că, în toate momentele astea, atunci cînd pronunțam o vorbă, habar n-aveam de vorba ce trebuia să urmeze! Ochii mi se opriseră pe mîna aceea osoasă, pe care o ținea necontenit în buzunar; … cum spun, dintr-un motiv, am socotit eu, destul de însemnat… Pentru ca apariția mea să aibă un și mai puternic efect! Începînd cu tine, lucrurile s-ar fi demascat de la început și gluma ar fi fost proastă… M-am aplecat să văd prin gaura cheii dacă e lumină…

Mi se părea că mîna lui pătrunsese și mai adînc în buzunarul care se rotunji îngrijorător.

— Nu ți se pare că gluma e cam nesărată? răsună vocea lui uscată, la fel de uscată ca și mîna aceea care se încleștase în buzunar… Și că putea să-ți fie fatală?

Accentul acela grozav de sincer și naiv al vocei mele de totdeauna cred că m-a salvat.

— Fatală? de ce? strigai… Mi-aș fi smuls fularul la timp în caz de pericol ș-apoi n-aș fi împins eu lucrurile tocmai prea departe. Așa, o simplă glumă! Iar că ar fi nesărată, nu m-am gîndit deloc. De-un an de zile nu ne-am văzut decît foarte vag, de departe, pe stradă. Și-n tot acest timp n-ați avut grijă să vă abateți câțiva pași ca să întrebați: ce-o mai face vechiul nostru prieten?… O mai fi trăind? A murit?… A înnebunit?…

Spuneam toate aceste cuvinte eu o iuțeală fără de seamăn, dam cu ele unele peste altele, aproape le țipam și ochii mi se scurseră pe ghemotocul mișcător ce-l făcea pe pantalon forma degetelor din buzunar. Simțeam că mă înec și nu mai găseam nici un cuvînt, cînd văzui deodată mîna în aer și slobodă… da, da, mîna dreaptă, cu cealaltă făceau două. Simții sîngele luînd iarăși drumul prin vine și cuvintele dădură din nou buzna în gît. Dar nu mai fu nevoie de ele. Căci mă pofti în odaia Arianei, scuzîndu-se și pomenindu-mi de o mie și una de necazuri ale lui. Ne așezarăm față în față pe scaune; Ariana plecase la țară chiar în seara aceea.

Tot timpul cît îmi vorbi, eu privii la patul de lemn trandafiriu, de sub macatul roșu al căruia dantela spumoasă a cearceafului își lasă greu colțurile spre podele. Închipuirea dădea la o parte macatul și-n albul de zăpadă vedeam tolănit corpul greu de marmură trandafirie. Îl vedeam zvîrcolindu-se în așteptarea dezlănțuirei cotidiane a patimei nerăbdătoare, ridicînd cu el omătul așternutului; îngropîndu-se în el ca-n giulgiul fără margini al sațului nepotolit. Răspundeam cu zîmbete și cu monosilabe de mirare, de uimire și de întrebare convorbitorului meu, în vreme ce în gîndu-mi lua relief din ce în ce mai puternic, se solidifica tăios ca un cristal, o singură idee: că niciodată nu-mi va fi dat să-mi îmbăt ochii dinaintea misterului acelui trandafiriu intens și totuși nedefinit, acelui flux și reflux de roșu, de galben și de portocaliu, făcîndu-se și desfăcîndu-se în ritm de clipe, venind și fugind ca umbra și ca lumina, alungîndu-se și îngînîndu-se ca noaptea cu ziua, în întreită îmbinare și totuși într-o), singură nuanță infinită și arzătoare, de care ochii acestui aprig vigil se îmbată zilnic, lacom) și zgîrcit și sălbatec. În fiecare zi martor minunei antice: metamorfoza unui trandafir în corp și sînge omenesc și-a ființei omenești în floarea cea mai mîndră și mai rîzătoare: martor stupid, păzitor imbecil al unei comori pentru el inutilă. Și totuși acum nu mai ține mîna-n buzunar, maîinile-i sunt libere și gesticulează în aer zburdalnice ca niște fluturi, bucuroase și ele că pot sta o clipă departe de arma păzitoare. Și-n casă nu e nimeni, e tăcere de moarte, și-n sufletul lui Orghidan de asemenea nu e nimeni, a zburat și cel din urmă pui de îndoială. Vorbite și vorbește. Vorbele îi curg domoale, ca o apă pe care o vezi curgînd într-una, adîncă, grea, cu sforuri. E atît de grea că mă înăbușe și, instinctiv, ca pentru apărare, mina mea apucă tremurătoare tăiușul grozav din ruptura căptușelii.

Mă ridic, prefăcîndu-mă scuturat de-o tusă bruscă, pe care vreau s-o scuip, în găleata cu apă murdară din dosul lui. Mă opresc în spate-i și, prin oglinda lavoarului, văd mîna lui care se înfigea adineaori în buzunar, ca și-n sufletul meu, bătînd acum nepăsătoare tamburul pe plușul micului birou trandafiriu de alături.

Ridic și lovesc: una, două, trei, patru… Cuțitașul intră foarte ușor, dar iese foarte greu, parcă inima lui sau plămînii sau splina sau cine știe ce de acolo, dinăuntru, se strînge să-ș oprească astupaș tăieturei omorîtoare. Și puterea asta de ventuză mă îngrozește. El și-a lăsat spatele pe spetează; apoi a căzut pe podele.

I-am văzut mîna, desfăcîndu-se nătâng, ca o caracatiță, vrînd să se întindă pînă la buzunarul acela… degeaba, nu mai poate ajunge acolo!

— Nu; te mai osteni degeaba, Orghidan, nu vezi că s-a zgîrcit? Lasă-mă, amicul meu, să-ți scot cuțitul din spinare. Trebuie să te doară, cumplit, dragul meu prieten! Iartă-mă, eu n-am vrut, dar trandafirul a fost mai tare, misterul, metamorfoza…

I-am smuls cuțitașul și rana vicleană dedesubt a țîșnit spre mine ca un sifon cu sînge:

— Rana ta vrea să mă însemneze. Orghidan… Ține cu tine! Lasă, prietene, nu mai bolborosi și nu mai holba ochii rugători spre mine, nu vezi cum te doare, sărmanule… nu vezi cum te doare?… haide, să sfîrșim odată! De ce te uiți îngrozit cum îți caut inima? Să sfîrșim odată, dragul meu, e prea cumplită durerea…

Cînd m-am ridicat de pe dînsul, mi se părea că mă ridic de pe o femeie, atît de mult îmi aprinsese simțurile roșul și caldul și zbaterea aceea; din părete mă privea tulbure și crunt un alt Orghidan — sau poate același — ca și cum sufletul lui izbit de ultimul cuțit sărise din inimă și se proiectase pe păreți. Am răcnit o dată și-am aruncat briceagul infect cu plăsele de tinichea… m-am așternut la fugă cu șoșonii mei greoi și uriași, care lăsau urme false… M-am prăvălit pe scara care gemu sub furia goanei mele. Mi s-a părut că toată geme, scîrțâie din încheieturi, se mișcă; și-ndărătul meu unde nu mai îndrăzneam să mă uit, mi s-a părut că s-a pornit un huruit grozav și uniform, de parcă toată casa ar fi fost o moară care se pune în mișcare, ca să mă prindă în angrenajul mașinăriilor ei zdrobitoare. Cînd am atins, cu sufletul la gură, ultimele trepte, am auzit distinct sufletul celălalt, al lui Orghidan, desprinzîndu-se din cui și rostogolindu-se dintr-un colț într-altul al ramei, cu zgomotul lui de tablou greu, pe scări, după mine. Cum am descuiat ușa și cum am repezit-o înapoi, cu atîta putere de s-a clătinat în țîțîni, n-aș putea să prețuiesc în timp…

Am luat-o agale pe drumul răcoros al nopții, sub clipirile înviorătoare ale Orionului cu atîția ochi. Mergeam în sens invers față de locuința mea și tipăream urme mai adînci în zăpadă. Apoi m-am întors spre balul mascat. Acolo, la intrare, erau atîtea urme de pași de toate chipurile și mărimile, că liniștit, în dosul unei trăsuri, mi-am desfăcut șoșonii și i-am aruncat în canal. La fel am făcut și cu mănușile mari de deasupra. Și-n sfîrșit, lăsînd înapoia-mi urme noi, am plecat spre casă cu tihnă în suflet, cu cîntecul strașinilor în urechi… Căci se topea zăpada și topea orice urmă, chiar și pe cele false… și orice bănuieli.

Mi-am reamintit de preotul Ibycus și de corbii sau cucorii lui și am zîmbit în fundul inimei mele. Mi-am amintit apoi de tablourile acelea trădătoare din romanele cu patru mii de fascicule și am zîmbit la fel. Și am privit la soția mea — la frumoasa mea soție Ariana, pe care același destin bun, ce-mi condusese gîndul, pașii și mîna, cu atîta siguranță, în împrejurările trecute, mi-o adusese alături și am întrebat-o cu ochii: „Oare crezi că ai să mă descoperi cu mijloace așa de copilărești? Nu știi că El îmi conduce gîndul, pașii și mîna?”

Ea a pregătit odaia noastră nupțială chiar în fostul ei iatac, în camera asasinatului. Dar ce odaie a făcut acum! Nici nu mai cunoșteai vechea încăpere a soției lui Orghidan! Totul era în lemn de trandafir, iar tapetele noi aruncau acum văpăi și palori trandafirii peste tot. Se poate închipui cît am contribuit și eu la acest decor îmbătător! Intrai parcă într-o seră de trandafiri, așa te înșelau culorile, desemnurile de pe păreți și cuprinsul cadrelor. Iar în afară de esența de trandafir, nici un parfum nu mai avea îngăduință peste pragul acesta. Într-un astfel de decor, Ariana părea mai mult ca oricînd zîna rozelor. Doar părul negru-albăstrui mai distona puțin cu ideea pe care poate să și-o facă cineva de zeița minunatei flori! Dar era de ajuns să-ți amintești de trandafirii negri — acele rarități descoperite nu știu de ce învățat, undeva, peste hotare și mări — ca tocmai părul greu, negru bătînd în albăstrui, să-ți întregească pînă la deplin înțelegerea celei mai frumoase flori de pe pămînt. Încolo, era de ajuns ca să apeși cu un deget pe pielea albă, strălucitoare, ca îndată să apară o petală albă-gălbuie, care să se prefacă îndată apoi într-una de trandafir roșu-întunecat, ca vinurile acelea fără preț, care te îmbată numai cu sîngele culorii! Căci aproape într-o continuă stare de beție stăteam de față — Dumnezeule, eu de astă dată și totdeauna de acum înainte! — la metamorfozarea acestei nimfe în floare, petală cu petală, sărut cu sărut. Ea mă privea uneori uimită de extazul în care cădeam dinaintea divinului mister. Alteori o înspăimîntam. Dar îndată spaima i se risipea din ochi și brațele ei mă strîngeau cu putere, recunoscătoare patimei fără margini ce se revărsa din inima-mi alcoolizată spre dînsa! Oare îi dăduse vreodată Orghidan dovada unei iubiri atît de sălbatece? Știam eu, singură va desprinde tabloul din cui, unicul obiect pe care cu încăpățînare acerbă s-a luptat să-l păstreze din toate lucrurile vechi în odaia trandafirului, și-l va arunca tocmai în fundul podului.

Corbii lui Ibycus! (Nu știu de ce prefer „corbii”, cucoarelor din legendă!) Ea poate crede că tabloul mă va face să vorbesc odată, să-mi strig singur crima, ca acele roluri din tragediile proaste, sau că mă va surprinde vorbind cu tabloul mut ca-n baladele clasice sau, în sfîrșit, că voi sări cu pumnalul să-i scot ochii sfredelitori, bieții ochi pictați, puși în așa fel în ovalul lor, ca să te urmărească ori cum te-ai mișca în odaie.

Romantism explicabil și iertat la o femeie cu o piele atît de catifelată, cu genunchii așa de înalți, cu coapse atît de moleșitoare, cu un căpșor al cărui contrast brusc între negrul pieptănăturei și albul de lapte al feței îți taie în două lumina ochilor, a sufletului și a gîndului și te aruncă netrebnic și neînsuflețit la picioarele de gazelă.

O, n-aduceam niciodată vorba de el! Tabloul cu ochii neastîmpărați ar fi tresărit de bucurie și Orghidanul de vopseli ar fi strigat de biruință. Dar cu ochii îi spuneam orișice. Și o vedeam cum înțelege încetul cu încetul și cum îmi dă dreptate și cum privirea ei nu mai cată după fiecare spasm, după fiecare îmbrățișare — la început chiar după fiecare sărutare — la bălțata umbră a răposatului. Încetul cu încetul, și, scumpul meu. prieten, îți vei lua în curînd locul de onoare în podul încăpător, păstrător a toate ca sacul fără fund al tradiției. Și acolo poți să aștepți pînă om veni să întredeschidem traista amintirilor!

Doamne, ce era să fac! Fără să-mi dau seama, pășeam spre ea hotărît ca să-i strig: „Ha! aruncă od’ată cîrpa asta încadrată! Nu vezi că nu-ți mai folosește la nimic.? Doamne, apără!” Așa aveam de gînd să-i strig, cuvînt cu cuvînt. Căci intrînd nesimțit prin ușa crăpată, am surprins-o vorbind cu tabloul, tare, Dumnezeule, — așa cum gîndea ea sa mă surprindă pe mine— șî plîngînd:

— Încă puțin! Îi spunea… Și totul se va sfîrși… În curînd!…

Ei, nu! dar asta era foileton curat, fasciculă proastă!

Ea se-ntoarse și mă privi lung și speriată. Îmi venea să rid, îi dejucasem toate planurile. O femeie care vorbește tare, cu tablourile de pe păreți, crede că mă va descoperi pe mine. Haida de!

Îi spuneam toate acestea cu violență și negreșit cu ochii. Și ea tremura zdrobită. Petalele roșii apărură în obraji și-n locul văduvei lui Orghidan apăru iar zîna trandafirilor. Îi spusei cu blîndețe, de astă dată desigur cu voce tare:

— Ce sunt copilăriile astea, Ariana? Ce spuneai acestui tablou? Nu înțelegi că am și eu un biet suflet pentru a mă cruța de gînduri grele și nepermise la adresa unui mort venerabil? Îți spun astea pentru respectul lui și pentru iubirea mea.

Pe cristalul ochilor i se zbiciră lacrămi. Mă-nfuriai.

— Pentru că văd că l-ai iubit și-l iubești încă pe el, numai pe el…

În sfîrșit, într-un chip sau într-altul, strigasem ce-aveam pe suflet!

— De ce te superi? îmi șopti. În loc să mă ajuți… Căci răzbunîndu-l pe el, răzbim pe soț, te răzbun pe tine contra uzurpatorului eventual…

— Să te ajut?… să mă lovesc?… pentru a răzbuna entități și noțiuni.

„…Pff… Îmi bat joc de astfel de concepții!”… bîiguiam în mine, în vreme ce privirea mea, pătrunsă prin micul punct negru din mijlocul irisului, îi cerceta cu puteri de rază electrică cele mai mici ascunzișuri de pe retină.

— …Eu am rămas totdeauna alături de soț, mă asigura ea continuîndu-și micul discurs, pentru că eu sunt una din puținele de demult.

Îmi venea să rîd cu poftă mare de această pretenție absurdă. „Ei și? Dacă ești una din cele de mult? Închisei ochii și auzul: aflasem tot ce trebuia să aflu. Va să zică așa avea să meargă răzbunarea: mă va aduce să-mi dau singur lovitura de grație, după ce mă va fi convins că… (habar n-am ce trebuia să mă convingă…) că ideea de soț trebuie răzbunată… și că pînă atunci mai e puțin. Cum a socotit ea?… Ce-a vrut ea să înțeleagă? Adică e ușor de văzut ce-a vrut ea să înțeleagă! Dar cum? Prin ce mijloace, prin ce rafinament feminin…”

Îmi venea să rîd cu hohote și să-i strig în față: „Așteaptă mult și bine pînă o să mă convingi… cu ideea de soț… auzi? ideea de soț…”

Și era cît p-aci să-i strig astfel, dacă nu m-aș fi trezit brusc la un centimetru de cea mai înfiorătoare prăpastie. Ochii și zîmbetul ei străluceau de răutate. Mi se părea că nici n-o mai cunosc. Cu astfel de lațuri viclean răsucite și teoretice credea că mă va face să scap, în focul disputei, cuvîntul de care tremur, al destăinuirei! Și ce departe mă dusese vorba-i, și ce adîncit mă trezii în ițele acestei încurcate șiretenii! Cînd isprăvi de spus, mi se păru o păienjeniță obosită de prea marea muncă depusă în ziua aceea; musca a fost prea grea și a scăpat. Dar nu părea descurajată; își strîngea răbdătoare pînzele zdrențuite, pentru a le desfășura din nou, ademenitoare și cleioase. Acum începui să tremur de-adevărat.

Brațele ei mă cuprinseră îndată ca pe-o pradă și căzui sub dulcea ei povară, în vreme ce peste umăru-i ochi-mi clipiră îngroziți la rînjetul chipului din cui. Îmi fu scîrbă de nemernicul tablou care rînjea la desfrîul nevesti-6ii, numai pentru a-și vedea răzbunarea împlinită.

Fusei gata să-i strig în urechea mică și roză orbirea, dragostea asta stupidă pentru o pînză prost pictată, care-și mai bate și joc de amîndoi, pe deasupra. Dar mă cutremurai din nou la timp. Oh, tabloul și femeia asta or să mă scoată din minți!

Sub mîngîierile ei diavolești, devenii și eu la fel de diabolic. Îi jurai cu un cinism care-mi readuse în suflet tot curajul, că o voi ajuta la răzbunare. Ea mă sărută cu un avînt și cu o patimă fără pereche și apoi, deodată, izbucni într-un plîns groaznic.

Și printre lacrămi îmi destăinui lucruri de necrezut:

— Baldovin l-a ucis! Acum pot să-ți încredințez totul…

Holbai niște ochi de adevărată moluscă. Baldovin, prietenul meu și al lui Orghidan!?!

— …el mă iubea încă de pe timpul cînd nu luasem pe Orghidan. Amîndoi s-au întîlnit, fatal… Și de atunci am văzut în sufletele lor aceeași ură rece de oțel… Nu știu dacă ai văzut ura asta? Eu am văzut-o de multe ori pe fețele omenești. Nu numai ochii, dar întreaga figură ia culoarea lividă a oțelului. E o culoare mată, cu sclipiri de gheață. Parcă mocnește ceva acolo, în adînc… și se-nvinețește, se-nvinețește… O, e groaznic! Am ales dintre amîndoi pe Orghidan, pentru că în ochii lui culoarea asta a fost mai puțin pronunțată.

Aci ea tăcu, lăsîndu-se pe aripa zîmbetului, în trecut…

— Eram curioasă să știu… dacă, lăsînd pe Baldovin, culoarea din ochii lui putea deveni și mai groaznică; dacă asprul acela metalic putea să se facă și mai aspru și mai metalic. Vai, așa a și fost! Pînă unde nu se poate ajunge pe această lume și unde se poate opri gama infinită a vibrațiilor care dau nuanțele! Am iubit mult pe Orghidan, deși am înțeles, că, alegînd pe Baldovin, în ochii soțului meu, dimpotrivă, culoarea oțelului s-ar fi stîns încetul cu încetul. Pe cînd, cum spun, întunerecul din sufletul lui Baldovin creștea de temut. Atît de mare era bezna din juru-i. că bojbăia ziua-namiaza mare, cînd eu eram de față: în sfîrșit mă distrau mult, ce zic, mă desfătau grozav toate aerele, toate gesturile, toate stîngăciile lui… și-n ochi îi vedeam întipărindu-se tot mai adînc crima. Ce să-ți mai spun? într-o noapte a alunecat spre dormitorul meu… Orghidan a prins de veste, alarmat de violența apelurilor pe care le dădeam în noapte cu soneria… De atunci între ei prăpastia a rămas cu totul fără fund… De atunci îl aștepta în fiecare seară. Știa că are să se întoarcă… Și s-a întors… și-a fost mai tare… parcă-l văd muiat tot în oțel…

Și tăcu, ca să urmărească închipuirea fioroasă, turnată în metal, alunecînd în noaptea albastră, misterioasă ca umbra regelui shakespearean, apărînd dintre panourile zugrăvite cu lespezi de castel. Iar eu mi-adusei aminte de șoșonii mei strămoșești, de mânușile uriașe și de briceagul cu prăsele de tinichea, furnizat de la un negustor de camelotă.

— De ce n-ai spus toate astea judecătorului? o întrebai.

— Le-am spus. A cercetat. Urmele au fost însă dubioase. Nu s-au potrivit măsurile. Probabil se deghizase. A scăpat. Atunci m-am gîndit la o răzbunare mai puțin groaznică. Și tu trebuie să-mi dai ajutorul.

— Ce să fac?

— Să-l trimeți… după Orghidan.

— ?

— Cînd el va veni la mine, mîine noapte ?

— Sau dacă nu atunci, într-una din nopțile următoare. Mi-ești soț. Pentru tine nu există pedeapsă.

— De unde știi că va veni?

— I-am surîs.

— Așa-i surîdeai și înainte?

— O, înainte de tot… la început.

— Și asta ar fi pedeapsa cea ușoară?

— Mi-ar fi plăcut mai mult să trăiască între gratii… toată viața între gratii de fier… și noi să mergem să-l vedem!

Privii triumfător la tablou. Omul din cui se uita acum la mine vădit încurcat. Zîmbetul îi încremenise pe buze și părea că nici el nu mai știe dacă trebuie să mai zîmbească sau să se îngrozească. A trebuit să fac sforțări mari ca să nu izbucnesc în veselie prostească și trădătoare. Umerii mi-erau acum liberi de apăsarea ce-i strivea la cea mai mică mișcare. Pe fața Arianei era lumină multă și potol. Parcă se liberase și ea de greutate mare. O clipă numai m-am îndoit de povestea ei, dar întorcîndu-mi iarăși ochii la mortul din cui, am făcut îndată asemănarea între uimirea lui de acum și uimirea de atunci:

„Marius, tu? Și tu?… dar ce cauți pentru numele Iui Dumnezu?“ Baldovin! Sărmanule Baldovin! Tu erai tîlharul așteptat atunci.

Nu mă mai putui stăpîni: și rîsei cu atîta putere în nasul tabloului, că Ariana tresări:

— De ce rîzi? Ce găsești de rîs?…

Nu-i putui suporta privirea grea ce căzu asupră-mi.

— Pentru că, îi spusei îndată, cu ochii în pămînț, mă fac forte să răpun pe Baldovin viu și înarmat, cum eu siguranță se va găsi în noaptea aceea. Și pe urmă voi chema pe iudele instructor. La unu noaptea. Înarmat, în casa noastră… îți închipui ce dovadă de vinovăție ne va furniza…? Dar haide să ne sfătuim…

— Da„ da„ să ne sfătuim! O, de-ai putea izbuti asta…

O! voi izbuti desigur… Simțeam puterile înzecindumi-se, căci eu eram acum urmăritorul…

Gîndul meu rîdea acum în hohote și era de-o zburdălnicie fără seamăn. „Ha! Ha.! striga, cu toată puterea lui mută. Ha, ha! ha! corbii lui Ibycus… privește corbii lui Ibycus!” Și arătam de sub masă cu degetul în tavan și dam cu tifla închipuirei spre sărmanul mort…

Iar el, în lumina crescîndă a amurgului, învinețise de ciudă, iar ochii lucioși, de ulei, se căscaseră într-atît de uimire și de necaz, că erau aidoma de mari și de sticloși cu cei din noaptea ceea. Și nici un fior nu simțeam pe șira spinărei.

O nedumerire se lăsă ca o părere de plumb în sufletul meu și, privind cu scîrbă pictura din părete, întrebai pe Ariana:

— Bine, dacă el putea să urască mai mult, desigur că și iubea mai mult. De ce nu l-ai ales pe el, pe Baldovin, și-ai ales pe acest…?

„…pe-acest otrep, această cîrpă de bucătărie”, complectai în gînd, contemplîndu-i barba patrată și rară și galbenă-fadă, de care cu drag l-aș fi luat să-l scutur puțin, ca pe-un popă beat.

Cînd pusei această întrebare era într-amurg. Poate în noaptea ce avea să urmeze venea Baldovin. Stăteam pe un fotoliu scund și încăpător, cu un picior sub mine și cu altul legănîndu-l, cît îmi îngăduia unghiul genunchiului, ca pe-un pendul. Ea stătea în pat, pe brînci, cu pumnii strînși sub bărbie. Era mîncată de tot de întunerec și nu î se vedeau decît fața și ochii; fața părea că acum ia naștere din cununa părului, care se făcuse una cu întunerecul odăii.

O întrebasem nepăsător, jucîndu-mă cu piciorul și privind pe deasupra-i, prin fereastra mare, larg deschisă, văpaia de aramă a lunei, ce inunda cerul din culisa răsăritului. Acolo, departe, dincolo de tremurarea asta roșiatecă, o stea se zbătea înfricoșată de parcă noaptea ar fi arătat-o deodată goală vederii tuturor și n-o lasă să se ascundă.

Am plecat îndată privirea sub puterea ochilor ce mă sfredeleau în negură. I-am văzut negri-aprinși pe ovalul nehotărît de figură, ca al aparițiilor supranaturale, cînd se plămădesc sub voința tulburătoare de morți a magilor.

Îmi răspundea înfiorător la întrebarea mea nesăbuită tăcerea de moarte. Viața era departe și se auzea în huietul depărtat al trăsurilor. Întorsei ochii a spaimă spre tabloul pe care înserarea îl descompusese. El exista însă în cele mai mici amănunte pentru cugetul meu și mă fixa cu aceeași ardoare, ca și ochii cari spuzeau din pat.

Mă simții prins între aceste două stafii care creșteau spre mine. Puțin n-a trebuit să strig; mîna s-a întins tremurătoare la butonul electric și lumină s-a făcut. I-am văzut la locul lor: o femeie și un tablou, o biată pictură proastă. Vedeniile nopții dispăruseră. Ariana mă privea nedumerită.

— Da, da, din cele ce mi-ai spus rezultă iubirea nemărginită a lui Baldovin. Ce te miră? Unul care a ajuns pînă la omor, gîndește-te…

Ea încă mă privea neînțelegătoare:

— E un criminal, poate vrei să răspunzi? Dar înainte de a fi, de a ajunge acolo? Și acum chiar? Sau acum, cu atît mai mult. A ucis pentru tine, pentru tine a săvîrșit o măreață grozăvie!

Privii pe furiș la tabloul căruia îi rîdeau ochii de viezure. Tresării speriat: vorbisem prea mult. Dar îmi adusei aminte că aveam tot dreptul să pretind soției mele ca să-mi lămurească și cele mai din ascuns gînduri și intenții, fie c-au ținut din [sic] trecut, fie că privesc doar viitorul. Ș-apoi întorsătura cu Baldovin avea și partea ei neplăcută; într-adevăr, ce însemna acel: „Am ales pe Orghidan… pentru că în ochii lui culoarea geloziei a avut mai puțină tărie…” Dumnezeule, pe cine aveam în fața mea?

— Te-a iubit, te-a iubit mai mult decît Orghidan, continuai, cu toată înverșunarea ca să mă lămuresc. Dacă acela își apăra onoarea, acesta în orice caz își căuta iubirea… cu orice preț, cu orice sacrificiu. Ascultă-mă pe mine: cu cred că el te-a iubit incomparabil mai mult. De ce nu i-ai răspuns la fel!

Ea continuă încă bună bucată de vreme să nu-mi răspundă și asta îmi zburli trăsăturile a spaimă. Coborîi toată figura de sub raza ochilor ei, liniștiți și scormonitori. Pe urmă. În sfîrșit, îmi răspunse:

— Foarte simplu, pentru că eu nu-l iubeam deloc, nu simțeam nimic pentru dînsul afară decît… În sfîrșit pentru că mi-era nesuferit… Ah…

Acest „ah’’ nervos, care i se smulsese parcă singur din inimă, mă asigură, mai mult decît orice, cît de nesuferit, într-adevăr, trebuie să-i fi fost Baldovin!

— A… nu-l iubeai?

La aceasta, într-adevăr, nu mă gîndisem. Într-adevăr, trebuia să iubească și ea. Doamne, era așa de simplu! Și atunci, automat, în mintea mea se rotunji; sîngeroasă ca roșul soarelui în apusurile de iarnă, întrebarea cea nouă și cea nemaipomenit de îmbolditoare, care-mi aprinse vinele zvîcninde ale tîmplelor și-mi umplu de tot capul de sînge:

— Dar eu… dar pe mine?…

Tabloul rîdea; mi se părea că-i văd vîrful dinților apărînd dintre cele două buze, de ieftin carmin.

Dar ceea ce era mai teribil era că nici o groază nu mai întuneca acuma lumina rece de iarnă ce mi se aprinsese sub frunte. Avusei totuși stăpînirea de mine, să întreb pieziș… .

— Ariana, dar dacă eu l-aș fi ucis?… admitem o ipoteză… dacă eu l-aș fi ucis, te-ai răzbuna tot astfel?…

— Hm, ce idee!… Îmi răspunse ea repede și dădu din umeri, privind in altă parte, ca la auzul unei absurdități.

Orghidan se strîmba de rîs, deși ținea acum buzele strînse. Și ochii parcă-i clipeau, din cauza luminei ce-l plesnea drept în ei; clipeau de rîs…

E-hei, boierule! i-am zis printre dinți, aici se joacă o carte mare”.

Dar el ridea înainte, sigur de favoarea norocului. Veselia aceasta de lucru mort îmi înțepa pînă la sînge amorul propriu.

— Ariana, o părere, o simplă presupunere… Aici ar fi dovada iubirei adevărate…

— Lasă-mă cu prostiile tale…

Atunci, cu zvîcneli mari de umbre? întinse, cocorii lui Ibycus se lăsară pe aripile lor trădătoare. Ce-mi păsa acum de păsările acestea, cu țipete lungi și speriete, care-mi intrau șiraguri lungi drept în ochi-, ca două. sulițe sfîșietoare? În mintea mea, dinaintea ochilor mei, reîncepea misterul anticei metamorfoze. Vedeam, petală cu petală, înnăscîndu-se trandafirul de foc. Acolo, în mijlocul acestor petale, erau staminele și ovarele, era cheia misterului. Acolo, în necunoscutul acela parfumat, vroiam să mă trezesc, să mă simt, să văd, să înțăleg.

— Ariana, eu l-am ucis!…

Am strigat cu atîta putere, că am îngălbenit singur de îndrăzneala mea. Picioarele mi s-au clătinat, mi s-au îndoit slabe și moi și sub ele s-a crăpat prăpastia cea grozavă, pe care abia de îndrăzneam numai s-o întrevăd pînă atunci. Am închis ochii și am așteptat, livid și tremurător; în urechi vîjîia un vînt teribil. Mi s-a părut că e vîntul cel cald din noaptea aceea caldă și șuierătoare, ca sîngele cînd gîlgîie. Nu vedeam; dar simțeam privirile negre, înțepîndu-mă ca acele. Ca la un cuvînt de blestem, floarea se preschimbase brusc, își revenise în om și-n fiară. Și acum mă adulmeca, rînjind de plăcere; prada se arăta suculentă. Mă izbi. În piept mînia. Cum, nu mai pot rîde?… Cum, tremurătura astà de vechitură gelatinoasă trebuie să mă dea de gol mai rău decît o vorbă aruncată metalic, ca trîmbița în patru vînturi?

— Încerci un joc urît, dragul meu, și prost debitat! mă încurajează ea.

Abia acum casc ochii mari; pe-ai ei și-i ține pe florile tapetului din tavan sau îi plimbă pe cei doi șerpi, îmbinați în formă de caduceu, ai micului candelabru electric.

— Te opresc să mai continui…

Astăzi tabloul parcă se uită la ea mai cu tristețe. Nu-i plac desigur vorbele ei. Poate o vrea și mai diplomată și mai perfidă. Dar ce are a face? Eu sunt acum cu ochii deschiși și o cuprind toată în cercul lor; și beția parfumului ei îmi umple iarăși tot pieptul; în față, fereastra e încă deschisă și aduce, odată cu zgomotele îndepărtate și confuze, umezeala înviorătoare care dă și mai multă tărie parfumului de trandafir.

În colț e oglinda în care mă văd. tablou viu, plin de culoare și de viață; sunt înalt, voinic și frumos, ochii îmi scînteiază de văpaia patimei și pieptul îmi clocotește de vigoare și curaj, o, niciodată nu m-am văzut atît de mare, atît de frumos! Iar în cui e atîrnat chipul hîd al mortăciunei!

— Ariana, din nefericire este tristul adevăr. Eu, eu l-am lovit. Îmi va fi cu neputință să lovesc în nenorocitul acela, care se va tîrî pînă la ușa ta, în noaptea aceasta. Îți jur că eu, eu sunt vinovatul. Pentru că te iubeam. Să vedem acum: tu poți să răspunzi cu o iubire tot așa de mare, ca aceea care m-a condus pe calea atîtor fapte? Să vedem, tu poți să răspunzi cu iubirea tot așa de mare a înțălegerei, a iertărei, ce zic, a încuviințărei?…

Așa-i vorbesc, tare și rar, răsunător, și privesc cu nepăsare la tabloul cadavrului care mă încurajează: parcă aprobă din cap.

Dar Ariana, care mă ascultă înfiorată, se ridică și părăsește camera furioasă:

— Chiar știi, ai început să mă plictisești de tot cu toana asta care ți-a năzărit în minte. Poți vedea iubirea mea și fără a o pune în cumpene așa de absurde.

Și iese trîntind ușa.

Dar eu trebuie, trebuie să-i spun adevărul, trebuie s-o conving de adevăr, ca să aflu la rîndu-mi adevărul

Nu știu cum dar în mintea asta smucită din țintele așezărei ei, mă văd între girații, în întunerec, iar dincolo, în lumina ferestrei, o văd pe ea, Doamne! și pe Baldovin, privindu-mă și rîzînd. Mă cutremur. Și totuși e cu neputință. Pe Baldovin nu-l iubește și eu trebuie neapărat să aflu adevărul, fără de care o viață cu gratii sau fără de gratii n-are nici o însemnătate.

Și am pornit hotărît, după dînsa, pe lungile coridoare întunecate…