Tainele iubirii

 

Noii chiriași au adus numai vrajbă și tulburare în casele d-nei Elena Arboraș, născută Ionescu, din strada Franemazonă, case cu multe apartamente mici, înădite și toate dând drept în curtea îngustă, murdară și lungă ca o fundătură. D-na Arbor aș le cumpărase înainte de a se mărita, din economiile ei, căci fusese, până mai anii trecuți, moașă cu diplomă și cu bună clientelă, Iancu Arboraș, agent fiscal, voluminos și blajin, văduv fără copii, câștiga frumos și nu se amesteca în afacerile nevestei, care, de când se lăsase de meserie, își punea toate energiile în exploatarea cât mai meticuloasă a caselor. O singură dată s-a amestecat bărbatul, acuma, deunăzi, pentru că doamna lipsise din București. A crezut că face bine și și-a aprins paie-n cap. Camera mobilată cu acces la bucătărie era liberă de vreo câteva săptămâni; au venit tinerii aceștia, i s-au părut oameni de treabă, s-au învoit din preț și i-a primit în casă, luând chiria pe cincisprezece zile înainte și rămânând ca restul să i se dea peste trei-patru zile… D-na Arboraș, aflând isprava, s-a făcut Dunăre, mai cu seamă că pe urmă au trecut nu trei zile, ci trei săptămâni, și chiriașii dumnealui nici gând n-aveau să plătească, ba când, de vreo două ori, a trimis servitoarea să le aducă aminte, s-au și supărat și au răspuns cu țâfnă că ei își cunosc obligațiile și să nu-i mai plictisească. Iancu Arboraș se recunoștea vinovat, dar numai pentru bunătatea inimii sale, că i-a crezut oameni cinstiți, în vreme ce soția, fără a-i spune pe șleau, îi bănuia și alte motive de slăbiciune și îl cicălea în fiecare zi cum numai o moașă pensionară știe să cicălească.

Într-adevăr, proprietăreasa, mai mult chiar decât chestia chiriei în restanță, era din ce în ce mai întărâtată din pricina misterului ce dăinuia în jurul chiriașilor soțului ei. Obișnuită să-și cunoască chiriașii în toate amănuntele, se simțea jicnită că tocmai acești răi platnici umblă cu mofturi și minciuni și abia se coboară să stea de vorbă cu dânsa. Când s-au mutat, cu un geamantan și niște boarfe drept bagaje, s-au recomandat doamna și domnul Ionel Vulpescu, adică soți legiuiți, oameni cumsecade. Peste puține zile însă, prin glasul servitoarei care le făcea curat în cameră, a aflat toată curtea că nu sunt cununați. D-na Arboraș, foarte simțitoare în privința faimei caselor sale (deși mai toți chiriașii ei se găseau în aceeași situație matrimonială), a încercat să descoase puțin pe pretinsa d-nă Vulpescu: în loc de explicații, a primit un răspuns obraznic că în chestiile lor intime nu dă voie nimănui să se amestece. Aceasta și faptul că Iancu Arboraș apucase a spune odată despre noua chiriașă, tinerică, blondă, mică și grăsună că e ca o piersică, îndemnară pe proprietăreasă să fie și mai îndârjită împotriva noilor chiriași și să-și întețească imputările către soțul ei, învinuindu-l că probabil s-a gândit și el să guste din piersică și de aceea s-a grăbit să-i închirieze odaia pe gratis… De altminteri, toate purtările lor dădeau de bănuit nu numai proprietăresei, ci și celorlalți chiriași, solidari cu ea în ura contra tinerilor noi veniți. Ionel Vulpescu era mândru, se uita de sus la toți chiriașii, chiar și la d-na Arbaraș, de abia ridica pălăria când saluta și nu săruta mâna nici proprietăresei. Tânăr, subțirel și înăltuț, ar fi fost altfel simpatic, recunoștea toată lumea. Umbla veșnic îngrijit, ca scos din cutie, cu dungă ireproșabilă la pantaloni și nu mai puțin ireproșabilă cărare pe cap. Era însă grozav de încrezut și mai ales încântat cu frumusețea-i fără pereche. Tot ce făcea și ce avea el îi plăcea. De câte ori se întâmpla, prea rar, să stea de vorbă cu cineva din curte, nu știa decât să se laude: mustăcioara lui e mătase pură, ochii lui sunt cei mai aprinși, nasul lui are o linie clasică, mâinile lui sunt delicate ca de prinț, până și ghetele cu tălpile găurite le găsea cu tăietură englezească. Se credea iubit de femei ca nimeni altul. Chiar d-nei Arboraș s-a apucat odată să-i povestească diverse aventuri amoroase ce le-a avut cu diverse femei, blonde, brune, înalte, mărunte, o legiune, care toate zicea că l-au adorat la nebunie. De față era și nevastă-sa, sau ce i-o fi fost, care, în loc să-l dojenească, se înduioșase de admirație spre nespusa indignare a d-nei Arboraș, uluită și mută de atâta nerușinare.

Ionel Vulpescu spusese că e funcționar la tramvaie și chiar pretextase, când n-a plătit chiria pe luna întreagă, că restul îl va aduce la leafă. Dar ce funcționar să fie dacă nu se urnește din casă decât pe la zece, iar după masă doarme până la cinci? Ceva totuși avea cu tramvaiele, fiindcă o chiriașă din curte l-a văzut o dată urcându-se în tramvai, pe bulevard, și l-a auzit cum a strigat țanțoș conductorului „permis”, iar conductorul a salutat și nu l-a taxat.

Ea, ca femeia, deși se ținea mândră, tot era mai vorbăreață. Fiindcă nu făcea nimica în odaie, nu punea măcar mâna să șteargă de praf, căuta să stea de vorbă ba cu vreo vecină, ba cu proprietăreasa, ba și cu servitoarea. Și nu știa decât una: să laude pe Ionel, că Ionel e fecior de boier mare, că Ionel e învățat ca nimeni în lume, că Ionel are părinți putrezi de bogați, cu care s-a certat din pricina ei, că Ionel ar putea să iubească pe orice fată din lume, dar o iubește numai pe ea… în sfârșit, nu mai isprăvea. Și cu toate acestea în odaie se certau și se ocărau ca țiganii, iar servitoarea a găsit-o de multe ori plânsă și amărâtă, dacă nu și bătută. Nu se plângea însă niciodată și răspundea necuviincios când vreo chiriașă miloasă încerca s-o compătimească. D-na Arbor aș, văzând-o într-o zi cam mâhnită, i-a zis în chip de gentilețe:

— Ești tânără și frumușică, madam Vulpescu, păcat numai că ești cam rece…

— Sunt rece, doamnă, dar sunt iubită de cel mai cald bărbat din București!

În urma acestui răspuns nerușinat d-na Arbor aș nu s-a mai sfiit să spună unei chiriașe bătrâne și vechi că n-a pomenit de când e dânsa oameni așa de suciți și că trebuie să fie țicniți de-a binelea amândoi. Până seara toată curtea a adoptat concluzia proprietăresei.

Ei însă nu se sinchiseau de nimica. Ionel ieșea în oraș, Eugenia rămânea acasă și-l aștepta să se întoarcă. Dacă era frumos, îl aștepta în curte, făcându-și unghiile și fredonând romanțe triste. În curte se aflau totdeauna frânghii întinse, pe care atârnau totdeauna cămăși, pantaloni, cearceafuri… Pe la ora unu, Ionel apărea în poartă veșnic radios, cu un surâs mulțumit subt mustăcioara neagră. Eugenia, cum îl zărea, se repezea în întâmpinarea lui, strigând tare ca s-o audă toată curtea:

— Ionel! Ai venit?… Iubitul meu!

El, galant și ceremonios, îi săruta mâna. Ea murmura vorbe dulci și îi cădea moale la piept. Și, cu o pasiune teatrală, Ionel o răsucea în brațe și o săruta prelung. O pauză. Îmbrățișarea. Apoi el, răgușit ca un actor în scena de rezistență, o cuprindea de mijloc și striga de asemenea ca s-audă toată curtea:

— Te vreau, Eugenie!… Te vreau! Te vreau!

Și intrau în camera lor, grăbiți și înfrigurați, subt privirile chiriașilor. Bărbații zâmbeau batjocoritor, femeile invidiau pe Eugenia și toți ziceau:

— Se iubesc mult țicniții, ce-i drept, nu-i păcat!

Într-o zi, spre sfârșitul lunii, pe o căldură moleșitoare, Ionel Vulpescu veni mai radios și mai vesel ca totdeauna. Îmbrățișă pe Eugenia, ca de obicei, dar răcni mai pătimaș „te vreau”. Și dispăru în odaie.

Iancu Arboraș, văzându-l așa de vesel (deși Ionel nici măcar nu-l salutase), socoti că tânărul a pus mâna pe franci și are să plătească în sfârșit datoria, să-l scape și pe dânsul din gura muierii. Se și grăbi să vestească pe d-na Arboraș:

— Ei, Lenuș, mi se pare că țicnitul se face om de omenie!

Lenuș însă, sceptică, tăcu.

Curtea rămase pustie în zăpușeala soarelui de august. Doar cămășile și pantalonii pe frânghii se cutremurau de câte ori trecea duduind pe stradă vreun camion militar, răscolind praful și umplând văzduhul cu aburi arși de benzină…

Apoi, pe când liniștea era mai mare și chiriașii își sorbeau tihniți cafeaua, o gălăgie infernală răbufni din camera îndrăgostiților. Toată lumea năvăli în curte. Proprietăreasa se speriase, în primul moment, să nu se fi aprins casa. Când ai asemenea chiriași, să te aștepți la orice.

— Hoțule! Escrocule! Nemernicule! răsună din odaie glasul Eugeniei, ascuțit ca împunsăturile de ace.

— Taci, cocotă! Taci! răspundea răcnind baritonul lui Ionel.

Și dialogul era mereu întrerupt de bufnituri, de zgomot de farfurii trântite, de țipete desperate și nearticulate. Pe urmă:

— Săriți, mă omoară!… Ajutor!

În clipa următoare țâșni afară Eugenia, cu părul vâlvoi, cu bluza sfârticată, cu fața schimonosită, cu gura încleștată:

— Ajutor!…

Un pahar zbură din cameră, pe ușa deschisă, peste capul ei și se zdrobi țăndări pe caldarâmul de lângă cișmea.

Ajunsă în curte, Eugenia, în același loc unde-și aștepta totdeauna iubitul, începu să plângă cu hohote, blestemând pe cel care o ține în mizerie și în bătăi, după ce i-a sucit capul și-a nenorocit-o… Vecinele făcură îndată cerc în jurul ei, o compătimiră și o mângăiară. Dar ea nu voia să se mulcomească și plânse până ce femeile se plictisiră și, una câte una, se retraseră. Rămasă singură, Eugenia mai vărsă un rând de lacrimi în mijlocul rufelor încremenite pe frânghii. Apoi se plictisi și ea, își șterse ochii, își strânse părul, își potrivi bluza și, încetișor, se strecoră în casă.

În curte se împânzi iarăși liniștea. Doar căldura soarelui, nestingherită, fierbea mai înfundat…

Deodată tăcerea fu zgâlțăită prelung de zbârnăitul soneriei. Servitoarea, ostenită, se întinsese să se odihnească puțin înainte de-a se apuca de vase. Ce poznă o mai fi iar? își zise văzând că tocmai din camera îndrăgostiților s-a sunat. Se repezi în curte, apoi la ușa lor și bătu. Ușa nu se deschise, ci auzi dinlăuntru doar glasul poruncitor al domnului:

— Să vie imediat proprietarul!

Servitoarea, care împreună cu toată curtea știa că noii chiriași sunt în urmă cu plata, se duse speriată și într-un suflet la stăpâni:

— Coniță, chiriașul cel nou cheamă degrabă pe domnul!

D-na Arboraș avu o tresărire. De mulțumire că totuși va vedea bănișorii, de puțină jicnire că prevederile ei pesimiste nu s-au împlinit și că Iancu a putut, fie chiar numai de astă dată, să aibă dreptate. Ca o consolare, își făcu planul în gând că la sfârșitul lunii, dacă nu i se plătește chiria întreagă înainte, le va arunca boarfele în stradă, fără multă vorbă.

— Nu-ți spusei adineaori? zise Arboraș, care ațipise nițel pe canapea, grăbindu-se acuma să-și alunge moleșeala din oase.

Triumfător și gâfăind, alergă la camera tinerilor. Un „intră” energic îl pofti să deschidă. Găsi pe Ionel cu Eugenia pe genunchi, îmbrățișați și strălucitori de fericire. Cu o mândrie zdrobitoare și cu glas pătrunzător, Ionel strigă proprietarului uluit:

— Te-am chemat, domnule, numai ca să vezi cu ochii d-tale cât de mult ne iubim!

Eugenia și-ascunse obrajii la pieptul lui Ionel, gângurind ceva ca o turturică. Iancu Arboraș însă își șterse sudorile pe frunte, râse prostește și bâlbăi:

— Bată-vă să vă bată…

Cu același râs prostesc se retrase pe urmă, și tocmai în curte, când se dezmeteci și-și aduse aminte de nevastă-sa, adaogă mormăind:

— Firea-ți ai dracului cu iubirea voastră să fiți… D-na Elena Arboraș, în culmea revoltei, îi zise cu dispreț:

— Piersică ți-a trebuit, babalâcule!