Testament (Eminescu)

 

Otetelișenii sunt cunoscuți ca patrioți ai Țărei Românești și de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelișanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipărește repertoriul său, nepretențios și cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelișanu. Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelișanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziția soției sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învățătura și creșterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenții și fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza și va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.

D-nii Ioan Câmpineanu și Ioan Calinder sunt numiți prin testament administratorii bunurilor lui Otetelișanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiția veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administrație și să mănție unitatea de direcție a fondațiunei Otetelișanului. În acest bărbat recunoaștem generația trecută a Țărei Românești; binevoitoarea, patriotica generație care forma floarea Țărei Românești înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simțul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoșilor, instituții nepotrivite cu trebuințele modeste ale țăranului dunărean au înăbușit frumoasele și spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr românești, ale unui naționalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real, Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradițiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufletești și materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, și că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmași nedemni prin tristul și ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament. Fie-i țărâna ușoară și amintirea neuitată.