Timid
de Traian Demetrescu


O fată iubia pe un băiat...

— Ho !.,. Ho !.,. ni s'au mai spus de astea...

— Așteptați, așteptați...

... Și fata aceea avea părinți foarte bogați și ea era singurul lor copil. Dar băiatul n’avea pe nimeni, părinții lui muriseră, lăsându-l sub îngrijirea unui unchiu rău și bolnăvicios,

— Fă-te negustor, mă băiete, i-a spus de câteva ori unchiul său ; el însă a urmat să-și vadă de visul lui: pictura, pentru cari da mari semne de talent,

Într’o zi, fata, însoțită de mama ei — femeie mândră și desprețuitoare — a ieșit să se plimbe afară din oraș, într’o trăsură elegantă.

Era o zi dulce de primăvară.

Băiatul — să-i zicem pictorul — se dusese pe câmp să copieze priveliști și mai ales să facă studii de cer...

Fata l-a zărit și în sufletul ei a scris un vers : «Ce frumoși ochi are!»

Credeți-mă ce vă spun: așa începe dragostea, dintr’un suspin, dintr’o privire, dintr’un zâmbet, din nimica... Ce urmează, e o parte mai serioasă ; dar începutul e întotdeauna o glumă.

După câtva timp, băiatul — ziceți-i pictorul — a înțeles că este iubit. Dar ce folos !... Nu îndrăznia nici s’o privească. De ce nu era fata băiat ?... Cum ar fi știut ea să dea o lecție stângaciului și sfiosului acesta, care nu știa să privească decât peisajele ?...

Dar chipul unei fete nu e cel mai frumos peisaj?...

În sfârșit, fata s’a hotărît să aibă ea îndrăzneala, care lipsia băiatului — nu-i mai ziceți pictorul.

Și ea s’a gândit în neliniștea câtorva nopți: când voiu fi odată singură acasă, am să-i scriu să treacă pe la mine ; îl voiu chema dela fereastră... El va veni, eu mă voiu aruncă în brațele lui, îi voiu spune cât îl iubesc, cât doresc să-l fac de fericit — și fără îndoială, el va ști să se-folosească de clipa aceea ... Apoi părinții află, fac o săptămână pe supărații și în sfârșit, se învoesc și... celelalte.

Iată-i fericiți... duși aiurea pe malul unei mări... El lucrează la un tablou ; ea, cu fiecare sărutare, îi dă și o scânteie de geniu ...

O ! visuri !...

Fata e singură acasă : părinții sunt duși la țară; slugile au plecat să se plimbe ...

E o zi de sărbătoare ; mai nimeni pe stradă...

Îl zărește... Vine încet... par’că ar vrea să se întoarcă... ah ! ce timid !... se apropie... e roșu... privește în pământ... îi tremură picioarele ...

Ea îl chiamă...

El a auzit, s’a făcut mai roșu, s’a împiedicat de o piatră, a trecut înainte ...

În urma lui s’a închis cu sgomot o fereastră ...

A mai trecut pe acolo băiatul — ziceți-i dobitocul! — dar nimeni nu l-a mai chemat...

Craiova, 1894.