Tismana (Încheiere)

 

Iată cea mai veche și mai măreață din toate mănăstirile de peste Olt. Începută de Radu al II-lea Basarab, la 1366, ea se săvârși de fiul său, Dan, și mult mai târziu se prefăcu de Neagoe Basarab, în semn de recunoștință că și-a găsit acolo scăparea când se afla gonit de Radu cel Mare, pentru găzduirea ce dăduse sfântului Nifon. Dar prietenul unui sfânt, religiosul și blândul Neagoe, n-avea trebuință de acestă nenorocire ca să înnoiască biserica. Oricum va fi, el a fost unul din prinții cei mai buni; dar virtuțile lui au pierit cu dânsul și n-au adus nici un bine statornic la nația în care au strălucit. Atât este de adevărat că calitățile personale nu pot aduce nici un folos temeinic, când toate lucrările se întemeiază pe voință, iar nu pe legi. "Când Marcu Aurelie muri, zice Chateaubriand ­ romanii se readânciră în relele năravuri cu o astfel de înfocare, încât i-ar fi luat cineva de oameni care și-au dobândit de curând libertaea, ei însă nu scăpaseră decât de virtuțile celor din urmă stăpânitori."

Ca să zidească Tismana, Radu al II-lea avu trebuință să reteze o parte din munte. Așezată la o înălțime ca de 100 picioare, apărată în față de o măreață stâncă ce se pleacă deasupră-i, ocolită de zidiri vechi, care se întind pe marginea prăpastiei, și încoronată de turnuri, această zidire, privită din vale, seamănă unul din acele palaturi din veacul de mijloc, una din acele cetăți feudale, din care baronii și cavalerii înfruntau puterea absolută, absoluți ei înșiși în proprietățile lor.

În stânca de care pomenirăm și care se înălță îngrozitoare la spatele zidurilor, este o mâncătură adâncă, un fel de peșteră, din care iese un izvor ce trece pe sub pământ, prin curtea mănăstirii, se aruncă din înălțime ca un torent, și, împreunându-se cu râul Tismanei, ce curge în vale, formează împreună o gârliță ce șerpuiește între 2 șiruri de munți și se pierde în depărtare. Tot în aceeași stâncă, deasupra peșterii, la o înălțime ca de 30 picioare, este o vizuină adâncă, chilie nemuritoare a sfântului Nicodim, care se află egumen al Tismanei. Călugării și locuitorii de primprejur vorbesc multe despre minunile acestui sfânt; și negreșit trebuie să fi făcut, de vreme ce putea să locuiască așa de sus, pe un perete de piatră, fără să aibă aripi.

Un singur călugăr, un tânăr frate, s-a deprins să se suie acolo. L-am văzut înșine agățându-se de pietre cu unghiile ca o pisică sălbatică, intrând în chilie și scoțând cenușă din vatra sfântului. Ceilalți călugări, mai înțelepți și mai puțin iubitori de gloria cerească, se mărginesc a cinsti pe sfântul în biserică, unde își are coșciugul; căci trupul s-a făcut nevăzut într-o noapte, după ce o vedenie amenințătoare a îndatorat pe egumen să taie degetul sfântului, ca să rămâie drept suvenir bisericii.

Aci se păstrează asemenea crucea de fier a sfântului, haina cu care a trecut prin foc, și un patrahir de o stofă bogată, ce se zicea a fi dăruit de mateiaș Corvin, regele Ungariei.

În această mânăstire se adunau la 1820 vitejii panduri ai Mehedințului sub steagul lui Tudor Vladimirescu, om mărginit și crud, dar a cărui întreprindere înaintă cu un pas libertatea politică, după cum se urmează pretutindenea, unde oamenii sunt siliți a intra vremelnicește în independență naturală; supunându-se pe urmă la legi, ei păstrează totdeauna pomenirea slobozeniei lor.

În vreme când ne îndeletniceam a vizita biserica și priveam toate amănuntele, cu acel interes ce-l deșteaptă un monument istoric de care multă vreme ai auzit vorbind, văzurăm venind către noi un bătrân, de talie scurt, cu ochii cufundați în cap, dar vii și vorbitori; el ne spuse că este fiu al împăratului Americii; ne arată câteva decorații de hârtie și ne întreabă ce face împăratul Nicolae; de a răspuns la scrisorile ce i s-au adresat de dânsul și de are de gând să declare război. Îi răspunserăm că toate merg bine și împăratul se închină cu plecăciune, și-l rugarăm să ne spuie de când este fiu de împărat. "Din vremea lui Capudistria ­ ne răspunse ­; la moartea lui mă aflam în biserică, și toată Grecia s-a sculat să mă puie pe tron, dar n-am primit". Acest nebun este unul din cei mai fericiți ce am văzut vreodată; el ține o corespondență ideală cu toți suveranii Europei, care au să pornească curând un război obștesc pentru drepturile lui.

Îndemnați de bunii părinți, noi plecarăm să vizităm un metoh al mănăstirii, zidit pe munte spre miazănoapte, la o înălțime deosebită; el este făcut de sfântul Nicodim, și atât de mic, încât abia cinci sau șase oameni pot încăpea într-însul. Părinții de acolo ne spuseră că în susul acestei zidiri, la o depărtare ca de trei ore, pe creștetul cel mai înalt al muntelui, este o altă biserică făcută de același sfânt care slujea în aceeași zi la câteșitrele biserici; întreprindere cam anevoie, și pot zice peste putință pentru un om care nu ar fi sfânt. Cu toată râvna ce aveam a nu trece nimic cu vederea, dar astă dată vremea sau mai bine curajul ne lipsi și ne întoarserăm iarăși la mănăstire, unde ne odihnirăm puțin în foișorul ce dă asupra prăpastiei în fața drumului.

Seara începuse a da obiectelor o culoare fantastică, dar în fața noastră, spre răsărit, o lumină roșietică vestea apropierea lunii; peste puțin o văzurăm licurind ca o stea depărtată, ca o făclie, care se aprinse în deasa întunecime a copacilor ce acoperă muntele, apoi un glob rubinos se văzu legănându-se printre frunzele desfăcute de vânt și, înălțându-se puțin, aruncă o rază piezișă pe rămășițele unei zidiri ce se vede pe coastă, apoi deodată arătându-se deasupra stejarilor celor mai înalți, ca pe un piedestal de verdeață, lumină peștera sfântului, turnurile mănăstirii, potecile tainice și stâncile din față, în vreme ce o parte a pădurii, rămasă în umbră, făcea să se auză un vuiet fioros, asemenea cu zbieratul depărtat al hiarelor sălbatice. Am văzut de multe ori răsărind și apunând luna, dar niciodată acea priveliște nu mi-a făcut atâta impresie. Tăcerea acestei cetăți unde răsuna odată zgomotul armelor, întinderea pustiului, singuratica lună ce se înălța melancolică pe câmpiile cerului mi se părea a înota în atmosferă ca un fanal aruncat pe nemărginirea oceanului; toate umpleau inima de melancolie și deșteaptau ideea unei vieți petrecute în singurătate, în sânul naturii.

Pe la miezul nopții plecarăm de la Tismana, fără a ne lua ziua bună de la părinți, care gustau în ceasul acela dulcețile somnului, și îndreptarăm calea noastră spre Turnul lui Sever.