Toaca

 

Pe curtea mănăstirii îmi deschid
Ca peste visul sufletului, geamul.
Tăcerea e de piatră: un molid
Și-a-ncremenit în luna plină ramul.

Biserica de bârne s-a-nchinat
La steaua cea dintâi, ca la icoană.
Un înger că un nor îndepărtat,
Proptit de munți, se roagă alb în strană.

Ce-i om s-a stins — ce-i sunet a murit...
Trăiește numai schitul și copacul.
Tăcerea cerului a țintuit
Cu stele grele de oțel capacul...

Dar clar o picătură a căzut,
Spărgând oglinda timpului în două —
Și-ascult în piept și-aud în schitul mut
Mărgăritarele cum plouă.

E toaca Ta! A început să bată
Sub cer, prelung, cu inima deodată.