Tocilarul

 

La fiecare poartă își oprește
Unealta lui pe roate și așteaptă
Bătrânul meșter; ochii și-i rotește;
Și simți ce greu spinarea și-o îndreaptă

A căpătat de lucru. De pe fața
Moșneagului, un zâmbet de mândrie,
De-ncredere, s-adună sub mustața
De cânepă: „Săraca meserie!”

Pe un picior își cumpănește trupul,
Ca un cocor; cu celălalt lucrează,
Necontenit. Ca-n cremene șurupul,
Cuțitele se tânguie, oftează.

Strâmbat, într-un picior, cu îndârjire
Din celălalt cu sârguință mișcă :
Îi dă uneltei lui însuflețire
Și face dintr-o gresie — morișcă.

Nici mâinile nu stau; cu dibăcie
Sunt fără preget ochilor robite.
Și se-nfierbântă lama, parcă-nvie,
Și sar scântei de aur din cuțite.

O, pieptul scofâlcit de aplecare,
Se-ndreaptă, în sfârșit, ca să respire!
Trosnindu-și gâtul țeapăn de-acordare,
Moșneagul parcă-ascultă în neștire.

Îi vâjie urechile, vezi bine!
Îi rumegă tot sunetul frecării
Oțelului de cute; roi de-albine,
Scânteile îi joacă-n drumul zării.

Și el zâmbește mut, cu bunătate,
Icoanelor ce-i perindează-n minte;
Aude glasuri dulci, apropiate,
Își vede țâncii, — moșul e părinte!

Pe ascuțiș, pe fiecare lamă
O pipăie, și își primește plata;
La cărucior, înveselit, se-nhamă:
„Aduce bani, avu de lucru tata!”

Și oboseala zilei lungi de muncă
Îi dă răgaz, se lasă păsuită;
„Acasă” parcă-i o-nflorită luncă,
Cu tihnă fără umbre, fericită.

E lume pe la porți, se cască unii;
Pășește grabnic omul, se strecoară;
Nu l-ar opri din cale-i nici păunii
Vestiți, ai lui Irod, odinioară.

Un automobil, la colț, năvalnic,
Se năpusti spre meșter și tocilă;
Abia scăpară! Sus, în ceruri, falnic,
Plutea un aparat, ca o acvilă!