Deschide meniul principal

Toporași

Toporași
de Magda Isanos


Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvara,
 cu toate-acestea noi ne-am bucurat
 de parcă-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însumi și-n sfârșit,
 riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
 m-am dus să văd ce flori au răsărit
 în parcul vast și gol de lângă noi.

De mult nu mă-ncercase așa dor
 de viață și călcam nerăbdătoare;
 simțeam cum se-nfioare sub picior
 pământul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători -
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe să-i sărut
 (trecusem până-atunci de-atâtea ori
 pe lângă ei și nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
 (ca rochiile care ies la spălat),
 cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporași lângă-un stejar
 erau așa de-albaștri, delicați -
ca niște firmituri lăsate-n dar
 de primăvară, printre pomi-ntunecați.

M-am aplecat cu inima bătând,
 dar când era să-i rup, nici eu nu știu
 de ce și cum, dar mi-a venit în gând
 ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Și m-am întors spre casa mai agale,
 c-o oboseală fericită-n pași,
 iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
 în schimb aveam în suflet toporași.