Tragedia Omului/Tabloul XV - Afară din paradis
(Scena se transformă în regiunea de palmieri din tabloul al treilea. Adam, din nou tânăr, iese visător din colibă și priveste împrejur mirat. Eva e ațipită înăuntru. Lucifer stă la mijloc. Zi strălucitoare.)
ADAM
Vedenii fără nume, unde sunteți?
În jurul meu zâmbind trăiește totul
Cum am lăsat, dar inima s-a frânt.
LUCIFER
Om încrezut, nu cumva ai dori
Ca să se strice-orânduirea firii
Și-un meteor să ți se-aprindă-n noapte,
Să piară lumea, dacă moare-un vierme?
ADAM
Eu am visat, ori poate-acum visez?
Mai mult decât un vis e existența
Ce-n lutul mort a poposit o clipă,
Ca împreună-apoi să se fărâme?
De ce, de ce-nțelegerea de-o clipă,
Ca să pricepem groaza neființei?
LUCIFER
Te tânguiești? Numai un laș primește
Fără de luptă lovitura care
S-o-nconjure el tot mai este-n stare.
Cu liniște privește cel puternic
La slovele destinului etern,
Gândindu-se fără mustrare numai
Cum va să-nfrunte apăsarea lor?
Povestea ta-i sub stăpânirea sorții:
Unealtă esti mânată înainte.
ADAM
Nu! Nu! Mi-e slobodă voința
Pe-un preț atât de scump răscumpărată,
Căci pentru ea m-am izgonit din rai.
Din visurile mele-am învățat.
Azi, că sunt treaz, tot eu voi hotărâ
În care chip să-mi îndrumez cărarea.
LUCIFER
Dacă n-ar fi uitarea și speranța
Logodnice destinului pe veci,
Una să-nchidă ranele primite,
Alta să-ntindă giulgiul peste groapă,
Zicându-ți: Vezi, s-au prăbușit o sută,
Tu însă esti alesul care-o trece…
Știi, ca savant, prin alte ciudățenii,
Există-un soi de viermi de intestine
Care trăiesc în uliu și-n pisică,
Dar perioada cea dintâi a vieții
În șoarecii de casă o-mplinesc.
Nu-i hotărât pe care dintre șoareci
Are să-l prindă uliul sau pisica.
Sunt mulți cari scapă, fiindcă se păzesc
Și mor bătrâni în cercul lor domestic.
Dar se-ngrijește-o lege fără milă
Să cadă-atâția-n ghearele dușmane
Câți trebuie, ca peste mii de ani
Și viermele să fie pe pământ.
Nici între oameni fiecare ins
Nu e legat, dar omenirea-ntreagă
E-ncătușată-n veșnice obezi.
Însuflețirea-n valul ei te-apucă
Azi pentru-un lucru, máine pentru altul.
Se vor găsi, deci, jertfe pentru ruguri,
Vor fi și cei porniți să-și bată joc.
Iar cel ce poart-un catastif de numeri
Se va mira de cumpăna cu care
Măsoară soarta, fără nici un greș,
Virtute, crimă, toate deopotrivă,
Credință, nebunie sau omor…
ADAM
Stai! Mi-a venit un gând. Voi fi eu încă
În stare, Doamne, să te-nfrunt! Oricât
Mi-ar zice soarta: pân’ aici trăiești,
Eu am să râd, și dacă-mi vine: mor.
Nu sunt eu încă singur pe pământ?
În fața mea-i o stâncă, jos abis,
O săritură, actul cel din urmă,
Și pot să strig: sfârșită-i comedía…
(Adam înainteazâ spre stâncă, Eva apare în ușă.)
LUCIFER
Sfârșit… sfârșit… Ce vorbe fără rost!
Sfârșit e-n orice clipă și-nceput…
– De ce-ai văzut atâtea mii de ani?
EVA
De ce-ai plecat de lângă mine,-Adame?
Sărutul cel din urmă ți-a fost rece.
Ai griji pe față scrise, și mânie…
Mă tem de tine…
ADAM (Înaintând.)
Iară mă pândești?
Îmi calci în urmă, nu simți că bărbatul,
Stăpânu-acestor plaiuri, are încă
Și alte trebi pe lângă gluma goală?
Povară-mi ești când nu pricepi, femeie!
(Înduioșat.)
Numai puțin… să fi dormit puțin.
C-așa mai grea îmi pare jertfa mea,
Pe care-acum mi-o cere viitorul…
EVA
Ascultă-mă, și jertfa-i mai ușoară,
Căci s-a-ntărit ce-a fost ieri îndoielnic
Și viitorul ne privește-n față.
ADAM
Ce spui?
EVA
Adame, știu că vei zâmbi.
Te-apropie să ți-o șoptesc, ascultă,
Simt că sunt mamă…
ADAM (Căzând în genunchi.)
Doamne, m-ai învins.
Vai, iată-mă în praf, zadarnic lupt
Fără de tine, împotriva ta…
Pieptu-mi desfac, înalță-l sau lovește-l…
LUCIFER
Ce-i, vierme, ce-i? Ori ai uitat mărirea
Ce-mi datorești?
ADAM
Dă la o parte totul.
A fost un vis deșert, vreau pace-acum.
LUCIFER
Și tu, femeie fără minte, spune:
Ce te mândrești? Copilul tău și-n rai
Tot din păcat s-a zămislit, și-aduce
Mizerie și crimă pe pământ.
EVA
Dar, dacă Dumnezeu vrea, va veni
Un nou născut în scutece sărace,
Frățietatea să așeze-n lume.
LUCIFER
Te scoli, azi, slugă, împotriva mea?
Sus, dobitoace!
(Îmbrâncește pe Adam. Se deschide cerul. Dunmezeu apare în slavă, împrejmuit de îngeri.)
DOMNUL
Duhuri, la pământ!
În fața mea, mărire nu-i.
LUCIFER (Clătinându-se.)
Blestém!
DOMNUL
Ridică-te, nu fi înfrânt, Adame,
În mila mea, eu, iarăși te primesc.
LUCIFER (Aparte.)
Cum văd, aici, ca-n orice căsnicie,
Se-mpacă toți, nu-i vorbă, e frumos,
Dar mintea rece moare de urât.
Mai bine-ar fi să mă retrag…
(Pleacă.)
DOMNUL
Lucifer!
Am un cuvânt și pentru tine, stai!
Iar, fiule, tu spune ce te doare!
ADAM
M-au chinuit, vai, groaznice vedenii
Și rostul lor eu, Doamne, nu-l pricep.
Învață-mă ce soartă mă așteaptă!
Mi-e dată numai firea mea îngustă
Ce simt că-n luptă sufletul mi-l stoarce,
Ca vinul care, limpezit fiind,
Îl torni pe jos, ca să ți-l bea țărâna?
Ori are altă țintă băutura?
Urmașii mei vor merge înainte,
Apropiați de tronul tău, sau poate
Se vor trudi ca bou-n jug, la moară,
Fără să spargă cercu-n care umblă?
Are-o răsplată pieptul vrednic, care
Batjocorit e,-n sângerarea lui,
De gloată, fără duh? Mă luminează,
Și bucuros duc orișice ursită…
Căci un câștig e-n schimbul meu, dar, vai,
Nedumerirea mea e iad.
DOMNUL
Nu cerceta
Ce taină-ascunde ochilor tăi dornici,
Cu bunătate, mâna cea de sus.
Căci dacă-ai ști că-i trecător popasul
Jos pe pământ și dincolo-i eternul:
N-ar fi virtute nici o suferință
Dac-ai vedea că sufletu-i țărână -
Ce te-ar împinge pentru mari idei
S-arunci plăcerea clipei trecătoare?
Pe când așa, e-n neguri viitorul,
Si, când ești gârbov de povara clipei,
Cu raza lui te-nalță infinitul.
Iar dacă-ar fi mândria-i să te prindă,
Te-ar stânjeni făptura-ți îngrădită.
Așa se nasc mărirea și virtutea.
LUCIFER (Râzând.)
În adevăr, tu calci pe-un drum de slavă!
Mărirea și virtutea te-nsoțesc -
Două cuvinte care-atunci se-ntrupă
Când lângă ele străjuiesc prostia,
Prejudecata și credinți deșerte.
De ce pe culme am chemat pe om,
Când el, zidit din soare și noroi,
Mic e-n știință, și-n orbire mare?
ADAM
Nu-ți bate joc, Lucifer! Am văzut
Alcătuirea minții tale limpezi.
Și-am zgriburit, îmi era frig acolo.
Dar, Doamne, cine poate să mă-ndrume,
Ca să rămân pe calea vredniciei?
Tu m-ai lipsit de brațul-călăuză,
Când am gustat din al științei pom.
DOMNUL
Ți-e mâna tare, inima înaltă,
Iar câmpul muncii fără de hotar.
Și-un glas de sus, când bine bagi de seamă,
Te-ndeamnă-n drum, te mustră și te-nalță.
Tu să-l asculți! Iar când a amuțit
Din cer povața-n larma vieții tale,
Femeia, mai plăpândă, mai curată,
Și de noroi cu doi pași mai departe,
Ea are s-o audă, strecurând-o,
Prin inimă, în cântec și visare.
Cu-aceste două îți va sta alături,
În nenoroc ca și-n zile senine,
Un geniu zâmbitor, să te mângâie.
Iar Lucifer, tu, o verigă-n lanțul
Fără sfârșit, te zbate mai departe!
Tăgada și știința ta cea rece,
Ca drojdia ce fierbe aluatul,
Vor zbuciuma pe om, dar nu-l vor frânge.
Tu pedepsit vei fi în veșnicie,
Văzând de-a pururi că ce vrei să strici
Înmugurește-n bine și-n frumos.
CORUL ÎNGERILOR
Între crimă și virtute,
Slobod vei putea alege,
Căci deasupra este Domnul,
Mila lui e scut și lege.
Îndrăznește, deci, nu-ți pese
Când mulțimea e ingrată,
Prețuirea luptei tale
E de fapta-n sine dată.
Orice târg e o rușine
Care sufletu-ți despică,
Pe cel slab l-așterne-n țărnă,
Pe cel vrednic îl ridică.
Dar, în slava înălțării,
Nu fi orb de-nchipuirea
Că, prin rostul faptei tale,
Tu-i dai Domnului mărirea.
Nici să crezi că fără tine
Voia Lui unealtă n-are:
Bucură-te când te lasă
Să-mplinești sfânta chemare.
EVA
Pricep cuvântul, slavă ție, Doamne!
ADAM
Îl simt și eu, și-i voi urma porunca,
Numai sfârșitul de-aș putea să-l uit…
DOMNUL
Omule, zis-am, luptă-te și crede!
| ▲ Începutul paginii. |