Triptic banal

 

I

Viens pleurer si mes vers ont pu te faire rire.
Viens rire s’ils t’ont fait pleurer.

TRISTAN CORBIERE

Prin curtea pavată cu plăci de bazalt
Răsună grăbiții pantofii de atlaz,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad,
Ce cad din înaltul și negrul pervaz,
Ce cad din pervazul pătrat și înalt
Pe plăcile negre și verzi de bazalt.

Sunt singur...
Odaia-mi cu albii pereți
Îmi pare enorma cutie de brad
În care nebunul dresor de sticleți
Și-a-nchis favoritul...

Și pașii grăbiți
Răsună prin curtea cu plăci de bazalt,
Răsună grăbiții pantofii de atlaz
Pe plăcile negre și verzi de bazalt,
Răsună ca stropii de ploaie ce cad
Și cântă prin cutrea cu plăci de bazalt
La fel cu-aripații nebuni cântăreți.

Și alba-mi cutie enormă de brad
Se clatină parcă de-atâtea cântări...
Ascult cum se urcă pantofii pe scări,
Se urcă spre mine ―
Alesul sunt eu ―
Și pașii se urcă,
Se urcă mereu
Spre cel din odaia cu albii pereți!...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Și nu mai sunt singur,
Și nu mai sunt eu.

II

C’est la femme qu’on aime á cause de la nuit.

VILLIERS DE L’ISLE-ADAM

Plouă...
Pe trotuarul negru felinarul desenează
O enormă violetă ―
Violetă ca umbrela japoneză ce-ncadrează
Chipul ei oval și palid
De nocturnă cochetă
Magdalenă

Plouă...
Pe trotuarul negru pașii ei se-ncrucișează
Cu grăbiții pași ai celor ce-o privesc
Și-apoi dispar.
Și tăcuta Magdalenă
Se strecoară ca noroiul
Ce dispare în canalul deschis larg lângă trotuar!

N-are vreme s-o-nsoțească nimeni,
Nimeni n-are vreme
S-o mai cheme...
Plouă, plouă...
Și trotuarul ud sclipește printre case.
Ca o candelă aprinsă
La icoana Magdalenei păcătoase.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nu știu cine ești
Și nu știi cine sunt ―
Atât mai bine.
Hai cu mine...
Vom petrece-ntreaga noapte mângâindu-ne cu dinții

Ca felinele,
Și-apoi
Vom dispare amândoi,
Prefăcându-ne-ntr-un bloc ―
Bloc de carne și de foc,
Plămădit de draci
Și-nchis
Pe vecie în infernul unei nopți de Valpurgis.

III

Et tu me perdras, et je me perdrai,
Car je suis celle qui est perdue, sitot trouvée.

MARCEL SCHWOB

N-ai fost cea dintâi,
Ești însă cea din urmă ―
Și-i destul
Pentru-amanta celui care poate totul ― tot ce vrea...
Am vroit să fii a mea;
Și ai fost.
Cât timp?
Atâta cât am vrut...
Și-azi dacă pleci,
E că vreau să-și plimbe urma pe obrajii-ți albi și reci

Dinții celor care-așteaptă,
Dinții celor care mușcă
Și distrug cu lăcomia tigrilor închiși în cușcă...
Du-te...
Strada te așteaptă, îți surâde și te cheamă,
Strada-ți zice: Vino,
Uită ce-ai fost ieri, căci azi ești alta,
Uită tot ce lași în urmă
Și te-ndreaptă fără teamă
Spre surorile-ți de mâine, ce tronează pe înalta
Piramidă-nfiptă-n centrul marelui oraș...

Privește
Cum te-așteaptă-n colțul străzii precupeții de senzații!
Câți sunt?
Unul, doi, o sută?...
Nu... sunt mii, și gloata crește
Ca tumultul de ovații...
Cea dintâi a fost uitată,
Cea din urmă-i așteaptă,
Și așteptarea îi excită...

Palidă sărbătorită,
Fii de-acuma deci a lor,
Fii de-acuma-nvingătoarea
Și învinsa tuturor.