Tulnic și Lioara

 

I

De când e lumea lume și rostul vorbei rost,
Domn bun, cum a fost Stâlpeș, nici nu-i și nici n-a fost
Și, de-ar trăi pământul oricât să mai trăiască,
Alt domn așa ca dânsul nu cred să se mai nască.
Era-mpărat puternic și mare nume-avea,
O țară, cât o lume, toiagu-i stăpânea,
Și oști avea din plinul, și-a gurii sale graiuri,
Treceau poruncitoare pe zece mii de plaiuri,
Căci mejdele lui Stâlpeș băteau hotar rotund:
Din granița lui Codru, ce-n preabătul afund
Al Ostului domnește mulțimi ascultătoare,
Trec mejdele trei sute de câmpi și văi vioare
Spre munți până-n movile, pe cari le-au ridicat
Bătrânii lui Crai-Verde și Vultur Împărat,
De-aici apoi țin ață pe-a muntelui cunună
Și dau hotar lui ținteș și craiului Fortună,
Și trec pe la Crai-Sânger, se pierd apoi mai sus
La Trăsnet împăratul, în margine de-apus.
Așa era! și lumea de-a lungul și de-a latul
Mirat-a fost de vestea lui Stâlpeș Împăratul,
Căci el nu numai taberi a-nvins de multe dăți,
Dar plin era de-avere și plin de bunătăți
Și-avea comori ascunse și turme mari o mie
Și nouăzeci și nouă de cai în herghelie,
Pe câmpuri păcurarii purtau în grija lor
Trei stâni de oi lânoase și toate cu ampror!
Dar salba cea mai scumpă și-odorul din comoara
Lui Stâlpeș era înger, tip blond, era Lioara,
Căci Stâlpeș avea doamnă pe Lia și avea
O fată, numai una, iar fata se numea
Lioară, după gândul frumoasei doamne Lia,
Cum tot dorea să poarte un nume ea cu fiia.

De-a fost împărăteasă femeie-ntre femei
Și-a fost fără păreche pe vremurile ei
De blândă și frumoasă și-n vorbă ca vioara,
De trei: ori, ba de șese, de zece ori Lioara
Cu multa ei frumsețe pe mamă-sa-ntrecea!
Avea doi ochi albaștri, ca ceriul, și avea
Obraz rotund și rumen, și plete-avea bălaie
Pe umeri doi lucerferi de-o nobilă văpaie
Păreau că-i joacă tainic și-n jocul lor domol
Aruncă văl de aur pe-al umerilor gol,
Și sânul ei, ca marmor cioplit de zei, pe care
Zări sfinte se răsfață din luna ce răsare!
Oh! las că fost-au fete destule de-mpărați,
A căror ochi umplură toți ochii de nesaț,
Și doar al mai vederii, pe-atunci ca ș-altădată
Mai fost-au doară fete, dar n-a fost încă fată
Frumoasă, ca Lioara, și nobilă, cât ea
Un înger din icoana bisericii părea.
Ș-atât avea copila mișcări de fermecate,
Cât soarele că-i soare și-i trup fără păcate,
Mirat stetea cu totul pe cerul său cel sfânt
Și nu-i venea cu modru să-și afle crezământ
Privirilor, sta-n cumpeni de poate să se nască
Din om așa făptură pe-o lume pământească!

II

Dar vestea despre fata lui Stâlpeș a trecut
Din țări în țări; departe prin lumi a străbătut
Și-ajunse preste râuri și late mări albastre
La cele mai de margini și cele mai sihastre
Pământuri, unde luna și soarele se par
De gheață, căci o dată pe an numai răsar.
Acolo, pe hotarul apusurilor pale,
Prin locuri, unde-i vântul fricos a face cale
Și iarba primăverii fricoas-a răsări,
Trăia un stol sălbatic de zmei, ce rătăci,
Din alte lumi mai negre ca lumea care este,
Și zmeii toți de-a rândul au prins de fată veste.
Și-atunci, ca niciodată, pământul dinadins
Gemu de groază multă și greu fior cuprins,
Căci zmeii duși de patimi din peșteri alergară
Spre munți, de vuiet aspru toți codrii se mișcară
Și glasul lor de dealuri așa greu s-a izbit,
Cât munții din adâncuri ca frunza s-au clătit.
Zbierat-au ei sălbatici, cât negurile zării,
S-au strâns un punct de spaimă, iar râurile țării
Din curgeri întorcându-și întreagă matca lor,
Năval-au dat s-alerge spre munți către izvor.
De ce să stau pe gânduri, cu lunile și anul?
Voi pune pantă nouă, voi trage buzduganul,
În fier, și voi adauge venin de șerpi uciși
Și-oțel de-un lat de mână pe-al spadelor tăiș,
Să pot tăia cu ele cum vreau de-ndemânatic,
Un cal, apoi voi prinde pe cel mai furtunatic,
Și voi zbura ca vântul, ca gândul de turbat,
Și voi răpi pe fata lui Stâlpeș împărat!
Trei zile numai! Vreme destulă-i doară asta!
Trei zile, și-n palaturi aduce-mi-voi nevasta...
Așa strigau, și-n clipă tot zmeul se grăbea
Mai mult oțel să pună pe paloș ce lucea,
Și caută cai, cu-aripi de spaimă și-ntunerec;
Și-otrăvuri pun pe spate și-n pante se înferec.
Dar zmeul cel mai mare, al căruia palat
Pe șeptezeci și șepte de munți era durat,
De-abia primi cuvântul de fata-mpărătească,
Când el a fost de-a una gătit ca să pornească
Din alte lumi în lumea cu sori pe cerul sfânt,
Cu zâne prin văzduhuri și fete pe pământ
Gătit, ca totdeauna mai mult fiind el gata,
S-alerge, din palaturi să fure dânsul fata.
Atunci, ca niciodată, un cal din stavă prinse;
Grei nori a pus pe umeri, lat paloș el încinse
Și greu, care la cumpeni de nouăzeci de măji;

Pe doi bălauri negri i-a pus apoi de străji
Palatului, cu vuiet clătindu-și ale sale
Mari capete de spaimă, a zis: Mi-oi face cale
Pe vânturi și furtune și volbure, ca vânt
Voi trece țări o mie și-o lume de pământ,
Izbi-mă-voi ca fulger, ca trăsnetul de vară,
Și voi răpi lui Stâlpeș frumsețile din țară!
Am paloș și-al meu paloș de trei ori e-nădit
Cu tot oțelul, care trei munți l-au tăinuit
În sânul lor, am calul cu strana din Ostroave
Și-i cal ce nu cunoaște nici frâie nici potcoave,
Ci vânt numai și zare deschisă de-alergat!
Așteaptă dar, așteaptă, tu Stâlpeș împărat,
Să vezi a mea putere, să simți tu din tot greul
Mânia mea... Sălbatic așa vorbit-a zmeul;
Și-abia muri cuvântul pe buza lui de fier,
Când aripi el întinse de-a una și, sub cer
Albit de faptul zilei, s-a pus în alergare.
Creștea mereu mai negru, mereu creștea mai tare
Și tot mai mult: de patimi și negru dor învins,
El dat era cărării ca fulger dinadins.
O sută de pământuri cu nouă mii de sate
Și munți și văi și silhe și plaiuri, aburate
De plângerile nopții, și râuri a trecut
Grozavul zmeu, pe aripi de ceață, s-a pierdut
În zări; turbat să clătin-a cerului rotunduri,
Greu zările se mișcă, și sarbedele-afunduri
Cu ceață pe-a lui urmă și neguri să-nvălesc.
Iar când trei mii de mile cu zboru-i se-mplinesc,
El stă pe loc, se trage sub neguri și s-ascunde
Sub norul greu, cu ochii departe-n zări pătrunde
Și țintă ține ochii la Stâlpeș Împărat,
Pândește pe Lioara, s-o vadă prin palat
Și, când va fi copila mai veselă, dodată
S-o fure și s-alerge prin zarea depărtată.

III

Prin dalba grădinuță cu strat de toporași
Și crini, ce poartă rouă pe sânul drăgălaș,
În zorii zilei dalbe când cerul rumenește
Noptatecile piscuri și-n aur le-nvelește,
Se plimbă râzătoare cu pasul legănat
Lioara, mândră fata lui Stâlpeș Împărat.
Mai dis-de-dimineață ca alte dăți ea lasă
Chilia și-așternutu-i cu cergă de mătasă
Și perini moi, scoboară pe prag întraurit
Și trece prin pridvorul de marmoră, cioplit,
Cu barda și se duce de-a dreptul la portița
Gradinii și-apoi intră cu zâmbet copilița
Pe-o aripă de ușă, că-i ușa cu zăvor
Și două aripi are de-argint strălucitor,
Cioplit ciudate-n formă de aripi de bălaur.
Pe moale iarbă calcă papucul ei de aur,
Și stropii mari de rouă, sub pașii ce se plimb,
În mari mărgăritare și salbe mari se schimb.
Pe largi cărări, ce-n umbră de pomi cruciș se taie,
Copila trece blândă și pletele-i bălaie
Le-alunecă pe vântul frumoasei dimineți,
Iar vântul le resfiră mai late și mai creț
Și-n taină el sărută tot părul dalbei fete,
Când tremură de dragul frumoaselor ei plete.
Pe cap Lioara poartă cununi de bărbănoc,
Și frunze de smaralde și flori de siminoc
Ea poartă; pe vestmântu-i țesut cu măiestrie
Din fire lungi de aur, cu drag sclipesc o mie
De stele, și pe mâneci ea poartă porumbei
D-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei.
Un brâu îi strânge trupul la mijloc, de mătasă
Și plin de flori e brâul și-așa de strâns s-apasă
Pe trup, încât să cugeți că dânsul e crescut
Cu mijlocul deodată, și-apoi mai e țesut
Din fir de diamante, și-atât îi stă de bine,
Și unde se-ncopciază, stau copcii de rubine.
Și, cum se duce fata mereu privind la straturi
În urmă dă spre stânga și-apucă drum în laturi
Și merge la izvorul ce-n murmurul alin
Prelinge clarii picuri pe lespezi de rubin.
S-apleacă preste fața izvorului, voioasă
În ape clari se caută copila de frumoasă
Și râde când zărește doi ochi sărini și mari
Clătindu-se, ca fața izvorului mai clari,
Obrazul ei s-aprinde d-o nobilă văpaie
Și-n vreme ce-și admiră frumsețile-i bălaie,
Ea pleacă dalba-i frunte și-o razimă cu drag
D-o creangă, aplecată din codrul unui fag,
Și tot mai visătoare privind a ei talie,
Se pierde lin în visuri și dulce reverie.
Ea nici nu mai aude cum murmură de lin
Duioșii stropi de apă pe lespezi de rubin,
Ea nu-nțelege boarea, ce-i clătină vestmântul;
Și granguri cântă jalnic, dar n-o răpește cântul
Ca alte dăți: în apă doi ochi i s-oglindea
Și-n ochii ei distrasă alți ochi îi surâdea,
Ochi nobili ai lui Codru, frumoși ca lampa zilei,
Căci el era de Stâlpeș logodnic dat copilei;
În apă dar părându-i că vede surâzând
P-alesul ei, Lioara șoptește-un nume blând
Și arde, cum ard fagii cu foc când îi împresuri.

Pe când stătea cuprinsă de-atâtea nențelesuri,
Un nor porni pe ceriuri, greu nor de la apus,
Crescând mai greu, mai tare, mai sus și tot mai sus
Prin larg văzduh, străbate trei câmpuri în trei clipe;
Un zmeu venea cu norul, pe-un cal cu largi aripe,
Venea ca o săgeată, ca fulger de turbat
Și cade spre grădina lui Stâlpeș împărat
Văzut-au toți curtenii de-afară și din casă,
Văzut-a împăratul și nalta-mpărăteasă
Din turn văzut-a bine, cum zmeul cel din nor
De-a dreptul în grădină ținti către izvor.

Și când a văzut Lia, frumoasă-împărăteasă,
Că norul greu din zarea văzduhului se lasă
De-a dreptul în grădină și când a văzut ea
Că zmeul prinde-n brațe făptura subțirea
A fetei, și cu fata se duce și s-afundă
Prin negre zări și negre palaturi să-i ascundă
Tezaurul, atuncea de-abia s-a stăpânit
Frumoasa-mpărăteasă și repede-a fugit
Prin largi chilii, cu țipăt plângând, cu toată mila,
S-a dus sârmana Lia să-și apere copila.

Nebună de durere pe scări a alergat;
Dar când a fost aproape de fagul rourat
Și când văzu departe, că-n nori ajunge norul
Cu fata, disperată lovi ea cu piciorul
În glii, și de mânie foc greu avea-n priviri:
Oh, draga mamei, dragă! Tu nu ești nicăiri!
Te-ai dus! Lioara mamei, te-ai dus pentru vecie
Și fără simțuri cade pe glii frumoasa Lie.

IV

O lume de pământuri atunci s-a deșteptat
În plângere; pe-o mie de plaiuri a sunat
Cuvântul greu, că-i moartă copila-mpărătească.
Și cât a fost în larguri hotar ca să primească
Acest cuvânt, hotarul întreg a fost cuprins
De jele fără margini și geamăt dinadins.
Mari crai din țări vecine și țări de-a zecea țară,
Primind această veste, din capete mișcară
Cu drag și milă multă, iar câți aveau mai drag
Pe Stâlpeș dezlipit-au piciorul lor de prag
Și-n scări au pus piciorul, mai repede s-ajungă
Să mângâie pe Stâlpeș în jelea lui cea lungă.
Și trist stetea-mpăratul de-o masă răzimat,
Departe-având toiagul prin colțuri aruncat
Și spada lui departe și coiful la picioare
Mai galben era Stâlpeș ca omul care moare,
Și slab de-atâta jele și negru de zdrobit.
Când el pe nalții prieteni în casă i-a zărit,
Roși fără de voie și capul ridicat-a
Și-a zis: Ori poate-aduceți voi fata? Poate fata
Lui Stâlpeș pătimașul din nou va fi a mea?
Vai, Doamne, spuneți iute: trăiește oare ea?
Trăiește? De trăiește, pe ce loc poartă pasul?
Vai, spuneți... Doamne, Doamne, târzii sunteți cu glasul!
Și cum cerea s-audă, de dorul său învins,
Crai-Galben cu tot dragul de mân-atunci a prins
Pe Stâlpeș și cu milă fățiș în ochi cătându-l
A zis: O, scumpe prieten! Împacă-te cu gândul,
Și vezi, că tocmai trebe târzii să fim la glas!
Întreabă-mă, ce gânduri am eu, de n-am rămas
La vatra mea? și-ntreabă, de ce-am plecat eu oare?
Puteam să șed acasă; dar nu știu cum mă doare
De dorul tău, mă doare durerea ta, și știu
Că-așa numai se poate și-i bine-așa să fiu!
Copila ta-i pierdută: atâta știm noi bine,
Iar ce știm mai departe? Nimic nu știm, ca tine!
Și-au prins atuncea craii să-l mângâie, cătând
Să-i facă dorul aspru din inimă mai blând,
În cât le-a fost puterea cuvântului mișcară
Pe Stâlpeș, a lui jele pe-ncet o alinară
Cu vorbe și cu sfaturi de milă și de drag
Și-atunci ieși-mpăratul pe prag și de pe prag
Chemă pe cel mai harnic din argitani în casă
Și-a zis plângând: Durerea așa de greu m-apasă,
Cât nu mai știu de mine nimic, și nu mai pot
Nimic, când știu pe lume că-s singur! Când socot
La pierderea Lioarei, mă-nec în noapte-amară
Și n-am nici gând că vesel pot fi vreodată iară!
Oh, draga tatei, dragă, de ce te-am prăpădit,
Atunci când eu mai tare ca oricând te-am iubit!
Și plânge, Stâlpeș plânge și zise iarăși: Scrie
Prin țări și lumi, ca lumea și țările să știe
De-a lungul și de-a latul, că Stâlpeș a pierdut
Odorul cel mai nobil din câte le-a avut!
Tu scrie și dă veste să vadă fiecare
Cuvântul scris; tu scrie, așa cum ți se pare
Mai drept și mai cuminte să scrii; în orice sat
Să sune glas de clopot trei zile necurmat
Și oamenii să lase deoparte bucuria
Și popii toți să țină priveghiuri pentru Lia
Să facă sărăcuste cum datini au rămas,
Prohoade să citească cu stări și parastas,
Și-n patruzeci de vineri cu slujbe prin altare,
Să facă lumea toată copilei sărindare!
Așa să scrii, iubite, că doar pe rând, pe rând
Voi pierde dorul negru și flacăra din gând,
Și nu voi fi pe lume silit de-atâta jele
Să-mi pierd a mea domnie prin patimile grele.
Așa vorbi-mpăratul și stropi au lăcrimat
Din ochii lui pe haina cea dalbă de-mpărat,
Iar argitanul scrise, precum i-a fost cuvântul,
O carte, cum să poată pricepe tot pământul
Întreagă slova cărții: cu sfaturi mari și lungi,
La mijloc cu pecete, pe margine cu dungi,
De aur, căci o lume avea să o citească
Ș-o lume-avea porunca din carte s-o-mplinească.
De-a fost pe lumea toată vreun suflet înnorat
De patimi, acel suflet în sân era-ngropat
De mamă, căci nebună ca volbura de toamnă
Părea de jale Lia, frumoasa țării doamnă.
A plâns cât era ziua pierdută-ntr-adevăr,
A rupt găteala-i toată și-a smuls din al ei păr
Frumosul ac de aur și primele, ce-i leagă
Un stol de plete negre, cari noapte par întreagă;
În haină de mătasă cernită și-a-nvelit
Frumosul trup: și astfel, cu părul despletit,
Cu ochii roși și umezi de plângerea cea deasă
Din loc în loc aleargă frumoasa-mpărăteasă
Și strig-un nume dulce și geme cu fior
Tot caută mama, caută pierdutul ei odor.
Și, cum fugea de-a lungul pridvoarelor, ea trece
Cu pas grăbit și lânced prin cele treisprezece
Chilii și la chilia din capăt a stătut:
Aici era războiul, în carele-a țesut
Frumoasa ei copilă cu drag și cu-ndemână,
Aici erau talpigii, și caierul de lână
Și ghemele, și tortul, precum le-a rânduit
Lioara; gol sta patul, cel mândru și gătit
Anume pentru fata lui Stâlpeș Împăratul,
Căci tot lucea-n mătăsuri și-n scumpe haine patul.
Și, cum stetea cu ochii la haine țintiți drept,
Și-a pus mâinile dalbe de-a crucea preste piept
Și-a stat înmărmurită frumoasa-mpărăteasă.
O draga mamei, dragă! De ce te-ai dus de-acasa?
De ce te-ai dus? Acasă de cumva ai fi stat,
Eu aș fi dat să facă pe seama ta un pat
Din aur și mărgele cioplit și din smaralde,
Să dormi un înger nobil pe paturile calde
Mai blând decât în leagăn un fiu născut de-o zi!
Iar când în zorii zilei din somn te-ai pomeni
Și-ai vrea să cauți o haină mai scumpă decât toate,
Atunci din lăzi de aur o haină tu ți-ai scoate
De purpur mai frumoasă ca orișice frumos:
Țesută de pe umeri și până-n poală jos
Din fir de diamante, pe margine tivită
Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
Cu stele mici de sârmă și fluturi de rubin,
O lucitoare haină ca soarele deplin.
Și, ca să nu mai fie pe-ntreg rotundul fata
Mai mult și mai de-a dragul ca tine dezmierdată,
Eu aș fi pus pe-un meșter, din alte lumi venit,
Din paltin să cioplească război întraurit
Pe seama ta, cu suluri ca grindina de albe;
Suveică făurită din mândru lanț de salbe
Eu ți-aș fi dat și bregla din aur și fuștei
Ciopliți în strug și patru talpigi mai ușurei
Ca fulgii de zăpadă: făceam pe-această cale,
Să nu mai fie stativi ca stativele tale!...
Puteai tu, draga mamei, la tors de te-ai fi pus
Să torci fuior din furcă de aur, și cu fus
De-argint să torci, și pânză să țeși în patru iță,
Să coși a ta cămașe din flori din cruciță,
Pe margini cu mătasă, cu sârmă la prinsori,
Pe piepți apoi să preseri un stol de puișori
Albaștri, cum ți-s ochii, ori galbeni, cum ți-e părul,
Ori roșii, cum ți-e fața, când arde adevărul
Pe fața ta... Lioară, cu moartea ta mă-omori!
Puteai să fii tu farmec, și dragă la feciori
Să fii; trei țări să râdă cu râsetele tale
Și feți-frumoșii lumii nebuni să bată cale
De dragul tău, și oameni, din alte lumi, trecând
Prin lata noastră țară și chipul tău văzând,
Să zică: Mai sunt fete frumoase cum e luna,
Dar fată ca Lioara mai dalbă nu-i nici una,
Nici trup ca trupul dânsei, nici ochi așa dalbi ochi
Atâta-i de frumoasă, nu-i fie de deochi...

V

Așa vorbește Lia, frumoasa-mpărăteasă,
Privind cu ochi de patimi tot colțul de prin casă,
Căci dulce suvenire găsea-n fiece colț,
Iar Codru, sub rotundul chiliilor cu bolți,
Trecea-n această vreme cătând ca să-ntâlnească
Pe Lia, căci un cuget avea să-i tălmăcească
Și-un dor avea să-i spună, dor tainic, care-n piept,
Ardea, dar avea lipsă de-un sfat mai înțelept.
Și când ajunge Codru de numără chilia
De-a treisprezecea, află la furcă stând pe Lia
Zdrobită de durere, plângând de-al fetei drag;
S-oprește dar feciorul și stă pe-al casei prag,
La doamnă cu mirare și lung fior privește,
S-apropie de dânsa și-n patimă vorbește:
Oh, nu mai plânge, doamnă, te rog să nu mai plângi
Atâta ești de slabă și pală, că te stângi
Și pieri văzând cu ochii! Te uști pe zice vine
Și, nu știu cum, de milă, mi-i greu să caut la tine!
Căci, vai, ești numai umbră cu nume și cu glas,
Și te-ai topit, stăpână, topit, de n-ai rămas!
De ce să plângi? Cu plânsul omori numai viața!
De-ai merge, oh, de-ai merge, să-ți vezi o dată fața
În ape clari: de tine tu însăți te-ai mira
Ce mult este topită și slabă fața ta!
Dă-ți fire și mai curmă din plângerea cea deasă,
Căci eu gândesc oh, iartă-mi durerea ce m-apasă
Gândesc să las în lume o lume de femei,
Să merg după Lioara, să caut urmele ei!
S-aduc, s-aduc odorul, acesta gând mă poartă:
Să mor cu ea alături, de cumva-i dânsa moartă!
Oh, ce mi-e bun de-acuma frumosul comănac
Cu penele de vultur? O, Doamne, ce să fac
De astăzi cu săgeata-mi atât de mult deprinsă
La țel și-a cărei pană de trei ori e prelinsă
Cu palid colb de aur? Cu straiele ce port
Și care sunt țesute din cel mai nobil tort
Eu ce să fac? Cu lancea-mi dedată-n alergare
Eu ce să fac? și-n urmă cu paloșul, la care
Trei meșteri din trei colțuri de lume-au asudat,
Eu ce să fac? O, Doamne, să mor eu blăstămat
De țară și de oameni, și vești de rău să-mi iasă,
Că n-am atâta suflet să caut a mea mireasă?
De-aș ști c-alerg o lume, eu totuși am s-alerg;
Dar lasă-mă, stăpână, vai, lasă-mă să merg!
El zise. și-mpăratul aude suspinând
Pe Tulnic, îi ascultă cuvintele pe rând,
Și-atunci, mișcat de vorbă-i, la Tulnic el s-a dus
Și brațul drept cu dragosti pe umeri i l-a pus
Și-n ochi privindu-l zise: Fă, Tulnic, cum îți place
Dar fă cum știi că-i bine, cum știi că-i drept a face!
Noi nu te-oprim! și Tulnic așa i-a dat răspuns:
O, Stâlpeș Împărate! Mă simț eu îndeajuns
De vrednic să bat lumea! S-o bat din dungă-n dungă,
Cruciș cât e de lată și-n larg cât e de lungă,
Să trec din Răsărituri spre margini de Apus,
Să cat în care lume și-n care părți s-a dus
Lioara mea! M-așteaptă, așteaptă-mă,-mpărate,
Cu post și cu mătanii, trei luni și jumătate,
Trei luni m-așteaptă, doamnă, căci în trei luni, socot,
Să-ntorn acasă iară cu dorul meu cu tot,
Dar când, înaltă doamnă, tu vei vede pe cer,
Că zorii zilei dalbe tot vin și trec și pier,
Că vremea rentornării din ceas pe ceas s-amână,
Că luni mereu s-adaug din zi și săptămână,
Atunci tu ia-ți tot gândul și nu mai aștepta,
Căci mort voi fi eu, Lie, și moartă fiica ta.
Prin țări înstrăinate, tu nu ne duce dorul,
Și nu ne plânge; pleacă cu dragoste piciorul
Și-ai tăi genunchi la masa bisericii, plângând,
Tu pentru noi te roagă cu inimă și gând;
Dă slujbe-n zece miercuri și-n zece mari dumineci,
Gândește la Lioara, când mergi să te cumineci
Și n-o uita! D-a pururi în minte să ne ții,
Căci tu, tu ne-ai fost mamă și noi ți-am fost copii!
O, deie, deie Domnul, să-ntorn acasă iarăși
Speranței tale prieten și-amorului tovarăș!...
Așa vorbi feciorul, de nalte patimi dus,
Și fără de zăbavă pe capul său a pus
Un coif ornat cu pene de pajură de munte,
Cu creasta de aramă și dungi d-oțeluri crunte;
Pe piept a pus pieptarul, cum poartă la război
Vitejii toți de-a rândul, și s-a-mbrăcat apoi
Cu cele mai frumoase și mai vestite straie;
A-ncins apoi la mijloc un paloș de bătaie,
Frumos și cu mărgele; în urmă, a-mbrăcat
Pe dalbele picioare păpucii săi de aur,
Cusuți pe dinăuntru cu piele de bălaur.
Și-atuncea împăratul i-a strâns mâna cu drag,
Iar dalba-mpărăteasă stând palidă pe prag
Și, vorbele-necându-și în lacrimi fără număr,
I-a sărutat cu milă vestmântul de pe umăr
Și-a prins să plângă jalnic, mai jalnic ca oricând,
De nu-i venea nici suflet, așa gemea plângând,
Iar Stâlpeș, bietul Stâlpeș, plângea cu drag și dânsul,
În urmă Tulnic face trei cruci lui Dumnezeu,
La mijloc încopciază mai strâns paloșul său
Și-apoi pe nalte trepte la scări de-argint scoboară
Și servii-aduc îndată fugarul, roib la scară;
Greu calul varsă aburi pe narea sa de foc
Și tropotă-n picioare și nu-și găsește loc,
Iar Tulnic îl adie și-l bate-ncet pe coamă,
Când roibul se izbește ușor ca o fantoamă,
Și-ncalecă feciorul, dă frâu calului nalt
Și calul prinde aripi, s-aruncă și-n asalt
Izbește trupul nobil în toată-a lui putere
Și fulgeră pe fața pământului și piere
Prin zări, cum stele sfinte din cerul nopții pier.
Nebun răsună pietri sub pas de rece fier
Al iuților potcoave, scântei răsar în zare
Și calul pe câmpie mereu, mereu dispare,
Se pierde-n răsărituri cu naltul său stăpân.
La scări, cu inimi triste, zdrobiți și pali rămân
Părinții triști, din piepturi mereu vărsând șiroaie
De gemete scăldate în larg potop de ploaie
A ochilor, cari umezi de plânsul mult și des
Închid privirea tristă și plină de-nțeles.
S-ar duce, ei s-ar duce cu Tulnic într-o cale,
Să bată câmpi și codri, să bată deal și vale,
S-alerge tot pământul și-n negre depărtări
Să caute până-n margini de margine de țări
Comoara lor pierdută; s-ar duce, duce-i dorul,
Și totuși ei stau marmur, legat li e piciorul.
D-abia numai cu ochii mai pot să urmărească
Pe Tulnic, care-ncepe să nu se mai zărească
Prin zări luate-n fugă d-un roib așa păgân:
Albaștri codri-n urmă-i se-nșiră și rămân
Departe, mai departe, mai mici din clipe-n clipe;
Și calul întețește turbat a lui aripe
Și zboară, dând în vânturi o coamă de păr creț,
Pân zarea prinde-n noapte și cal și călăreț...

VI

S-a dus! Atâta jele s-a dus cu el pe-un pas
Și-n urma lui acasă cât dor a mai rămas!
Și Stâlpeș, doamna Lie tot plâng și zi de zile
Așteaptă triști întorsul iubitei lor copile.
Înalta Lie face mătanii la pristol
Și șoapte pii rostește din pieptul slab și gol
De orișice nădejde, căci ceas de ceas s-amână,
Și luni mereu s-adaug prin zi și săptămână,
Și vremea troienită lung șir de ani a tors
De când e dus feciorul și nu s-a mai întors!
Ce veșted era Stâlpeș și cât de slabă Lia!
Din pieptul lor pierise cu totul veselia
Și zâmbetul; de-atuncea dureri i-au frământat
Cât nu puteai cunoaște pe veselu-mpărat
Și nu puteai pe Lia, căci ea-și schimbase portul
Și slab pășea, ca grija, ș-obraz avea ca mortul
Și nu-i mai era trupul frumos și plin și drept,
Umbla cu-ochii tot umezi, cu fruntea tot în piept.
Dar Stâlpeș, încă Stâlpeș! Ce mult și-a schimbat statul,
Și nu-l mai poți cunoaște că el e împăratul!
Și el, furați de gândul nădejdii, ne-ncetat
Așteaptă ceasul zilei și-al vremii de-nturnat,
Visează, cât e noaptea de lungă și de mare,
De-o zi, când au s-audă pe drum în depărtare
Un viu nechez și-un tropot de cal, carele-n zbor
Venind o să s-oprească la poarta curții lor.
Râzând fugi-va Lia mari porți să le deschidă:
Vai, Doamne! bucuria va sta să o ucidă,
Când biata mamă-n toiul sositei bucurii
Va strânge-n braț copila-i, pe ambii săi copii!
Și cât va plânge Lia și Stâlpeș cât va plânge
Și-n braț unii pe alții cu drag cum se vor strânge
Și iar vor ținea dânșii, cu rostul lumii, rost.
Și iarăși vor fi veseli, cum poate n-au mai fost,
De nou va zâmbi Lia făloasă de-a ei fată
Și fata va fi iarăși de-o lume lăudată,
Când ea prin grădinuța cu strat de toporași
Plimba-va iar piciorul cel mic și drăgălaș.
Și-i vor luci pe haina țesută-n măiestrie
Din fire lungi de aur, mici stele vii, o mie
De stele, și pe mâneci luci-vor porumbei
De-argint, cusuți cu sârmă pe fir de mâna ei,
Căci haina va fi mândră ca orișice frumos:
Țesută de pe umeri și până-n poală jos
Din pietre și mărgele, pe margine tivită
Cu flori de-argint, la mijloc frumos împodobită
Cu stele mici albastre și fluturi de rubin,
O haină, ca un soare, ca soarele deplin.
Dar nu! Să-ntoarne numai Lioara! De-ar veni!
Căci mamă-sa va face și tot va rândui
Din nou pe seama dânsei, să nu mai fie fată
Așa de mult frumoasă și-atât de dezmierdată,
Ca ea! Va chema Lia pe cel mai povestit
Din meșteri, să cioplească război întraurit
Copilei ei, și suluri ca grindina de albe
Și nobilă suveică din lanț frumos de salbe,
Și breglă de rubine, și ițe și fuștei
De-argint, și-n urmă patru talpigi mai ușurei
Ca fulgii de zăpadă: așa va face Lia,
De-ar fi numai să fie să-și vadă iară fia...
Și tot visează doamna, și lacrimi o înec,
Iar anii trec; trec zece și cincisprezece trec!

VII

În colțul lumii, zarea de miazănoapte poartă
Pe câmpii mari o umbră cu tip de fată moartă,
Cu ochii stânși, cu fața de ceară și zăpezi,
Ce când o vezi, îți pare că-n vis numai o vezi.
Și umbra pe câmpie s-aleargă ca nebună,
De țipătul ei jalnic viu văile răsună;
Ea pleacă, stă, privește, se-ntoarce, pleacă iar
Și măsură tot largul întinsului hotar.
A cincisprezecea oară se-nvârte zodiacul,
Pe cerul nalt se-ntoarce de nou în cale veacul
A cincisprezecea oară, de când s-a pomenit
Prin zări această umbră venind din Răsărit;
Era o fată blândă, cu ochi ca viorele,
Cu plete lungi și primă d-argint purta prin ele,
Cu haină de mătasă ca îngerii din rai,
Așa cum poartă numai copilele de crai,
Așa era, dar anii de-atunci au trecut deși;
E pal acum obrazul și-ndată ce-l apeși
Rămâne locul vânăt, și pletele-i sunt rupte
Și buzele-i albastre ca patima de supte,
Și ochii stânși, de-ți pare că-n vis numai zărești
Un tip creat din ceară și doruri sufletești.
Nici ea nu se cunoaște, nici ea nu se mai știe,
Aleargă-n hohot numai nebună pe câmpie
Și râde cât e ziua de rupe din vestmânt
Bucăți, ce cad în urmă-i ca frunze duse-n vânt.
Iar când își vine-n fire arareori, ea plânge
Și peticele hainei pe trupu-i și le strânge
Și-n cap adună gânduri, mii doruri i s-adun
Și-aducerile-aminte cu drag atunci îi spun
Că-n alte lumi, odată, demult, demult odată
Trăia-mpăratul Stâlpeș și Stâlpeș avea fată
Iar fata avea mamă pe Lia; căci avea
Frumoasă Lia fată și fată era ea!
Gândirea troienită sub doruri uriașe
Îi redă pe-ncetul, ca pruncului din fașe,
Simțiri să recunoască, să-și vină iar în firi
Să cheme din trecuturi duioasele-amintiri
A zilelor vieții; și-atunci, oftând din greul,
Ea vede grădinuța de flori, ea vede zmeul,
Se simte prin văzduhuri, plutind pe negru nor,
Ea intră în palatul înalt și lucitor
Al zmeului, trăiește mereu în dor și plângeri,
Simțind rumperea minții și-a sufletului frângeri.
Ea tremură, când vede în gând acel palat
Pe nouăzeci și nouă de dealuri ridicat,
Dar cât o prinde groază și tremur când zărește
Pe zmeu murind în sânge și foc ce-l învălește
Din capetele nalte jos până la genunchi!...
Hah! Iată-l, vine Tulnic! E Tulnic! Un mănunchi
De pietre și mărgele străluce-n brâu mai tare
Ca paloșul! Vezi coiful frumos și aurit,
Și coiful strălucește mai palid ca obrazul
Lui Tulnic! Uite, straie de cel mai nobil tort,
E dânsul, el e! Doamne! E mort, e Tulnic mort?
Tu n-ai ascultat, Tulnic, de sfatul sfintei Miercuri,
Ești piatră, tu! ești piatră, în negură de bărcuri,
Afund în codri!... Râde, lung râde câmpul tot
Și ochii pali ai fetei văpăi duioase scot
Și ultimele lacrimi îi cad și i s-adună
P-obraz; ea pierde firea și-aleargă iar nebună
Pe câmpi, până ce noaptea o prinde-n brațul său
Și-adoarme-n văi, scutită de cer și Dumnezeu!

VIII

În zori, când doamna Lia din somnu-i se trezește,
Un plâns în ochi și-un tremur în suflet ea simțește
Și lumea ei să-nvârte, ea cade jos plângând:
În mintea ei murise chiar cel din urmă gând
Al veștedei speranțe, nimic ea nu mai crede,
Pe fată n-o mai are, și-n veci nu o mai vede.
Îndată ea-și îmbracă vestmântul ei cernit,
Deschide ușa, trece pe prag întraurit
Și iese pe pridvorul cel larg, cu stâlpi de aur
Ciopliți în patru fețe de cel mai meșter faur,
Scoboar-apoi pe trepte, pe nouă trepte lungi
Cari au parcană lată de-argint cioplit în dungi.
Acolo-i stă cu bobii bătrâna vrăjitoare;
Ea murmură cuvinte și caută-n sus la soare,
Desface din năframă boscoanele pe rând
Și numără-n șoptire pe degete, zicând:
E Tulnic stan de piatră și doarme-n des de bărcuri,
Căci n-a ținut cuvântul și sfântul sfintei Miercuri,
Iar fata fata fuge pe câmpi din Răsărit;
Trei luni, și-atunci blăstemul lui Tulnic e-mplinit,
Trei luni va fi el piatră, dar luna cea de-a patra
Va face om cu suflet, căci glas va primi piatra.
Atunci vedea-vei soare, ce nou va răsări,
Atunci a ta copilă din neguri va veni
Și iar vor merge toate pe calea lor cea dreaptă
Așteaptă, doamnă Lie, trei luni numai așteaptă...
Trei luni! Ziua de mâine luni se-ntorc cu ea,
Așteaptă, doamno Lie, căci mâine vei vede!