Tunsul

 

Întâmplare adevărată din Valahia de A.Veltman

Fost-ați Dvoastră la București? Nu! Îmi pare foarte rău. Nici n-aveți gând să mergeți? Încă și mai mult îmi pare rău. Ce oraș, ce case, ce mai femei sunt în București! Acolo veți găsi ochi de Italia, profile de Grecia și sălbatică frumusețe de egipteană. De veți intra în târg despre Colentina sau Herestrău, pe ulița Podu-Mogușoaei, seara pe la opt sau nouă ceasuri, o să vă umple de mirare șirul caleștelor de Viena, hamurile strălucinde, caii de Magdeburg, arnăuții în îmbrăcăminte ce bat la ochi, boierii în bogate costumuri asiatice și cucoanele împopoțonate după jurnalul de Paris. Fugânda vedere vi s-a împrăștia în o așa pestrețire, și veți socoti că Bucureștii serbează vreo mare întâmplare. Dar nu e nimică, aceasta e zilnica îndeletnicire a românilor, carii în toată seara viețuiesc la una din asemene primblări. Ce măreață uliță e Podu-Mogușoaei. Câte case de piatră cu două rânduri, acoperite cu fier sau cu draniță. Această uliță, prospectul Nevei de București, taie prin tot târgul; și ce nu veți vedea pe ea: biserici, palaturi boierești, teatru, vipt, toate potincioasele feluri de magazii și de prăvălioare, începând de la spițărie până la bucătăria, la care pe o tarabă stau întinse într-un fel ademenitor bucățile de friptură de miel. Dar vin! atâta vin, încât puteți să vă scăldați în el. Apoi expoziție de șipuri și de butelce cu vutce de multe colore; și apoi șerbeturi, dar ce șerbeturi! de o mie de soiuri: pe roză, pe ciocolată, pe vanilie, fără vanilie, unul decât altul mai gustos și mai aromatic, precum de pildă la cofetăria dinaintea căreia sunt scoase la uliță vro douăzeci de scaune. Vă veți mira de asemene neobicinuință. Să știți însă că aice după primblare vin aburitele cucoane de se răcoresc cu înghețata dată de către amabilii cavaleri. Minune de înghețată! Și nu e scumpă, câte un leu, iar leul are mult mai puțin decât drept credincioasa noastră rublă. În el abia sunt 40 copeice.

Suiți-vă în foișorul de foc, înaltul turn durat la mijlocul orașului pe patru stâlpi de lemn pentru privegherea focurilor, și veți vedea ca în palmă 80 mii populație, 16 mii case, Mitropolie, 26 mănăstiri, 89 biserici de piatră și 26 de lemn, capela catolică, bisericile luterană și armeană, sinagoga evreiască, 35 birturi, 4 băi grecești, 22 cișmele, 4 spitaluri, 3 școli din care una pentru limba românească și alta pentru vechea slavonă, casa teatrală, clubul și rădiul magaziilor de lipsca ticsite cu feluri de mărfuri: toate aceste pe un încungiur de trei mile.

Dar ce viață, ce activitate e în București! Iată legănându-se merge un boier cu barba netedă, care însemnează mărita lui treaptă; preste albastrul antereu e încins cu brâu roșu, benișul e roșu și șlicul sur. Iată mișcânda lăcomie de bani, factorii evreiești. Iată țiganii pe jumătate goli și desculți. Iată moldoveanul ce și-a muls turma de oi, care se paște în preajma orașului, vă strigă la ureche: "Lapte dulce!" Iată calesce, căruțe, cai, boi, bivoli, oi; tot se mișcă, aleargă, fierbe. Pe la unghiurile orașului și prin mahalale e și mai vie mișcarea; vă sfătuiesc însă pe acolo să nu vă întindeți privirea, căci pe unelocuri și cel mai sprinten drăcușor poate adeseori să-și frângă piciorul. Uneori pe podul de lemn lipsesc două-trei podele, noroi, strâmtoare, încât două trăsuri nu pot trece alăturea. Și ce să căutați Dvoastră prin mahalale? Uitați-vă mai bine la Dâmbovița ce curge prin mijlocul Bucureștilor. Ea nu e lată nici adâncă, și apa-i are asemănare cu zoile, dar are și nisip de aur, și pentru dânsa e compus simtimentalul cântec:

Dâmboviță apă dulce ș.c.l.

Iar apoi ce este mai interesant și mai de luare-aminte în București, acesta e aga Bucureștilor. Niciodată nu mă puteam sătura de privirea-i. Ce bărbat frumos! Ce față blândă, măreață și înțeleaptă! Ce barbă grațioasă, unde și unde cu fire de păr alb, cu toate că Satan a cam îmbătrânit în coapsa vrednicului de respect agă. La București însă nu pricep adevărul acestui proverb rusesc. Aga e deștept și cu inima și cu mintea. De-ați fi văzut Dumneavoastră ce plăcută expresie priimea fața lui, când vizita vreo damă frumușică și o întreba: "Ce mai faci, cuconiță?" sau cu câtă delicatețe răspundea la asemenea salutații: "Sănătos!". Cu silaba din urmă el zâmbește plăcut și prelungind glasul sfârșește lin și încet. Însă ce are mai neimitat, aceasta e atunce, când, arătându-vă tablaua cu dulceți și apă, vă zice: "Poftim, mă rog!" O asemene armonie eu de când sunt nu am văzut. Aceste două cuvinte încă până astăzi îmi răsună la auz pline de dulceață și de farmec.

Cu toate că aga nu are loc în divan și stă după postelnic, dar după legăturile familiare și nemărginita încredere a domnului el nu dă un ban nici pe logofeții mari, nici pe hatmanul divanului, nici pe marii vornici. Locul lui e până întratâta de însemnător, încât dacă soarta m-ar fi întrebat când m-am născut, ce doresc eu să fiu pe pământ, îi ziceam: nimic altă decât agă de București! Aga are până la una mie de lei venit; el e inspector oborului, comandant și cap poliției, are osebită temniță și însuși cu doi boieri cercetează și hotărăște pricinile atingătoare de obor. Aș fi dorit să vedeți Dvoastră cu câtă mărire preziduiește aga meu la judecată, cât de încet mișcă din buze, rostind nestrămutatele sale hotărâri, și cu ce respect îl privesc supușii lui. Sau să ieșiți la obor, adunătura măruntului negoț al Valahiei, unde pentru o legătură de ceapă, pentru o bucată de carne de miel, strigă o sută de glasuri; panerele și coșnițele se primblă printre rânduri ochind provizia; arnăuții cearcă iască și amnare, jidovii taie titiun, băieții fură poame, câinii mai în depărtare adulmecă carne; strigări, ocări, sfezi... Dar s-a ivit căciula agăi, după el o numeroasă suită: căpitanul de darabani, polcovnicul de târg, logofătul de agie cu zapciii, ceaușii și slujitorii cu smocuri de vergi, și iată că s-a făcut tăcere. Neguțitorii schimbă fețe, caută mărfurile, coboară prețurile; toți își iau cușmele și cu frică se închină; iar aga merge măreț, cercetează taxa, caută cumpenele și doamne ferește să le găsească la cineva nedrepte; pe loc fără mai multă cercetare, în mijlocul pieței, se numără vinovatului vro două sute lovituri. Aga merge mai departe și fieștecare înalță la cer rugi de mulțămire pentru neprelungitoarea și dreapta judecată.

Aga nu iese din oraș. El e stâlp de observație a Bucureștilor. Pentru întâmplări de foc are zi și noapte un cal înșeuat. Noaptea el cercetează straja în toate părțile orașului, prinde furii ca pe muște. Zapciii și slujitorii n-au cunoscut alt cap mai aspru și mai activ; furtișagurile orășene s-au precurmat, din pricină că el cu asprime pedepsea pre acei prinși. Buna rânduială s-a restatornicit în oraș, încât și pe la mahalale au contenit a arunca gunoaiele pe uliță. Aga era hotărâtor, aspru și drept, favoriza numai pe acei carii cu râvnă împlinea a lor datorii și îngrijea pentru binele obștesc. Nime nu avea trecere, sau cum se zice hatâr; pe toată ziua el bătea la falangă până la cincizeci de demoralizați, în numărul cărora adese erau și oameni de prin curțile marilor bani și marilor vornici.

Aga se bucura de favorul și cinstirea domnului; cucoanele îl iubeau ca pre un bărbat frumos și delicat; cetățenii nu puteau să nu-l respecte ca pe un geniu păzitor al liniștii obștești. Mulțime de anecdote se povesteau prin oraș despre curajul lui la focuri și la prinderea furilor în vreme de noapte. De aceea, să vă fi luat de vorbă ori cu cine pentru aga, nime nu vă zicea nici un cuvânt, ci vă arăta numai o mină măreață, vă făcea un semn cu ochiul stâng și pocnea din limbă; iar această mută frază în părțile răsăritene cuprinde în sine o elocvență mai energică decât toate putincioasele laude și însemnează rusește: cap! mare cap!

Se vede însă că pământul nostru e așa, ca pe el nicăire, nici măcar în postul agăi de București să nu poți scăpa de ceasul rău. De la o vreme aga s-a făcut posomorât și gânditor. El rareori se primbla pe la Herestrău și Colentină; a contenit a vizita cucoanele, pare că ele nu mai aveau ochi înfocați, nici sprâncene negre; ciubucciul arnăut însemna, că cu toată frumusețea chihlimbarului, curățenia ciubucului și bunul miros al diubecului, ciubucul agăi se stingea nefumat. El nu mai cerea nici cafe, nici dulceți. Se închidea în cabinetul său și sta pe gânduri nopți întregi. Necontenit da poronci la zapciii și pandurii ce i se înfățoșau cu raporturi, și din zi în zi se făcea mai tăcut și mai serios; în așa stare nu l-a văzut nime în curs de zece ani de când el ocârmuiește Bucureștii.

Oare ce e pricina unei așa prefaceri? Iată întâmplarea:

În acea vreme s-a ivit în Valahia hoțul Tunsul, care a întors asupră-și luarea-aminte nu numai a agăi, ci a Principatului întreg. El se purta ca un vârtej, ca o nălucă, ca o fantazie a junilor poeți, de care încă până acum nu sunt în Valahia, dar nu e îndoială că vor fi curând. Tot într-o vreme se ivea pe lângă Râmnic, subt Mihăilești și în preajma Craiovei, și cu aceasta a împleticit toate urmările poliției. Dar asta e puțin; adeseori se afla chiar în București cu nepăsarea unui pacinic și statornic orășan, și iată ce a adus o spaimă obștească în toată populația de optzeci mii a capitaliei Valahiei; a străbătut până în divan; a tulburat cele mai puternice capete și cele mai lungi barbe. Întâiul apărător al țării, marele spătar, care numai a întărtat pre Tunsu cu ale sale zadarnice urmăriri, tremura în tot minutul chiar pentru persoana sa, și în sfârșit cu hotărâre s-au lepădat de a zădărî în deșert pe hoț. Atunce toți, domnul, boierii și poporul au aruncat cea de pe urmă nădejde asupra agăi și l-au rugat să restatornicească obșteasca liniște.

De zece ani cetățenii s-au deprins necondiționat a crede în curajul, mintea și activitatea agăi, și tocmai acum un spânzurat ca Tunsu să-și bată joc de-a lui barbă neagră cu fire albe! Trecu un an de când aga urmărește hoțul cu neadormirea unui vrednic cap de poliție, a obosit toată agia, și însuși nu era o zi să nu meargă cu potera prin cele mai depărtate mahalale; iar hoțul, râzând de neobositul agă, se primbla ziua miaza mare prin București.

Necrezută, nesuferită obrăznicie! Într-o duminică a venit la obor pe un cal sur un arnăut înalt, bine făcut. El s-a preîmblat printre rânduri, a cumpărat scăpărători și titiun, a prânzit și încălecând pe cal a aruncat la săraci câteva jumătăți mahmudiele, poroncindu-le să spue agăi că Tunsul e foarte mulțămit de rânduiala ce se păzește la obor. Cuvintele: Tunsul! Tunsul! se repetară în norod; gloata se feri în lături; ceaușii și pandurii se luară cu puștile după el; zgomotul obștesc se lăți; dar Tunsul nu mai era! În depărtare se ridica pulberea și argintea coada calului.

Aga își smulgea barba. Altă dată o călătoare trupă italiană reprezenta la Antonachi "Bărbierul de Sevilla". Public numeros era adunat la asemene raritate. Un gros baron din Transilvania, cu musteți mari, cu îmbrăcăminte ungurească ședea lângă aga. Entuziast și cunoscător de muzică, el cu toată luarea-aminte observa fieștecare notă. Fața-i se înroșise de plăcere și mâinile de aplaude. În antracturi, care erau îndestul de lungi, el istorisea agăi cu pronunție neamțo-română despre operele de la Milan și Viena, despre toate noutățile muzicale; și în cursul întrevorbirii, care pe cât se vedea era plăcută agăi, ce pe lângă alte merite avea și iubirea frumoaselor arte, baronul de câteva ori a luat tabac din tabacherea lui. După sfârșitul piesei, ei se despărțiră prea mulțămiți unul de altul. A doua zi aga deschizând tabacherea găsește un bilet în cuprinderea următoare: "Tunsul mulțumește respectabilului agă pentru plăcerea ce i-a făcut la spectacolul de aseară. El va avea de neapărată datorie a se folosi de amabila-i propunere ce-i făcu de a lua dulceți la dumnealui".

Aga își smulgea barba. Într-un rând Tunsul încunoștințează pre un mazil din satul Priponeștii că are să-i vie oaspe, poroncind să-i pregătească un fel de bucate de giumătăți mahmudiele. Zapciii și pandurii în hotărâta zi încunjurară satul și se tupilară cu puștile prin grădini șe pe la case. Pe la miezul nopții se stârni vijelie cu ploaie mare. Pandurii în zadarnica așteptare, udați până la oase, se duseră la o crâcimă ca să se-ncălzească, lăsând pe la potice câte unul de pază. În vremea când ei se lăudau că vor prinde pe Tunsul, numai să le pice în mână, și de urât beau la rachiu, încât despre zi toți beți se cufundară în adâncul somn, iată și Tunsul cu voinica lui bandă ca din cer căzu preste ei și legându-i pe toți, poronci să le numere câte două bice și așa-i mustra: "Asta e pentru ca pe viitor să fiți mai cu minte și mai de ispravă! Când vă trimite cineva după hoți să nu vă abateți prin crâcime la băutură! Îmi pare rău de bunul mei prieten agă; el e om cu minte, dar cu niște mișei ca voi n-are ce face. Mai iată-vă încă câte o sută de lovituri. Sunt încredințat că prietenul meu nu-mi va bănui". După aceasta merse la mazil, își luă tributul, bău cafea și se făcu nevăzut.

Aga nemaiputând mistui mânia nici în barbă, în deznădejde lăsă mâinile în jos. În Valahia Mică, Tunsul a cerut de la boierul ce trăia în satul Cozia aproape de munți ca să-i numere două sute de galbeni, însă nu austrieni, ci olandezi noi, pe care să-i puie în borta unui plop bătrân din poiana de lângă sat. Termenul era scurt. Boierul numără gălbenașii și cu tremurândă mână îi slobozi în fatala gaură. Cu toate aceste în satul Cozia și prin munții vecini era așezată potera. Singur ispravnicul sosise de la Câmpu-Lung și se jura boierului că va prinde pre sumețul hoț. Toate poticele erau prinse de călăreți, ca să dea știre când se va apropia banda. Pedestrimea sta ascunsă la o oierie.

Pe la amiază un pandur veni în fuga mare cu știre, că hoții au poposit cale de un ceas. Toți săriră. Ispravnicul strânse pandurii călări și le dete poroncă să taie drumul bandei despre munți și apoi pe-ascuns să se tragă după ea spre sat; iar el singur se duse cu pedestrașii ca să încungiure testamentalul plop. În stânga mergea drumul la Cozia, în dreapta era un munte nalt, Tunsul n-avea scăpare, și nici că se putea alege mai bun loc pentru de a-i da șah-mat. Ispravnicul îl va prinde viu cu toată banda lui; îl va duce singur la domn, și înălțimea sa spre răsplătirea bravurii, nu e îndoială că-l va face armaș mare sau polcovnic de agie.

În acel răstimp mergea prin sat un țigan desculț, în curtcă stremțuroasă, cu pieptul gol. Neîntorcând luarea-aminte asupra mișcărilor ostășești și zgomotul ce era prin sat, el cu toată simplitatea unui țigan cânta:

Spune, spune moldovene

Care-i drumul la Focșeni,

Unde-i casa mititică

Și fetița frumușică?

Pentru de a masca mai bine poziția armată, ispravnicul poronci clăcașilor să-și caute de lucrul câmpului ca să nu dea prepus că e poteră.

Alt pandur aduse iar grabnică știre că Tunsul a mișcat spre sat.

— Cât de nimerit merge cel țigan cântând, — a zis ispravnicul către boier. Tunsului nici prin cuget nu-i va trece, că

noi îl așteptăm aice ca pe un dorit oaspe.

Țiganul însă, mergând și cântând, veni drept la plop, se purtă împregiuru-i și apoi se puse jos la rădăcină; galbenii erau în mână-i.

— Pare că țiganul a luat banii, — însemnă vechiul lor stăpân.

Al treilea pandur sosi cu știre că Tunsul e lângă sat.

— Ce faci tu acolo? — a strigat ispravnicul la țigan.

Lipsești, boala dracului! Pune gios ce-ai luat! Dar țiganul număra galbenii și nici băga seamă la ocară.

— Cuconașule! — zise un pandur către ispravnic, el o să ne smintească toată treaba. De orice întâmplare noi avem legați șase câini răi. Oare să nu le dăm drumul? Tot sunt

flămânzi, încalte să apuce câte o bucățică din cel țigan.

Zapciul dezlegă câinii sumuțându-i și iată șase dulăi mari de pe la oierii cu lătret se repăd la țigan. El însă nu contenea a număra gologanii; dar în clipa când a văzut câinii aproape să-l rupă bucăți, puse galbenii în sân și scoțând două baltage de fier legate la capete cu frânghiuțe, făcu două agere mișcări și patru câini nu mai erau. Ceilalți doi cu cozile strânse o luară la fugă spre sat.

Țiganul râzând tare și-a ascuns baltagele; apoi cu pas măsurat, cântându-și cântecul, și-a înaintat drumul. Ispravnicul și oastea lui rămaseră uimiți.

— Ce dracu! — zise boierul. Oare nu e Tunsul? El a scris că are să vie după bani la amiază zi. Acuma sunt douăsprezece

ceasuri.

— În adevăr, — răspunse ispravnicul, căutând la ceasornic, tocmai douăsprezece. Ce nerod sunt eu că nu luai seama

mai bine răvașului.

Numele: Tunsul! cu putere magică a răsunat în auzul ostașilor. Pe lângă ispravnic erau numai pedestrașii. El singur a plecat fuga după hoț, strigând: să dea de tot! să-l împuște pe loc! Dar la panduri tremura mâinile și de grăbire și de numele Tunsului. El fugea fără spor, împușca fără a ținti; iar țiganul desculț acățându-se iute pe deal, se făcu nevăzut din ochii lor și apoi se zări pe alt deal în depărtare, în luminoasa atmosferă a munților, în acelaș costum de țigan, însă pe un cal negru cu o șea frumoasă. El se uita pe vale, unde ispravnicul și o mulțime de oameni sta împregiurul plopului, slobozi un pistol și banda hoților, împrăștiată de panduri în toate părțile, se adună îndată pe lângă a ei căpetenie.

Ascultând astă veste, aga ridică ochii spre cer, căci credința în singura sa putere îl părăsi cu totul. Ei bine, cine a fost acest Tunsul?

În toată Valahia nime nu știa de unde se trage. Crescut prin munți, deodată a strâns o disperată bandă, cu care se preîmbla prin principat. Cu toate aceste, el mai mult căuta aventure decât prădăciuni. Lua adet numai de pe la boierii înstăriți și de pe la mazili, însă agiuta pe sărăimanii locuitori și pe nenorociții amorezi, și vărsare de sânge nu făcea. De dânsul se vorbea felurite și necrezute lucruri. Unii încredințau că el e un prinț unguresc ce și-a părăsit patria pentru o însemnătoare intrigă politică. Alții ziceau că e simplu țigan, ai treile spuneau, că e un boier cu stare, ce s-a dedat la hoție după un nenorocit amor; ai patrule socoteau că e femeie; ai cincile întăreau că e evreu; ai șesele prepuneau că este Napoleon. Nime însă nu cunoștea nici adevărata lui fizionomie, nici obicinuitul costum. El se înfățișa june și bătrân, smolit și bălan, în aur și în stremțe, boier și arnăut, neamț elegant și jidov, călugăr și femeie, încât doi companioni ai săi, prinzându-se, au încredințat subt jurământ, că nici odinioară n-au văzut fața firească a Tunsului. Asemene nedumerire și mister era pricina, că de dânsul se povesteau în norod o mulțime de întâmplări deșănțate, de care el însuși nu știa nimică. Rătăcinda închipuire a norodului superstițios îi da niște însușiri mai presus de natură. Se zicea că are buruiana nevăzută, covorul zburător sau ciubotele ce umblă singure. Pe așa temei el se socotea nălucă, și muma vrând să curme plânsul îndărătnicului prunc, îl speria cu Tunsul.

Vara în Valahia e foarte călduroasă. De la nouă dimineața până la șepte ceasuri sara obloanele erau închise și lăcuitorii șed tologiți pe divanuri late, iau dulceți, trag ciubuce și gândesc la amoruri. Cu bună seamă zilele verii atât de fierbinți sunt bune numai pentru chef. Ocupațiile fizice sau morale nu pot avea loc. Și așa cum poziția locului și climatului formează caracterul unei nații, apoi nu e de mirare că românii sunt mai mult plecați către italianul farniente decât către osteneală; că subt umbra castanilor, zarzărilor și nucilor la ei sângele circulează mai iute decât la noi subt triștii brazi; că ei sunt mai trândavi și mai supuși poftelor, care îi fac a nu pricepe curățenia asprului moral. Fetele acolo se coc și se trec ca capelele de modă. O singură scânteie e de ajuns ca să ațâțe văpaie. La treisprezece sau patrusprezece ani cuconița se mărită, după ce avu câteva amoruri; la cincisprezece se face mumă, iar la șeptesprezece se desparte și trăiește-n voia ei. Lipsa creșterei morale, climatul, interesul și nepăsarea părinților despre soarta copiilor, nepăsarea bărbaților către credința căsătorească — iată pricinile că cea mai mare parte, ca să nu zic toate femeile în București, trăiesc despărțite. Lucrului acestuia nu se pune nici o greutate. Într-o săptămână se poate cineva însura și despărți. De aceea uitați-vă la o cucoană de treizeci ani; oricât să fi fost de frumoasă în tinerețe și oricum să se îmbrace de bine, nesăbăduitele pofte i-au veștezit fruntea; în ochi i se vede obosirea unei vachante: toată ființa-i dărăpănată și arsă. La vârsta de treizeci ani ea este ruină, însă tot cu nepotolite dorințe asupra vieții și asupra amorului.

Dacă o fată vorbește grecește și franțuzește, știe a dănța, apoi e bine crescută. Altele se mărită numai cu limba grecească, care e întrebuințată la cele mai multe case de boieri. Viața unei cucoane se începe de la opt ceasuri sara; ziua ele nu trăiesc; ziua se ocupă ușor cu casnica tualetă, beau cafe, îndreaptă sprâncenele. Arnăuții le aduc răvășele, ele fac răspunsuri, ocărăsc țigancele, iau socotele vatavului, uneori merg pe la magazii; dar mai de multe ori șed acasă, ascultă șicanele vecinelor cunoscute și cu nerăbdare așteaptă sara. Masă țin îndestul de rea, după masă dorm și sculându-se se gătesc de primblare. Cucoana trăiește numai la primblare: aceasta e a ei menire, iluzie, slavă. Aice își arată luxul echipajului, galantomia tualetei și ademenitoarea frumusețe. A se înamora cineva de o cucoană poate numai la primblare, care ține pân'la unsprezece ceasuri. De aice bărbații se strâng la jocul bancului, fără cridă, pe aur curat. Iar cucoanele?..

Unele se întorc acasă, altele merg la cofetăria de pe Podul-Mogușoaei ca să ieie înghețată, iar altele multă vreme nu se pot despărți de plăcerea serii. În misterioasa lumină a lunii, în aerul împrospătat de răcoarea nopții se aude până târziu vuietul calescelor închise și lăsate la bunăvoința vizitiilor...

Pe pragul ușii a unei sale deșerte, care mai totdeauna cuprinde mijlocul caselor București și e singura scăpare în zile călduroase, ședea o țigancă trist rezemată pe cotul mâinii. Asprul păr negru, necunoscut cu dinții pieptenului, se împleticea în neorânduială pe capu-i. A ei față palidă de un color masliniu, a ei trăsuri și boi fără nici o expresie înfățoșa luării-aminte o sălbatică ființă a naturii, o buruiană ghimpoasă. În acele minute ochii ei mari și negri erau ațintiți fără gând, fără simțire la peretele ce înfățoșa în vopsele proaste pre Icar cu aripile topite în vreme când a vrut să ajungă la soare. Ea nu cunoaște adevărul acestei înfățoșeri, deși rău vopsite, și s-a deprins a privi ca la un gol perete.

Dar iată ușa sălii se deschide. Uitându-se împrejuru-i o fetiță cu rochie albă, cu cațaveică de catifea albastră blănită cu samur, a intrat în sală. Ea abia înflorea. Voioasa copilărie era zugrăvită în albaștrii ei ochi. Părul blond lucind ca mătasea se împrăștia în bucle pe umerele-i albe ca crinul. Câtă interesatețe, naivitate și încredere se vedea în fața ei jună, delicată, de o albeață pătrunzătoare. Ea era luminoasă și curată ca pământul în cea dintâi zi a creației sale. Ca un geniu al luminii se opri denaintea duhului întunericului:

— Sărăimano Stesi, — zice cuconița către țigancă, — pe tine iar te-au ferecat în lanț. Cu ce-ai supărat pre tatăl meu?

Pătrunsă de bunătatea stăpânei, țiganca începu a plânge și a-i săruta mâinile.

— Nu cred că ai furat ceva sau că ai vrut să fugi de la noi?

— Nu, cuconiță.

— Apoi ce-ai făcut?

— Boierul îmi poroncește să nu iubesc; dar cum voi putea eu trăi fără amor! O țigancă poate să trăiască fără soare,

fără pâine și apă, însă fără amor niciodată.

— E bine să fii amorezat?

— Mă întrebi de e bine, — răspunse țiganca cu învioșare, și ce poate fi mai bun pe lume? Uită-te, cuconiță Anică. În

toată lumea nu e neam mai nenorocit decât al nostru. Soarta ne-a osândit să fim în ticăloșie, să împlinim cele mai grele munci. Cu firul de nisip vă strângem noi aur, mâncăm pâine seacă și bem apă. Suntem drept ocară și nu avem parte nici de copiii noștri. Pentru noi nu e nimică; nu e nici astăzi, nici mâine; dar noi iubim așa, precum nime nu iubește. Când inima țigancei se aprinde de amor, când amorezul tânăr și drăgălaș o strânge întâia dată la al său piept tremurând și uitându-se în ochi îi zice: "Te iubesc!" O, ce dulce! ce frumos! Atunce stremțele aceste se prefac în scumpe mătăsării, bordeiul afumat în palaturi domnești, iar ochii amorezului scânteiază o deplină desfătare, o fericire fără margini; atunce nime nu e mai fericit decât țiganca.

Cuconița s-a înroșit; ea asculta cu mare luare-aminte.

— Întâlnirile noastre sunt rari, — urmă țiganca. — Oamenii nu ne lasă să iubim în pace; dar asta nu e nimică, el numai

să fie credincios. Un an întreg eu am adunat nisip de aur, și niciodată n-am văzut pe Alecu. Vara a fost atât de călduroasă, munca atât de grea, iar eu când eram mai ostenită mă puneam pe mal, închideam ochii și, gândind la amorezul meu, îmi împrospătam în aducere aminte dulcele lui glas, dezmierdările lui după care mi se renoiau puterile. Îmi cântam cântecul și voioasă scoteam iarăși la nisip.

— Dar de mult nu ai văzut pe Alecul tău?

— De mult! O, nu. Aseară...

Țiganca începu a plânge.

Cu câtă nerăbdare am așteptat eu seara de ieri. În sfârșit, sosi dorita noapte, atât de luminoasă, lină și frumoasă, încât asemine nici că am văzut în viață. Toți se culcaseră. Eu m-am pus la fereastră în odaia noastră de sus și am privegheat multă vreme. O adâncă tăcere domnea în oraș. Zării deodată o umbră clipind prin grădină; acesta era el, scumpul meu Alecu. Inima-mi începu a bate așa de tare, încât mă temeam să nu deștepte toată casa. El cu mare pază veni subt fereastră: "Alecu!" "Stesi, sufletul meu!". Aruncăi degrabă frânghia ce aveam pregătită; Alecu se apucă de ea, iar eu cu toată puterea trăgeam neprețuitul meu odor. Mâna iubitului era acum aproape să mă îmbrățoșeze, încă o clipă...

— Ce faci, Stesi? — auzii neașteptat la spinarea mea.

Acesta era tatăl tău cu o căutătură înspăimântătoare și cu un bici în mână. De frică eu am lăsat frânghia din mână și am auzit pe Alecu gemând. Loviturile de bice curgeau asupră-mi ca ploaia; eu însă nu mă clintii de la fereastră până ce nu văzui pe Alecu că s-a ridicat și șchiopătând s-a ascuns din vedere. Atunci și boierul osteni de a mă mai bate și porunci să mă pue în lanț și să mă închidă în beci.

Bătaie în palme, semnalul chemător de slugă, răsună în o odaie din lăuntrul casei. Cuconița și Stesi se despărțiră.

• * *

În anul când Alexandru Suțu s-a orânduit pentru a doua oară domn Valahiei, Neculachi Bărbucică ocupa în Principat locul marelui ceauș. Având subt a sa comandă patruzeci de lefecii și pază prin cvartalurile orașului, judeca pricini mărunte și punea pe vinovați la arest. Dar așa precum cu schimbarea domnului și dregătoriile țării se renoiesc cu alte fețe, Suțu orândui mare spătar pe un nepot al său, om foarte lacom de bani. Noul spătar deîndată adăogă tributul posturilor atârnate de el, care pe tot anul se vindeau cu preț hotărât, în numărul cărora era și marele ceauș. În loc de orânduitele pentru acest post două mii, el a cerut trei mii lei. Bărbucică n-a vrut să dea și locul lui l-a prins o altă lipitoare setoasă, cu nădejde că va stoarce vreo mie lei mai mult de la nenorociții săi supuși.

Supărat de lăcomia și nedreptatea spătarului, marele ceauș s-a tras în Valahia Mică la moșia sa aproape de Craiova. Câțiva ani de-a rândul el cumpăra vite, le îngrășa și le mâna în Transilvania, adunând prin acest mijloc o însemnătoare stare. Dar când singura lui fiică Anica a venit la vârsta de treisprezece ani, el s-a mutat iarăși în București, fără însă a părăsi folositorul său negoț, care mai ales înflorea subt privegherea unui tânăr grec Costachi ce-l tocmise vătaf. Acesta îi îngrășa boii de minune și în câteva rânduri pe an se ducea cu ei peste hotar. Bătrânul Bărbucică număra la galbeni, se uita cu bucurie la fiică-sa Anica și demonul ambiției n-a întârziat a i se înfățișa cu ispita de a ieși iarăși pe scena politică.

Blondinelor care doresc să-și facă partide strălucite le dau sfatul meu să plece îndată la București. Nu vor apuca a intra în oraș, de pe la barieră încă, sau, pot zice, de la cea din urmă poștă, se vor arunca la picioarele lor marii vornici, logofeți, spătari, vistieri, hatmani, postelnici și, într-un cuvânt, toată aristocrația Valahiei. Blondina e acolo zărită, întocmai ca la Petersburg Rinocero, Tallioni și trupa Bartoletti.

Blondină și frumoasă, unică fiică și moștenitoare de o avere însemnată a părintelui său, la cine oare nu va ameți capul? În scurtă vreme Anica se făcu obiectul vorbelor în București, mulți începură a-i repeta numele, a-i dori întâlnirea și a măguli pe fostul ceauș, însă Bărbucică nu-și pierdu mintea. El nicăierea nu se arăta cu fata, o ținea închisă, iar copilei Anicăi nici îi trecea prin cuget, că de ea se ocupă toți Bucureștii, că ulițele întregi gândesc la dânsa și cucoanele o vorbesc de rău fără să o cunoască.

Un singur boier adese vizita pe Bărbucică — acesta era marele vornic a cutiei milelor. Bărbucică cu osebită cinste primea pe mărețul său oaspe, însuși îi da cafeaua și ciubucul și-l petrecea până la scară.

Deși gradul marelui vornic de cutie se socotește de starea întâe, precum spre dovadă el poartă barbă și e boier de divan, dar leafa-i e foarte mărginită. El primește șase mii lei pe an, nu are alte folosuri, afară numai de singura întâmplare când cineva murind fără moștenitori, i se ia averea la cutia milelor, și în urmă, ivindu-se moștenitorii, cu întoarcerea unei asemene averi își trage din ea zeciuiala. Pare că înadins, spre răul marelui vornic, românii se pricepură de-a muri fără avere, sau cu avere și cu o droaie de creditori. Cu așa chip, întru așteptarea cazurilor de zeciuială, marele vornic își cheltui toată starea. Trebuia dar o îndreptare măcar prin o căsătorie bănoasă, care în două rânduri l-a mai scos din grea poziție. Adevărat că barba marelui vornic de cutie era bine albă; cu toate aceste, ea era tot barbă și una din acele ce au dreptate să poarte în Principat numai șaptesprezece capete mari. Care dar din cucoane nu ar fi dorit să fie vorniceasă mare?

Vornicul cutiei se folosea de favorul domnului și avea puternice legături cu boierii de clasul întâi. El putea cu înlesnire să înainteze pe cineva la rangul clucerului de arie sau mare armaș. Bărbucică iarăși putea foarte bine să-și mărite fata după marele vornic, dându-i zestre câteva săculețe de aur. Aristocrația mărimei mai adese și mai lesne se întrunește cu aristocrația bogăției.

Multe seri a petrecut Bărbucică cu marele vornic în conversații plăcute, căci amândoi fiind oameni șireți, cu minte și experiență, încheieră legături prietenoase pe calcule bine chibzuite și numai lor cunoscute. În vreme când magnatul vorbea despre măritele sale însușiri, despre rang, putere și buna petrecere a unui om ales, Bărbucică asculta cu supunere și se minuna cum poate cineva să ajungă la atâta slavă. Atunci marele vornic începea a-i măguli agitata ambiție, făgăduia să-i mijlocească la domn un post de starea a treia, pe urmă de starea a doua și când Bărbucică plin de nedejdi cu lacrămi de recunoștință strângea mâna înaltului său ocrotitor, marele vornic pentru desăvârșitul efect îi arăta peste un an, peste doi, de departe, din unghiul casei, barba cu rangul marelui clucer.

În urmarea unor așa conversații, Bărbucică își mărită fata după marele vornic de cutie, pentru care începu a-și aduna banii spre a păși cu tot luxul către solenela ceremonie a nunții, păzită câtăva vreme subt secret.

— Ce face Costachi? Cum îi mai este? — întrebă Anica pe țiganca Stesi, așteptând cu nerăbdare răspuns. Țiganca tristă clătină din cap.

— Fost-a doftorul? I-a dat doftorii?

— Ce-i trebuie lui leacuri? Doftorul nu-l va lecui, sărăimanul Costachi!

— Și ce are el?

— Îi arde inima; el singur arde ca în foc. Ochii i s-au dus în fundul capului, fața i s-a uscat, vorbește într-aiurea.

Anica oftă greu.

— Nu visează altă decât pe cuconiță, și de nu vă vedea, nu venea în astă stare.

— Ei bine, ce poate să i se întâmple?

— El o să moară...

Anica i-a pus mâna la gură și n-a lăsat-o să sfârșească.

Lacrămile i se arătară în ochi.

— De vei poronci, el va trăi, dar numai dumneata singură

poți să-l învii.

— Eu! Eu pot să înviez pe Costachi? Aleargă repede la el,

roagă-l din partea mea să trăiască, spune-i că eu nu voi putea suferi amara durere dacă... nu cutez a gândi! O, nu! el va trăi; așa e, Stesi?

Vestea însurării marelui vornic de cutie cu fata lui Bărbucică se lăți în București. Toți se minunau de această însoțire, numai Anicăi i-a venit amețeală când tatăl său îi făcu cunoscut că ea se mărită.

Un șir lung de calesce de Viena se trăgea la Herestrău prin ceața de pulbere ce rădicase. Boierii ședeau măreți cu căciulele brumării în cap, cucoanele zâmbeau nurliu la călăreții ce cu agerime se purtau pe lângă echipajuri. Vorbele, hohotele și strigările biruiau vuietul roților, vremea sta frumoasă făgăduind o plăcută primblare.

Într-o alee deasă a grădinii, subt un faimos plop ședea Anica mâhnită și deznădăjduită. În câteva luni ea a trăit vecinicia... a cunoscut amorul! În fața ei în loc de voioasa neîngrijire și naivitatea copilăriei, acuma se vedea un rând apăsat de greutate. Mișcările-i erau silite; în albaștrii ochi scânteia patima amorului; ea se uita la lumea lui Dumnezeu cu neplăcere și adese greu ofta.

Doi pași dinaintea ei sta Costachi în cațaveică albastră blănită cu vulpe și cu fes roșu în cap, ce avea un canaf vânăt, lung. Nici o frumusețe osebită nu era în fizionomia bietului grec: singuri numai ochii înfățișau în el minte, bunătate, curaj și tărie de caracter. Dacă Anica l-ar fi întâlnit în societate, ea nu ar fi întors asupra lui nici o luare-aminte; dar acesta a fost întâiul bărbat, tânăr, cu suflet bun și supus, carele, cu tot farmecul învăpăierii, i-a vorbit inimii în acel timp când ea cerea amor. Anica și-a pironit vederile la Costachi, s-a ademenit de a lui cuvinte, ea nu vrea să se mai uite împrejur, supunându-se plecării. Era ferice și pătimea, trecând cu răpegiune procesul amorului. O oftare, o căutătură a amantului pentru dânsa era de ajuns. În acea vreme ea nu judeca nimică, căci se născu în călduroasa climă a Valahiei.

În lume nu e femeie frumoasă, pe care să o slăvească tot universul, nici caricatură care să nu-și găsească pereche. Gustul oamenilor e organizat atât de variatic și minunat, încât să nu vă temeți, domnilor, că nu veți afla femeie după gustul fiecăruia, cu inima înflăcărată de amor: trebuie numai să o căutați între oameni. Nu vă mirați pentru ce cutare place cutăreia și celalalt alteia. Aceasta eu vă pot dezlega foarte ușor, când dumneavoastră îmi veți lămuri: pentru ce colorul albastru prinde la galben și ponso la verde, și pentru ce nu e nici o vopsea care să nu facă armonie cu alta?

Dacă caracterul și mintea, căruța cu doi cai și câteva sute de galbeni nu fac bogăție, apoi Costachi era sărac. Neobosit în activitate, el nu contenea a umbla prin Principat neguțitorind cu vite și fără să gonească mari folosuri, găsea plăcere în traiul său cel variatic și neatârnat. Mai adese el petrecea la Bărbucică, carele nu putea îndestul să se laude cu a lui iscusință în întorsuri neguțitorești și dare de socoteli cinstite. Acesta îl tracta ca pe un oaspe dorit; îl punea drept pildă la ai săi casnici, și toți fără excepție ziceau că Costachi e om de ispravă, căci el era modest, bun și galantom la daruri.

Trist, cu ochii în jos sta el acum dinaintea idolului său, ca un osândit dinaintea pedepsei, temându-se a precurma învăluitoarele gânduri ale Anicăi. De când barba marelui vornic s-a pus între norocul lor, ei pentru întâia oară acum se întâlniră.

— Când pleci, Costachi?

— Astăzi, acum îndată, drept din astă grădină. Tatăl tău m-a însărcinat să-i vând multe cârduri de vite; îi trebuiesc

bani și eu îi voi aduna pentru cucoana marelui vornic.

Anica oftă greu.

— Dar ei nu m-au întrebat încă de vreu să fiu a lui femeie.

— Ce le pasă despre a ta voință? Marele vornic are nevoie de banii tăi; tatăl tău dorește să se facă mare clucer: oare nu

e destul atâta? Prețioasele tale haruri și bunătatea inimii sunt uitate. Rămâi sănătoasă! Mă duc pentru totdeauna, nu pot să te văd în brațele unui verigaș bătrân. Mai nainte de a te face vorniceasă mare, îți voi aduce din parte-mi prezent de nuntă o mână de țărnă de pe mormântul meu.

Un țipăt dureros ieși din pieptul fetiței.

— Viață sau moarte! — prelungi Costachi cu un glas puternic și hotărâtor. O singură minută pentru sentenție!

Cu ochii plini de lacrămi și acoperind fața cu mâinile, Anica se aruncă în brațele lui Costachi. Înfiorătoare jurăminte, lacrămi de plăcere și dezmierdări au fost încheierea scenei.

Țiganca Stesi de departe se uita la norociții amorezi. Ea venea acum să spue lui Costachi că trăsura-i gata, dar s-a oprit văzând îmbrățoșerile tinerei perechi. După toare aceste s-a pus la cale așa: ca peste zece zile, pe la patru ceasuri după-masă, când se mai liniștesc Bucureștii, să vie țiganca cu Anica în una din mahalele de pe malul Dâmboviței, unde el le va aștepta cu trăsura gata spre a pleca îndată la Carpați, și de acolo vor trece peste hotar și se vor așeza pentru totdeauna în Transilvania.

În vreme când Bucureștii cu multă dorință aștepta strălucita serbare a nunții marelui vornic de cutie, două ființe numai nu lua împărtășire în obșteasca bucurie, și suferea cele mai grele sufletești învăluiri: Anica, așteptând ziua hotărâtă de Costachi, și aga, urmărind pe Tunsul. Acesta însă în câteva rânduri dăduse de urmele sumețului hoț, îl mreje cu polițienească mrejă, și când nu-i rămânea altă decât să-l prindă în căpcană, Tunsul îi scăpa de subt mână.

— Nu vreu să mai fiu agă dacă nu-l voi prinde. Încă o

săptămână, două, și apoi mă duc la Măria sa Vodă să-l rog ca să orânduiască în locul meu pe altul. Așa era gândul agăi.

Necurmata urmărire a bandei și înțeleptele măsuri l-au deprins la oarecare semne de a ști unde se află Tunsul. De la o vreme el îndrăgise Odobeștii, un sat ca la două ceasuri departare de Focșeni. Niște oameni înarmați veniseră la o crâcimă după rachiu; un arnăut călare cumpără doi berbeci și-i mână la munte; apoi într-o depărtare se văzură câțiva cai cu șelele pe ei, care zi și noapte pășteau la iarbă. Un om îndrăzneț străbătând mai departe însemnă subt un deal o peșteră acoperită cu butuci și în ea niște figuri de oameni înarmați. Despre aceste viind știre la București, aga prinse la suflet și cu încredințare gândi în sine: "De-acum e al meu!"

Poate că, cunoscând bine poziția locului, Tunsul pentru întâia oară s-a zăbovit la Odobești, și prin aceasta a dat agăi vreme să adune o numeroasă potiră. Urmele Tunsului erau atât de văzute, dispozițiile agăi atât de sigure, mânia pandurilor asupra hoțului atât de mare, încât fie Tunsul de șapte palmace în frunte, fie el singur satan sau nălucă, dar peste câteva zile trebuia să pice în mâinile poliției.

O noapte întunecoasă cu furtună se întinse asupra Bucureștilor. Ploaie cu piatră zuruia pe acoperemintele caselor și pe la ferestre; în depărtare răsuna tunetul, și fulgerele șerpuiau cerul învăluit de groși nori. Ulițele se pustiiseră, unde și unde se zărea lumină și lătrau neadormiții câini.

Pe un divan frumos ședea aga răzemat de perini; lumânările abia arzânde îi înfățișau fața posomorâtă. El cerea dulceți, bea ciubuc și cafe, însă fără gust. Toată gândirea-i era pironită la trimisul spre Odobești, pe care-l aștepta din ceas în ceas.

Deodată vântul răzbătu în odaie; aga se întoarse spre fereastră și văzu dinainte-i un boier cu barba sură, care tinzându-i mâna îl salută cu întrebare: "Ce mai faci, cuconașule?" Neo-bicinuita venire a oaspelui căzut ca din pod făcu pe aga nici să-i răspundă la salutație.

— De mult n-am avut norocire a vă vedea, Domnule agă:

Dumneavoastră cu ocupațiile slujbei, eu cu trebile... Dar ce vreme-i afară! Trebuie foarte mult să vă iubească cineva, pentru ca să iasă din casă pe astă vreme...

— Mă rog să știu cu cine am cinste?..

— Nu mă cunoști... rog iertare! am ale mele deprinderi.

Oaspele s-a dus la ușă și s-a uitat în odaia vecină.

— Nu e nime, dar ce-i bine nu-i rău; să închid eu ușa ca să nu ne asculte cineva. Mi se pare că nici fereastra nu am

închis-o bine, mă tem să nu răcească scumpul meu prieten, respectuitul aga.

Aga își făcea cruce, neînțelegând ce să fie aceasta, dar când oaspele cu pas lin s-a apropiat de el, atunci în loc de boier el văzu dinainte-i un călugăr nalt, uscăcios și cu barba roșie.

Călugărul se lăsă pe divan.

— Te pune în mirare schimbarea mea, dar fii liniștit. S-a

schimbat înfățișarea-mi, iar nu simțirea. Eu îți sunt tot acelaș prieten către care tu nu ești prea drept. Aveam de mult trebuință să-ți vorbesc ceva. Așa! Îți sunt prieten adevărat la care tu gândești și zi și noapte. Eu sunt Tunsul...

Aga săltă din loc.

— Cu aceasta însă te întâmpin, mult iubite și cinstite prietene, că dacă vei striga sau vei vorbi mai tare decât obicinuit, apoi îți voi pune în gură această jucărie.

Tunsul scoase din mânecă un baltag legat de mână-i cu șfară. Aga se înădușea de mânie, dar se puse cu înțelepciune lângă hoț.

— Eu am venit să-ți mărturisesc adevărul. Ești isteț, cu

minte, neadormit și brav. Tunsul de mult ar fi spânzurat, dacă supușii ți-ar fi semănat cât de puțin. Multe planuri frumoase mi le-a desființat chibzuința ta. Ești singurul meu dușman, dar eu sunt drept și numai ție voi păstra în inimă cel mai sincer respect.

Aga ședea încremenit.

— Nu demult însă am aflat că vrei să dai pe crâcime oci nouă, nu-ți e destul o sută mii lei ce-ți aduce postul tău. Ești

un om măsurat și bun econom. Zece mii lei ce ai putea stoarce din această îngăduită nedreptate nu ți-ar face vreun folos însemnător; atunci când această încărcare are să cadă pe bieții birnici și țigani, care în tot chipul sunt asupriți. Fii mărinimos și îndurător, schimbând acea poroncă.

Agă tăcea.

— Aseară fără vină s-au închis la grosul agiei doi bulgari

de la Catargi. Logofătul de agie vrea să dovedească că ei ar fi adus la obor boi de furat, numai pentru ca să le ia mită. La ce să se asuprească norodul; poroncește să-i sloboadă.

Aga făcu din cap semn de unire.

— Foarte-ți mulțămesc; trebile mele s-au isprăvit. Să mai vorbim despre noutățile și intrigile orășenilor.

Cu aceasta Tunsul începu a-i spune niște anecdote de cucoane și cuconițe atât de glumețe și niște scene familiare atât de comice, încât aga pe nesimțite luă parte la plăcuta întrevorbire cu hoțul.

În mijlocul unei istorisiri aga s-a sculat să-și aprindă ciubucul, dar când s-a întors la locu-i a văzut dinaintea sa nu călugăr, ci un țigan stremțos, cu toate întorsurile și mișcările unui țigan.

— Tunsule, — zise aga, — ești drac nu om. Mult îmi pare

rău că-ți pierzi bunele însușiri în fapte rele. O amară zâmbire se ivi în fața țiganului. El tăcu puțin și apoi cu multă simțire strânse mâna agăi.

— Mă duc. Trebuie însă să-ți las un suvenir.

Atunci pe perete se râdica un paing. Tunsul făcu o mișcare din baltag și paingul rămase turtit.

— De-acum îți dau voie să chemi toată agia.

Fereastra se deschise... și Tunsul în întunecimea nopții se făcu nevăzut.

A doua zi aga s-a sculat foarte supărat. El se lupta să-și facă o idee că a visat întâlnirea cu Tunsul, dar uitându-se la perete i se părea că și paingul din mormântu-i își bate joc de el.

Către seară a sosit trimisul de la Odobești cu știre că pandurii cu potira încongiurară în faptul zilei peștera pe departe, luând toate măsurile ca să nu simtă hoții, și când a socotit că e bine să facă lovire, atunci în loc de hoți aflară câțiva berbeci îmbrăcați în cațaveice și cu fesuri pe coarne.

Aga se uită cu coada ochiului la peretele cel cu paingul. Două sbârcituri adânci i se arătară pe frunte. În zadar limbile rele căutau pe aga ca să-l întrebe despre cea de pe urmă prindere a Tunsului, de care se lățise vestea. Două zile el nu s-a văzut în București, însă și acasă paingul turtit nu-i da pace. Trebuiau luate măsuri hotărâtoare pentru prinderea Tunsului. Aga deschise lada și scoase un săculteț cu galbeni.

— De-acum ești al meu! — zise el cu un zâmbet înrăutățit.

Nu este obiect sau lucru, nu este simțire sau virtute pe care în veacul nostru să nu le poți cumpăra cu bani. Din această regulă sunt puține excepții. Aga sună aurul și răsunarea se repetă în credinciosul tovarăș al Tunsului, Iordachi Bulaș, carele hotărî să-și vândă căpetenia.

Spre Sfântul Ilie podul Dâmboviței era împănat de oameni înarmați. După încredințarea vânzătorului, Tunsul avea să intre în București pe la patru ceasuri, într-o căruță verde, cu șese cai de pocită.

Aga și Bulaș se uitau pe drum de la o casă de-aproape. La hotărâtul ceas căruța fugea pe podul Mogușoaei.

— Tunsul! — zise Bulaș.

Căruțăi s-a strigat să stee, dar surugiul călare pe un cal de la roate mâna cât se putea, fără să întoarcă luarea-aminte asupra zgomotului; însă când căruța a intrat pe pod, aga poronci să împuște. Doi cai căzură pe loc și pandurii încongiurară pe drumețul trezit din somnu-i prin strașnicele împușcări. În nedumerire el se uita la norodul ce-l împresurase și nu-și putea închipui unde este și ce face.

Acesta era polcovnicul rusesc G... Atât aga cât și Bulaș au înmărmurit de mirare. Polcovnicul se căuta de nu e rănit; sluga-i s-a trimis la spital să-i facă operația scoaterii glontelui.

— Pentru Dumnezeu, poronciți mai curând să curățe podul,— strigă Bulaș, --nu e cu putință ca el să-mi fi mințit,

trebuie să vie numaidecât.

— Iar de nu va veni, — răspunse aga cu glas hotărâtor, —

apoi capul tău se va expoza mâine în piață. Liniștea de mai nainte s-a restatornicit pe pod. Pandurii abia își încărcară puștile și iată altă căruță cu șese cai venea de afară.

— El! — zise Bulaș, acoperindu-și fața cu mâinile, pare

că se temea să se uite la Tunsul. Caii se opriră. Acela în adevăr era Tunsul, singur-singurel. Dar în desperație el s-a luptat mult și văzând că nu e chip de scăpare s-a aruncat în Dâmboviță, unde ca un leu întărtat de răni se apăra de panduri cu credinciosul său baltag; însă pân-în sfârșit fu prins și ferecat în lanț.

În acel zgomot nime n-a luat sama nici la țipetul dureros, nici la Anica căzută în amețeală pe mâinile țigâncei Stesi. Aceasta era ziua în care făgăduise Costachi să vie după Anica. Ea l-a cunoscut în Tunsul.

Peste câteva zile Tunsul a fost pedepsit în privirea a tot norodul; după aceea și banda lui s-a împrăștiat de la sine.