Turnul lui But

 

Între toată românime,
Mai frumos și milian,
Mai puternic n-a fost nime
Decât Butul moldovan,
Că, oștean și vânător,
Fericit fu și-n amor.

Iacă buciumul d-aramă,
Ce-n Suceav-a răsunat,
La resbel pe junii cheamă
Cătră țărmul departat,
C-Alexandru domnitor
Dă Poloniei agiutor.

Dar cu Butu-i logodită
Fiia a lui domnitor,
De el Ana despărțită
Suspina-va de amor;
Butu-i dă parola sa
C-a veni ș-o va lua.

Doamna, plină d-umilință,
Giuruirea i-au păstrat,
Dar amantul o credință
Pentru alta au uitat.
Cine calcă-al său cuvânt
N-are pace în mormânt.

Oastea de la țări streine
De un an s-au înturnat,
Însă Butu nu mai vine;
Aleu, poate-au răposat!
Doamno,-i timp de măritat,
De giunia ta-i pacat!

Vai de har, de sănătate,
Ca stele ochii sănini,
De-a lor lacrimi neuscate
Turbure-s amu fântâni,
Că un altu pețitor
Mâna-i cere și amor.

Toți boierii vin din țară
Și un prinț cu svita sa;
Ana plânge în camară
Că pe But nu poate-uita;
Popa mâine va serba
Și pe doamn-a cununa.

Zice doamna credincioasă:
Nu merg la altarul sfânt
Și voi fi mult mai voiasă,
De m-or duce la mormânt.
Dacă Butu nu e viu,
Patul nunțe-i un secriu.

Însă-n ziua de urgie,
Are multe doctorii
O bătrână, care știe
Și descânteci face mii.
Hârca veche, pe ascuns,
Duce doamnei cest răspuns:

S-alungi popa și pe mine,
Va veni azi Butul tău;
În ursita-i mântuire,
Ea va drege precum vreu;
De la crivăț, de l-apus,
Bune farmeci ț-am adus.

De la codru buruiene,
Iarba zânei de la Prut,
De la vultur două pene,
Iar tu, doamno, de-a lui But,
Te rog, părul ca să-mi dai,
Ce de suvenirul ai.

Din păr șerpe vom forma,
Două inel-oi împreuna,
Din mic deget sânge-ai da
Și pre șerpe voi giura,
Cu inel oi descânta,
Va veni și te-a lua.

Doamna-n hârcă se încrede
Și se-mplântă în pacat,
Butu-ascultă, el purcede
De la țărânos palat,
Nu cum mersă la război,
Doamno, oare nu-i strigoi!

În somn toată curtea zace;
Doamna-i trează; au sosit
Miazănoapte, paza tace;
Pas de cal s-au auzit,
Iar dulăul priceput,
Ce urla, se făcu mut.

Poarta curței se deschide;
Pintre păzitorii mii,
Nu-s ce umblă, o deschide
Și închide ușe trii;
Iată-l în alb îmbrăcat
Pe-așternut s-au așezat.

Trece clipa cea duioasă,
Calul rânchează mereu:
Rămâi, Ano, sănătoasă,
Că m-așteaptă roibul meu,
Au cu mine vei veni
Ș-a mea purure vei fi.

Luna luce, Butul fuge
Preste munte, prin hârtop,
Vântul șuieră și muge,
Roibul sare în galop,
Ș-amu-i duce p-amândoi,
Doamno, oare nu-i strigoi!

Printre plaiuri, căi secrete,
Trec la codru și s-aud
Gemând bufnele spăriete,
Mereu urlă lupul crud;
Din tunerec ochii săi
Luminează ca scântei.

Din ceri luna-amuși s-a trece,
Roibul meu, hai la galop!
Nouă măguri și stânci zece
Avem încă ș-un hârtop.
Nouă râuri a sălta,
Păn cucoșul va cânta.

Unde mergem? Unde?-Acasă,
Chiar pe culmea lui Pion;
RarŁori omul pe-aici pasă,
Lângă a Dochiei tron,
Unde turnul meu va sta,
Ce-n veci nume-mi va purta.

Dulce-odor, ah, calul ține,
Că de spaimă abia șed!
Pe șea pune ambe mâne,
Dar în dreapta ta ce văd?
Testamentul cel sfințit,
Care popa-au dăruit.

Calul nu-mi stă așa-n pripă,
Că în fugă este-acum,
Testamentul dă-l în ripă,
Ține-te, c-avem rău drum!
Roibul, parcă ușurat,
Prăjini zece a saltat.

Preste lacuri și păraie
Trec mânați d-un rece vânt;
Ici, colo, câte-o văpaie
Saltă d-un pe alt mormânt,
Și pe drumul zburători
Petrec mirii călători.

Stă, ascultă-mi a mea rugă
De om cale nu-i aici!
Calea-i bună pentru fugă,
Urmă nu-i pintre potici;
Pedeștri oaspeți aici nu-s,
Că-i duc alții tot pe sus.

Răsăritul se înfoacă,
Roibule, hai în galop!
Păn va bate popa-n toacă
Avem încă un hârtop,
Piatra Teiul a ura
Păn cucoșul va cânta.

Ah, iubite, frâul strânge;
Sărind calul acel râu,
De o stâncă mă va frânge!
Ce-ți atârnă de la brâu?
Sunt metanii de la schit,
Ce-un sahastru-au dăruit!

Ce metanii fioroase,
Că a roibului ochi scot.
Vezi cum tremuru-l răzbate!
Deci aruncă-le de tot!
Roib-atunci pe munte-nalt
Ia o milă într-un salt.

Cele pietre ce să fie,
Cele cruci și săpături?
Nu sunt cruci, ce e tărie
Curței mele dimpregiur;
Pre zid dacă voi sui,
Calea-n veci vom mântui.

Ce-ai stătut, o, dulce-odoare?
Roua m-a muiet de tot;
Răce-i vântul chiar la zoare,
Să-ți urmez de-amu nu pot.
Tremură soția ta,
Copere-mă c-o manta!

Dulce doamno, iacă-ndată
Eu voi pune pe-al tău sin
A me frunte înfocată,
Ce mă arde ca venin.
De ea piatra s-a-ncălzi,
Doar ceva m-oi răcori.

Ce colană-i ferecată?
Crucea care mam-au dat!
Cruce-mpunge ca săgeata,
Fruntea me a încruntat;
Să nu pați de ea și tu,
Crucea leapăd-o de-amu!

Căzând, peri acea cruce,
Butul doamna-n braț a strâns,
Cel ce mână, cel ce duce,
D-un foc vânăt s-a aprins.
Roibul hohot d-om a dat
Ș-încă-o stâncă a saltat.

A Dochiei piatra tună
Și cucoșul a cântat;
Din Hang clopotul răsună,
Când săhastrul a tocat,
Iar cu discul strălucit
Soarele au răsărit.

Dimineață, când să vie
Sântul popa la palat
Să serbeze cununie,
A pierit doamna din pat!
Pre Pion turnul lui But
De atuncea s-a văzut!