Ultima zi

 

Când voi muri, știu că va fi o zi
frumoasă, voi culege-n palme soare
și voi simți întâia sărbătoare,
gândind că mâine n-am a mă trezi.

Copacii, doar de dânșii de-o să-mi pară
rău, când îi voi vedea cu ceru-n brață
vestind la geam ciudata dimineață
în care toate trebuie să moară.

Mă va cuprinde-o dragoste nătângă
de mine, lacrimi tulburi de pământ
în colțul gurii mele-or să se strângă
și voi zâmbi, mirată că mai sînt.

Dar pe neașteptate o să crească
o noapte pe deasupra frunții mele,
și deopotrivă, zâmbete si stele,
departe, mai departe-or să păleaacă.

Prin somn, ca printr-un zid voi auzi
cum se lovește-un ram de cercevea,
cum plânge lângă mine cineva
încet, de parcă m-aș putea trezi.

Și dintr-o dată totul sub pleoape
căzând adânc spre liniștea de-apoi,
ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape,
și totuși prea departe, lângă voi.