Umbra (Vintilă Ciocâlteu)

 

Sticlă spartă, măcinată-n piuliță
Și-nvelită într-o piele de șopârlă,
Strânsă-n zdreanță și-nodată cu-o șuviță
Smulsă dintr-un hoit de cal adus de gârlă
Port în sân și nu mi-e teamă nici de boală
Nici de hoți și nici de gropile din humă
Că mi-a fiert-o vrăjitoarea într-o oală
Subt cămașa unui om bolnav de ciumă.

De atunci nimica-n lume nu mă miră:
Nici puterea cugetării, nici minciuna,
Nici viața, nici cocleala de pe liră
Iar iubita când mă-nșeală mi-e tot una.
Și nu uit, că-n miezul nopții, în pădure,
Dacă iarna urlă lupii fără preget
E că-n șanț un vânător cu haine sure
Le-nvârtește firul zilelor pe deget.

Mai înalt sunt de cât umbra la amiază
Însă umbra-i mai înaltă cătră seară,
Gândul meu cu ea pe pietre se așează
Și — adâncimea de sub ele o măsoar,
În pământ avântul paserii se curmă
Ca-ntr-o gură ce se-nchide cu nesațiu
Liniștit aștept minunea cea din urmă,
Și mă risipesc trăind, — în timp și spațiu.