Un amic

 

Am cunoscut — sunt trei ani — un tânăr orfan și nenorocit. Din cauza unei vieți triste, trăind prin case umede întunecoase, mâncând rău, muncind cu o silință neobosită, se îmbolnăvise greu.

Într’o vacanță se dusese la țară: «Am acolo doi prieteni: soarele și un câine», zicea el.

Trăia liniștit și cum putea la moșia un om egoist, prost și nesimțitor. Eu îmi închiriasem o casă, în sat, la o cârciumă.

Într’o zi, umblând printr’o pădure din apropiere, aud un lătrat de câine, care venia spre mine. Mă întorc și voesc să mă apăr cu bastonul. Dar în clipa aceea o voce slabă îmi oprește mișcarea mâinii: «Nu mușcă, domnule.»

Eră un tânăr înalt, slab, galben, în ai cărui ochi vieața licăria ca o lumină de candelă.

— E bunul meu amic, adăugă el, arătându-mi câinele ; un amic cu care îmi uit urîtul. Sunt foarte singur aici.

Și zâmbi trist.

Câinele se lipise de picioarele lui, ca un frate.

* * *

După două săptămâni.

Într’o noapte, târziu, sunt deșteptat din somn de urletul prelung al unui câine. Deschid fereastra. Stelele plutiau în nemărginire cu farmecul lor de luni singuratice...

Urletul devenia mai îngrozitor, mai sălbatic. Era ca u țipăt, care ar fi voit să umple imensitatea cu jalea lui.

A doua zi aflu că tânărul murise în noaptea aceea. Câinele se urcase în patul lui, îl mișcase cu labele, și văzându-l că nu-i răspunde ca de obiceiu, simțise poate moartea, așa cum o simt și oamenii.

De atunci, în fiecare noapte, repeta urletul său de durere.

Țăranii l-au împușcat.