Un călător

 

Prin fereastra larg deschisă a compartimentului, plesniturile roților pe șine năvăleau necurmat odată cu aerul rece al nopței de primăvară, umplîndu-i plâmînii de răcoare și zdrobindu-i timpanele sub lovituri de ciocane. Siluete carbonizate de copaci stingheri apăreau fugar în cadrul cercevelelor; uneori se desfăceau cu totul din beznă, apropiindu-se amenințător și scuturînd în aer sute de brațe înspăimîntate; dar monstrul de fier, în goana-i dezmățată, le aluneca zglobiu printre ghearele fantastice și negre și se pierdea zănatec în adîncimi tot mai necuprinse de întunerec.

De pe bancheta pe care încremenise cu ochii țintă la geamul vagonului, înghemuit în pardesiul subțire și friguros, privea uimit la acești hecatonhiri reînviați parcă din adîncimile vremurilor; ar fi vrut, poate, ca unul din brațele lor schiloade și informe să prăvale gonașul de foc din făgașul lui fieruit; să-l rostogolească deodată într-o prăpastie neprevăzută, groaznică, fără fund.

Apropia pleoapele și întrevedea printre gene scena formidabilă a catastrofei. Detunăturile roților îi creșteau atunci haotic în pavilioanele urechilor, îi dădeau senzația exagerată a unui tumult înspăimîntător, brăzdat de-o serie discontinuă de trăsnete cutremurătoare, sfîșiat de țipete dureroase și vaier omenesc. Se simțea tîrît în abis și strîngea ochii de groază și de mulțumire abia îndrăznită. Ce nu era în stare să facă singur, ar fi voit să săvîrșească neprevăzutul.

Dar trenul zbura înainte prin bezna de tăcere, cu ropot și detunături de avalanșe. Și el se înghemuia și mai mult pe bancheta îngustă, se încovriga în sine ca un pui în ghearele unui uliu, neputincios și în voia forței care-l ducea năprasnic și nepotolit.

Acolo, la capătul călătoriei, îl aștepta, pentru firea lui, ceva deopotrivă morții. Cea mai teribilă umilință. Îl aștepta[u] ochii severi și trufași, a căror mîndrie o înfruntase odată, o batjocorise, o strivise sub disprețul său tăios și obraznic și a căror îndurare trebuia să o ceară acum: doi ochi, sute, mii de ochi; îi vedea scînteind în noaptea de afară, necruțători, ironici, vicleni, amenințători. Doi dintre ei se apropiau chiar, încruntați, sălbatici, corosivi; îi simțea arzîndu-i vederile, străpungîndu-i țesuturile feței; încetul cu încetul se înconjurau în conturul unei figuri cunoscute și țepene. Începea să tremure. Simțea învăluindu-l suflarea părintească cu suflul rece, umed, de cavou. Și auzea pentru a nu știu cîtea oară cuvintele care-l șfichiuiau ca plesnituri de foc:

„Ce mai cauți acum, du-te…”

Acest „du-te” îl sfredelea ca un burghiu, îi da toți fiorii sfîrșitului. Își simțea sufletul micșorîndu-se, strîngîndu-se, topindu-se, strivit sub o greutate covîrșitoare.

Dar tresărea îndată, înfricoșat, ca un bolnav furat de începuturile agoniei; se scutura din frigurile delirului; își simțea sudoarea care-i prelingea fruntea răcindu-se și răcorindu-i zvîcnelile tîmplelor; iar fața de lămîie se schimonosea într-un zîmbet fără curaj.

Privea atunci năuc la ceilalți călători, cari sforăiau pierduți, diafanizați în lumea searbădă, fumegîndă, a lampionului. Le cerceta în expresiile înlemnite ale fețelor dacă nu cumva i-au urmărit pe sub ascuns vreun gest nepotrivit, involuntar.

Dar mirarea, îngrijorarea, groaza, care se ceteau pe aceste figuri de panoptic, era ceva cu totul strein de viață. Ușurat, se așeza atunci mai bine între răzemătoarele locului îngust.

De bună seamă, aiurelile acestea proveneau din oboseala călătoriei. De aproape două săptămîni pe drum! Din țara acea streină, depărtată și posomorîtă și pînă aci, în apropierea orașului părintesc! Doar singur observase: cu cît drumul se prelungea, cu atît se îngrașă în minte-i negura, încîlcindu-i gîndurile.

Nu-l va alunga, fără îndoială; nu va avea tăria să fie atît de crud.

Îl va ruga, îl va implora, îi va cere iertare, chiar în genunchi, de va fi nevoie. Și bătrînul e prea mîndru ca să nu fie înduioșat de atîta umilință.

Îi va povesti toate ororile foamei care-l gonea din urmă.

Toate rătăcirile prin orașele acelea sure ale străinătăței, în așteptarea unui succes imprecis, care n-avea să vină niciodată. Îi va spune cum a risipit astfel tot ce-i rămăsese de pe urma mamesi; cum decăzuse apoi încetul cu încetul, fugind din loc în loc, urmărit d3 creditori, de portărei și de tot felul de agenți roșii sau negri, ca de un nor sinistru de păsări răpitoare; cum ocupase rînd pe rînd cele mai josnice slujbe; cum își vînduse pînă și hainele și rufele, cum vînduse și cea din urmă podoabă, pe care o mai păstra de la mamă-sa, pentru a putea lua drumul țărei natale; o relicvă scumpă, la care ținea ca la un idol — aducătorul lui de noroc — și pe care o ferise cu cea mai mare îndârjire de toate avînturile necurate ale slabului său suflet.

Toată această mizerie progresivă va încînta pe bătrîn; îl va ferici; îl va face să sară în sus de mulțumire că i se împlinise profețiile.

„Nu-ți spuneam eu? îi va zice. Nu-ți spuneam? Mărturisește singur.”

Îl va aproba atunci, și bătrînul va fi tare mulțumit. De atîta mulțumire, îl va ierta. Mai ales înfrîngerea finală, hotărîrea de a se întoarce și a pleca genunchiul dinainte-i, îl va încînta cu desăvîrșire.

Fără îndoială, albit de bătrînețe, va fi pierdut mult din îndărătnicia trecută; va avea cuvinte mai bune pentru el; îl va primi ca pe un fiu rătăcit, va tăia vițelul cel gras. Amintirea moartei, pe care o jicnise atîta în viață, îi va fi sădit în suflet sămînța omeniei. Cu neputință să nu-l ierte și să nu-l primească!

Aromit de somn și de blîndețea celor din urmă închipuiri, ochii i se lăsau de plumb; dar la prima atingere, pleoapele se respingeau iar, speriate. Gîndul alungărei se reîntorcea necontenit, tiran și ucigător, cu tot cortegiul de groaznice închipuiri aievea, de catastrofe imaginare, de coșmaruri cu ochii deschiși. Conștiința distanței care se micșora la fiecare plesnitură a roților îi aducea tot mai dese tresăriri de friguri.

Tot timpul călătoriei această rotire de senzații îl zdrobise sub contrastul aspectelor ei opuse, care se perindau cu o regularitate matematică. Dar niciodată ele nu-i apărură decît într-o formă neclară, nesigură, învăluită de mister și de groază.

Acum însă, în apropierea imediată, scena primirei i se prezentă în spirit cu o luciditate care-l uimi; îl prinse cu totul în țesătura ei de amănunt; îl covîrși sub puterea de adevăr a viziunei.

O, nu-l va alunga. Dar îl va umili cu toată bucuria acea pe care o avea să umiliească oricînd și pe oricine. Cu bucuria cu care dusese la mormînt, umilind-o pînă dincolo de viață, pînă-n ultima clipă, pe mocnita-i tovarășe de zile.

Învinsul închise ochii. Amintirea mamei muribunde îi făcu sufletul în bucăți. Cum nu gîndise în tot timpul drumului la cea mai de seamă cauză a plecărei!

Revăzu patul celei pe moarte și-i auzi sughițurile agoniei. Resimți indignarea străveche împotriva călăului tenace și metodic. Și-aminti de răzbunarea pe care o făgăduise întinsei în coșciug, în șoapta celui din urmă sărut. Își aminti de toată nobila-i mînie de revoltat romantic.

Cea mai teribilă răzbunare! Îi veni să surîdă de oroare și dezgust. Se va duce tremurînd în fața atotputernicului criminal, cum îi striga odinioară în certurile lor grozave; și-i va împlora mila! Va rîde poate, de va fi nevoie, de amenințările de odată și, vai de scumpa moartă.

Și văzu în gîndu-i mutra sarcastică a obedului, plecîndu-se asupra-i, roșie, înstelată de fibre vinete; îi simți mirosul acru, abia perceptibil, de vin și apă de gură, și-i auzi vocea găunoasă și rîsul poznaș:

„Zi, asta ți-a fost răzbunarea? Într-adevăr teribilă… Ha, ha… m-ai făcut de rîs, iubitule; ai îndrăznit să te întorci în halul ăsta, cu zdrențele ăștia, cu mutra asta! Vai, teribil te-ai răzbunat! De rîs m-ai făcut, de rîs. Ha, ha, ha, ha… maică-ta te privește satisfăcută de-acolo de unde o fi… În sfirșit ai îmblînzit-o… Am un loc de intendent… ți-l pot oferi… Nu-i așa c-ai răzbunat-o? De ce nu vorbești? Ai venit aici să-mi taci?”

El va trebui să răspundă și să rîdă afirmativ. Frate-său, căruia, la plecare, îi strigase „laș și sclav” și care, fără îndoială, va fi de față acum, la întoarcere, va surîde cu ironică compătimire.

Va geme atunci de durere și rușine; dar gemetele se vor topi în gît, într-un rîs voios și lingușitor; un rîs care va trebui să fie cît se poate de sincer.

Vor veni și orășenii, obișnuiții casei. Va veni și ea, acea pe care, în mîndria-i exagerată, în încrederea oarbă pe care o avea în forțele sale, o refuzase pur și simplu, în ciuda „atotputernicului”; pentru că, în doi ani de dragoste tinerească și sfioasă, o găsise fără sufletul de care el credea că are nevoie. Va veni tot orașul; toți ochii aceia care-i răsăriseră pe neașteptate din puterea nopții.

Și auzi iarăși rîsul uscat al obedului. „Îl cunoașteți, ha, ha! E noul meu intendent. Înainte îmi era fiu, înainte de a-l dezmoșteni… conform, conform, mă iertați, conform articolului… iertați…. din cauză de insulte grave. Îl cunoașteți? E cel de care vă plîngeați că nu vă salută, că vă face proști în discuții și vă întoarce spatele pe stradă. E cel care-mi striga că am omorît pe mamă-sa, ha, ha, parcă-mi făcuse ceva biata bătrînă! Nu cu otravă, domnilor, nu cu cuțit, domnilor, nu cu revolver, domnilor, ci cu ce credeți? Cu, domnilor, cu umilință, domnilor… așa mi-a strigat dumnealui, în față, În dos, la toată lumea… fostul meu fiu; mi-a strigat răzbunare! ca în romane; să mori de rîs, nu altceva; că mă va da el gata, așa cum i-am dat eu pe mamă-sa.

…Este el, dragă vecine, cel care ți-a strigat că nu te-ar lua nici de servitor; acuma mi-este intendent; dacă vrei, îți poate aduce un pahar de vin bun sau chiar poate să-ți toarne, ca să te speli. Pentru că… ha,, hase răzbună teribil… iubite vecine… după cum vezi…»

Îi reveneau astfel în minte frînturi de fraze pe care le mai auzise cîndva, atunci. Acum le întregea le potrivea una lîngă alta, le grada în discurs.

Vocea bătrînului îi răsuna clar în ureche; figura lui îi plutea limpede dinaintea ochilor; figurile tuturor îi apăreau iscoditoare, surîzătoare, vesele, gata, ca de obicei, să pufnească în rîs de poznele acestui bufon senil, bogat și puternic, stăpînul tuturora, cu imensa-i avere și cu binefacerile-i mari și mici; să rîdă cu hohot de prostiile lui, prefăcîndu-se că-i apreciază humorul. Șleahta întreagă de provinciali abrutizați și prefăcuți, atît de rudimentar prefăcuți; turma pe care o disprețuise din tot sufletul, pe față, pe care o batjocorise fără nici o cruțare, pe care o umilise la rîndu-i cu toată cruzimea ori de cîte ori i se oferise prilejul; așa cum umilise și pe tatăl său!

Bătrînul nu se va lăsa pînă nu-l va jicni din nou dinaintea acestei mulțimi. Cum va putea să-i suporte murmurul și sarcasmul nerod?

…Trenul părăsea tocmai penultima stație, făcîndu-și loc printre macazurile zvîcnitoare care se răreau din ce în ce. Încetul cu încetul își lua tot mai mult avînt spre limanul de groază. Prin cadrai geamului, din ceața sură, se năzăreau în depărtări imense mogîldețe antediluviene.

…Va fi și ea de față și va zîmbi, pudică și roșie de plăcere, de satisfacție…

…Cu neputință! Nu va coborî. Va merge înainte, tot înainte; se va da jos în gară numai pentru a-și prelungi biletul de drum. Da, așa va face. Intendent? Dar va putea găsi locuri mai bune aiurea în țara aceasta, unde venea la atîtea cunoștințe pe care, face să-și dea seama, trebuie să le fi căpătat acolo, printre streini, desigur.

Ideea aceasta, care-i veni pe neașteptate, îl umplu de lumină și bucurie. O lespede păru că i se ridică de pe suflet. Îi veni să zburde de fericire; și, neputînd face altceva, își mută picioarele unul deasupra celuilalt. Cum nu gîndise oare mai demult?

Ba nu. Va rămîne o zi în oraș. Va merge să vadă mormîntul martirei. Va căuta să se întîlnească cu bătrînul; și-l va sfida. Îl va lăsa să rînjească de bucurie văzîndu-l că se întoarce învins și jerpelit; și-i va întoarce spatele cu același dispreț elegant de acum cincisprezece ani. Și-l va lăsa uluit de mirare și de ciudă; va lăsa un întreg oraș nedumerit. Îl va vedea și ea și la început va zîmbi miloasă, jicnitor de miloasă; de trista-i înfățișare. Dar o va înfrunta cu privirea și-o va amuți și pe dînsa cu tenacitatea-i de fier. La fel, la fel ca acum cincisprezece ani. Un oraș întreg va rămîne uimit și nu va ști, nu va putea să înțeleagă de unde atîta trufie, atîta putere de voință. O, de va fi stăpîn pe sine pînă la capăt! De-l va ajuta sfînta moartă cu amintirea-i mîntuitoare; de-i va călăuzi pașii și-i va întări cugetul cu surîsul ei de dincolo de moarte!

Așa va face, așa va face!

Își frecă mîinile buimac de norocul care-l lovise pe negîndite. Ochii îi clipeau strălucitori. Și rostogolișul roților nu-l mai înspăimîntă; îl întărea, dimpotrivă, părea a lua parte la bucuria lui, era chiar cîntecu-i de triumf în drum către izbîndă.

Va pleca apoi în ziua următoare. Ei vor fi și mai mult uimiți. Vor scorni fel de fel de închipuiri. Îmbrăcămintea lui detestabilă va fi motivată indulgent de însăși imbecilitatea presupunerilor care se vor isca. O vor da-o pe seama originalităței. Îl vor socoti bogat și puternic; și atît de tare in cinismul lui, încît să-i păcălească în modul acesta! Îl vor petrece pe drumu-i, pe care-l vor crede comod și îndepărtat, cu invidia lor. Și a iui. Și a ei mai cu seamă!

„Iar el, în vremea asta, va începe din nou urcușul istovitor al neajunsurilor.

Își simți ochii umezindu-se.

Va fi mai norocos în propria lui țară? Va putea găsi un colț de cămin și o îmbucătură de pîine? Ori va retrăi tragedia grozavă care-l alungase înapoi de peste mări și țări?

Îi va fi oare fatală dîrzenia din urmă? Va ști, atunci, să moară cel puțin ca un viteaz?…

Se cutremură. Ideea morței latente și încete de care fugise atîta cale, ca s-o reîntîlnească la capătul călătoriei, îl făcu să scrișnească din dinți, ca prinsul într-o capcană meșteșugărească.

Vai, trebuia să dea ochi cu bătrînul! Trebuia să-i cadă în genunchi, să se roage, să-l implore… Dar dacă-l va goni, nu va strica oare totul?

…Nu-l va alunga, fără îndoială. Nu va avea tăria să fie atît de crud. Sau, mai bine, atît de puțin crud. Îl va opri să-și satisfacă pofta de a înjosi și de a-și arăta învinsul nesățioșilor săi admiratori. Iar el va ști să rîdă de glumele și răutățile părintești.

Strînse pumnii și încleștă fălcile.

…Va ști să-și înfrîngă cerbicia tinereței; va ști să rîdă zgomotos, să se prăpădească de rîs, să mărturisească ironic cît de caraghios era cînd amenința cu răzbunarea, cît era de fals, de banal, de melodramatic… mai ales cînd jura… va ști să-și cîștige o bucată de pîine cu sudoarea frunței, bufon al unui bufon…

…Doamne, de-ar fi bătrînul tot așa de crud, să-l oprească!…

Trenul își potolise viteza; roțile izbeau șinele în cadență reținută. Și cadența aceasta se potrivea de minune cu o frîntură de cîntec pe care o amintire nărăvașe i-o aduse din depărtările copilăriei.

Ascultă cu luare-aminte; roțile nu cîntau altceva decît un crîmpei de refren, pe care-l fredona deseori mamă-sa în orele ei de scurtă veselie. Aceeași melodie, care revenea într-una, mohorîtă, fără sfîrșit.

Luminile orașului apăreau pîlpîitoare din albastrul întunecos al începutului de dimineață. Pe băncile de alături, călătorii ceilalți sforăiau înainte, încremeniți în poziții bizare.