Un ceas e de când anul trecu

 

Un ceas e de când anul trecu... Mi-aduc aminte
Cu ce nădejdi zâmbinde, ce dulce a-nceput:
Ce vie salutare din inimă fierbinte
L-a priimit! ce seară! De anu-atunci trecut

Ziceam: "S-a dus ș-acesta c-o parte din viață,
Dar ziua lui din urmă cu drag o pomenesc;
Frumos apus vestește frumoasă dimineață,
Și anul ce începe tot astfel îl doresc."

Așa-l doream! în lungă, în oarbă-ncredințare
Eu nu vedeam că soarta zâmbește cu amar,
Că vremii și durerii gătește răzbunare,
L-a vechile lor drepturi uitate în zadar.

Schimbat nimic nu pare: alesele ființe,
Prieteni de-altădată, strâng astăzi mâna mea:
De voia întâmplării mai multe din dorințe
Cu grabă împlinite putui a le vedea.

Apoi, unde e răul? de ce și cum... cuvântul,
Om nu poate să-l știe afară decât eu;
Ascuns e în adâncuri, tăcut e ca mormântul,
Iar martor suferinții-mi e numai Dumnezeu.

A! dacă-n astă lume ceva putea fi-n stare
S-aline, să adoarmă un chin sfâșiitor,
O știu, ar fi frăția-ți acea mângâeitoare
Acel sentiment tânăr ce eu îți sunt dator.

E scump prieteșugul ce-nsuflă o femeie
Deprinsă a-l cunoaște, născută a-l simți;
Și dulcele ei suflet, electrică scânteie,
Mângâie orice suflet la care s-o ivi.

Ades, când sunt în luptă cu gândurile mele,
Muncit de-al suferinței demon neîmblânzit,
Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele,
Din sfere luminoase, din aer bălsămit

Apoi, negură deasă lumina-ntunecează;
Fantome de-altă lume șoptesc, mă înconjor;
În fiecare șoaptă o muncă înviază,
În ochii-mi se confundă trecut și viitor.

Căci știu eu viitorul... el nu poate să fie
Decât ca anu-acesta, ca anul cel trecut;
Bogat de chinuire, deșert de bucurie,
Pustiu, fără nădejde, sălbatic și tăcut.

Stejarul de pe munte ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare, semeț și neclintit;
Dar inima-i e arsă, și oricât mai trăiește
De nici o primăvară nu poate fi-nverzit.