Un hoit

Un hoit
de Charles Baudelaire

O, suflete-amintește- i priveliștea murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În diminea a-aceea cu molcom cer de vară ;
Un hoit scârbos pe un prundiș zvârlit,

Își desfăcea asemeni unei femei obscene
Picioarele și, puhav de venin,
Nepăsător și cinic, își deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.

Putreziciunea asta se răsfăța la soare
Care-o cocea adânc și liniștit
Vrând parcă să întoarcă Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit

Și cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori ...
Simțind că te înăbuși, ai șovăit deoadată
Din pricina puternicei duhori.

Din putrezitul pântec pe care muște grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuțite
Curgeau oștiri de larve ca niște bale groase
De-a lungu-acestor zdrențe-nsuflețite.

Cu legănări de valuri și sfârâit de foale,
Zvâcnind și opintindu-se din greu
Părea că trupul iar și, umflat de-un suflu moale,
Trăiește înmulțindu-se mereu.

Și-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curg toare
Sau un grăunte care, necontenit mișcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.

Aproape ștearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schiță ce tânjește
Pe pânza și pe care artistul o reia
Și doar din amintire o sfârșește.

Dar dupa stanci un caine pandind cu ochi de fiara
Tot maraia de ciuda c-am venit
In asteptarea clipei cand sa-si inceapa iara
Ospatul de la care-a fost gonit

-Si totusi ai sa semeni cu-aceasta-ngrozitoare
Putreziciune cu duhoare grea,
Tu, ochilor meu astru si firii mele soare,
Tu, ingerul si pasiunea mea!

Asa vei fi, o! dulea a nurilor craiasa,
Cand, dupa-mpartasania de veci,
Ai sa te duci sub stratul de flori si iarba grasa
Sa mucezesti printre ciolane reci.

Cand viermii te vor roade cu sarutari haine,
Atunci, frumoaso, sa le spui si lor
Ca am pastrat esenta si formele divine
Si duhul descompusului amor!