Un incident de senzație

 

Pe la mijlocul veacului trecut, s-a petrecut în Germania un incident de mare senzație — am putea zice un mare scandal bisericesc — despre care găsim, într-o publicație de pe vremuri, niște documente ce, poate, vor interesa pe cititorii noștri... Uneori și scandalurile sunt interesante — chiar cele bisericești. Iată de ce e vorba.

În catedrala vestitului oraș Trier, de pe râul Mosel, a fost expusă în anul 1844... „hlamida pe care a purtat-o mântuitorul când l-au dus la Golgota ca să-l răstignească pre el spre îndeplinirea scripturilor și spre a noastră, a nepocăiților, răscumpărare de blestemul păcatului strămoșesc...”

Gazeta orașului Metz, în număru-i de la 20 septembre același an, scria următoarele:

„Un litograf de la noi a cumpărat de 20.000 franci stofă de mătase, pe care s-o taie în bucăți ca să tipărească pe ele desenul «hlamidei». O singură casă de comerț tot de aici a vândut în aste trei săptămâni 80.000 de medalii cu chipul Fecioarei; altul, 52.000. Vaporașele de pe Mosel au transportat în același timp 6.000 kilograme de cruciulițe, iconițe, mătănii și alte obiecte plăcute evlaviei...”

Își închipuie prin urmare oricine ce năvală de credincioși a trebuit să fie la catedrala din Trier în ziua când, cu slujbă mare, episcopul și tot înaltul cler au dezvălit cutia în care sta închisă de mult „hlamida mântuitorului”.

Lume după lume a alergat... Orbi, surzi și muți, ologi, schilozi și betegi, nebuni, apucați și capii — veneau care de pe unde, din patru părți ale țării, să caute să afle ușurare numai apropiându-se de cutia făcătoare de minuni. Și care cum venea, după puterea credinței sale, se tămăduia.

Poliția însă, bănuitoare ca totdeauna, nu s-astâmpără?... Începe să cerceteze mai de aproape pe pătimașii cari tot soseau cu grămada, și, din cercetare în cercetare, descopere că aproape toți erau niște prefăcuți, și că veneau acolo pentru ușurarea nu a închipuitelor lor beteșuguri, ci a buzunarelor drept-credincioșilor și tutulor gură-cască, adunați cu miile în fiece zi la catedrală, să vază și ei cutia cu hlamida. Ba ceea ce e mai grav, se descopere că nenorociții aceia nu veneau, ci erau duși acolo de cătră fețe bisericești, ca să-ntărească în popor încrederea în sfânta hlamidă, prefăcându-se că vin betegi și se-ntorc teferi.

Pe lângă asta (și aci începe-n adevăr scandalul), iată că un preot catolic din satul Lauranütte, în Silezia prusiană, anume părintele Ronge, om nu se poate mai de ispravă și iubit foarte de poporeni pentru omenia lui, îndrăznește să tăgăduiască în gura mare autenticitatea „hlamidei”. În fața lumii, de pe amvon, ține o cuvântare strălucită, înfierând „pe acei slujitori ai altarului cari-și bat joc de nevinovăția și de prostia mulțimii drept-credincioșilor”. Cuvântarea părintelui Ronge s-a tipărit îndată la Lipsca în 30.000 de exemplare, cari s-au vândut într-o săptămână în folosul săracilor.

Dar nu s-a mulțumit părintele Ronge numa-i cu atâta; a adresat episcopului de la Trier o scrisoare deschisă, care a zguduit opinia publică. În vestita carte a preotului protestant Gabriel d'Emiliane, intitulată Ruses et fourberies des pretres et des moines (Leipzig, 1845), găsim textul acelei scrisori. Fiind prea lung, nu-l putem da aci întreg; ne mărginim deci a-i reproduce câteva părți. Din citirea acestora, se va vedea cum patriotismul și dreapta conștiință pot adesea birui disciplina clericală — cum un german patriot și om de ispravă, cât de credincios catolic, rămâne tot om de ispravă și patriot german.

„Cum se poate? zice preotul Ronge... Cinci sute de mii de germani să meargă să se-nchine la un veșmânt! Cea mai mare parte dintre acești pelerini sunt din clasa sărmană, ignoranți, tâmpiți, superstițioși și foarte adesea cu desăvârșire degenerați... Și iată-i că deodată își părăsesc munca pământului, meseriile, necazurile căminului lor sărac, grija de copii, și dau năvală la Trier să adore un idol de cârpă și să vază un spectacol pus la cale de ierarhia bisericii romane! Da, asta este idolatrie păgânească, nu credință creștinească, să se-nchine omul la un lucru făcut de mâna omenească! Și pentru asta, nenorociții, ca să facă și drumuri și daruri clerului, trebuie, după ce că n-au cu ce se hrăni, să se mai împrumute cu camătă. Adesea cerșesc pe drum și se-ntorc la vatra lor, rupți de oboseală, bolnavi, stinși de foame și mai săraci ca totdeauna, după ce și-au lăsat a din urmă lăscaie la cutia făcătoare de minuni...

...La acestea se mai adaugă și alte pagube morale... Câte femei și fete nu-și pierd curăția lor în aceste pelerinajuri, și apoi vai de fericirea și de pacea familiilor lor!

...Ție, episcop Arnoldi de la Trier, ție mă adresez, în virtutea funcțiunilor și darului meu de preot și de învățător al poporului german, în numele creștinătății, în numele națiunii germane, în numele tutulor învățătorilor germani, și te somez să suspenzi expunerea hlamidei făcătoare de minuni!...”

Atât e destul să extragem din scrisoarea preotului german, ca să-nțeleagă oricine ce scandal a trebuit să producă.

Totodată o foaie germană din Düisseldorf, comentând această scrisoare, publică următoarele rânduri:

„Librarul Buddeus va publica zilele acestea o carte conținând cele mai exacte informațiuni și note asupra celor 18 hlamide ale Mântuitorului, cari se găsesc în deosebite ținuturi ale creștinătății, cu desenuri și medalii și cu arătarea tutulor minunilor săvârșite de fiecare hlamidă. Acuma, numai atâta ne rămâne să știm care din cele 18 hlamide o fi cea pe care-n adevăr a purtat-o mântuitorul suind spre Golgota.”

Firește că părintele Ronge, dacă trăia cu trei veacuri mai-nainte, ori n-ar fi-ndrăznit să meargă atât de departe cu patriotismul lui german, ori, dacă-ndrăznea, s-ar fi ars, ca atâția alții. Nepedepsit însă tot n-a rămas: autoritatea bisericească numaidecât l-a dat afară din slujbă și i-a ridicat darul — spre marea părere de rău a poporenilor lui. Se zice că, pentru a-l despăgubi întrucâtva de prigonirea episcopatului, i s-ar fi făcut prin subscriere publică o mică donațiune, cu care să-și poată duce modest viața, din partea mai multor patrioți germani — firește protestanți.

Știindu-se omul cu cugetul împăcat că și-a făcut datoria în adevăr creștinească, s-a mângâiat și cu atâta de fulgerele episcopatului.

De acolo de unde extragem aceste note și documente, dăm, spre încheiere, următoarea anecdotă cu privire tot la moaștele făcătoare de minuni:

Un călugăr catolic umbla odinioară din sat în sat prin Germania cu o cutiuță în care era un fir de păr din capul Fecioarei. Într-o zi, pe când călugărul arăta cutia și lăsa lumea adunată să o sărute, care pe ce putea să dea de pomană pentru sfânta lui mănăstire, iată că un tânăr obraznic s-apropie și zice:

— Părinte, eu îți dau tot ce am în buzunar, numa să deschizi cutia, să văd și eu firul de păr...

Da călugărul:

— Știi că-mi placi, drăguță? Vrei adică să vezi dumneata firul dintr-o dată... Ei, băiete! eu... de patruzeci de ani îl arăt, și nu m-am învrednicit să-l văz pân-acuma.