Un negustor

 

Mă mutasem într’o stradă dosnică din București. Îmi trebuia multă liniște și un orizont mai larg, pentru că eram în ajun de a începe o lucrare îndelungată. Voiam să scriu un roman.

În ziua mutării n’am băgat de seamă cine îmi sunt vecinii. Proprietarul îmi spusese : «Casa ți-e împrejmuită de salcâmi». Credeam că aceștia îmi sunt singurii vecini.

Dar m’am înșelat: peste drum de mine ședea un cioplitor de cosciuguri și de cruci de morminte.

Pe firmă era zugrăvit îngerul morții, făcut, pe semne, după ideia negustorului — foarte gingaș la chip. Ba chiar îi lipsia și coasa cu care seceră suflete.

Vecinul acesta lugubru nu-mi convenia de loc. În fiecare dimineață, când deschideam fereastra, dam cu ochii de sicriile cu capacurile deschise, cari par’că îmi rânjiau.

Negustorul, de obiceiu, sta în pragul atelierului, fumând o țigare de foi. Era un om gras, roșu la față, cu ochii mici, răutăcioși și cercetători.

Mai niciodată nu-l vedeam lucrând ; desigur, prin împrejurimea aceea nu prea muriau oameni mulți.

* * *

Nu știu prin ce împrejurare am făcut cunoștință cu cioplitorul de cosciuguri. El m’a întrebat:

— Ești bolnav ?

— Nu.

— Cu toate astea arăți a suferi: ești palid și ostenit.

— Pentru că lucrez mult noaptea.

— Ce lucrezi ?

— Scriu.

El a suspinat:

— Ah ! d-ta ai de lucru !... eu stau...

De atunci omul acesta mă observa, îmi repetă adeseori:

— Din ce în ce devii mai slab, mai galben... Ridicam din umeri.

* * *

Într’o zi, vecinul meu lucra la un sicriu. De curiozitate am vrut să știu cine a murit. El mi-a răspuns :

— Nimeni.

— Apoi atunci pentru cine îl faci ?

— Pentru cine s’o nimeri.

Și a rânjit — ca și cosciugurile lui.

După câteva zile sicriul era gata. Ciudat ! sicriul acesta mă atrăgea și mă îngrozia totdeodată.

— Uită-te, ce bine e lucrat, mi-a zis negustorul.

— Da, e bine lucrat.

— Și ce bine e văpsit ! Par’că e de marmoră !

— Da, par’că e de marmoră...

El se uită mereu la mine; mie nu-mi venia să-mi iau ochii depe cosciug. A urmat o tăcere lungă; pe urmă m’am uitat în ochii negustorului și l-am întrebat.

— Și cu cât vinzi un astfel de sicriu ?...

— Ieftin ...

N’a sfârșit fraza; dar trecându-i un surâs pe buze, i-am ghicit-o :

— Să ne tocmim ...

București, 1895.