Un om de prisos

 

Nu știu cum îl chiamă. Cineva mi l-a arătat într’o zi pe stradă:

— Uite, ăla e cămătarul, bogat și sgârcit, căruia unul din datornicii săi i-a zis odată: «Tu nu știi să trăești: ești nefolositor și ție și altora. Tu puteai să fii altceva: o piatră, o cărămidă, un lemn... Ești un om de prisos !» și vorba s’a prins.

E un om de vreo patruzeci de ani, de statură potrivită, puțin șchiop, gălbinicios la față. Părul capului e rar și bate în galben, ca mătasea porumbului. Mustăți n’are, e spân. Când zâmbește, se văd două șiruri de dinți lăți și negri.

Umblă totdeauna rău îmbrăcat, aproape sdrențuros.

Iarna poartă un palton vechiu, împetecit pe alocurea, pe care îl păstrează de șaptesprezece ani. E un adevărat palton celebru !

Vara e îmbrăcat tot în hainele de iarnă, cu deosebire că leapădă paltonul.

Averea și-a făcut-o împrumutând pe oamenii nevoiași și luându-le dobânzi îngrozitoare. Când bieții datornici nu putiau plăti la timp, el îi încurca în procese, le urmăria cu portăreii micile lor proprietăți, până când îi lăsa pe drumuri.

Acum nu mai împrumută pe nimeni: și-a strâns milionul și trăește singur în mijlocul... aurului.

În câteva dimineți l-am întâlnit mergând încet și șchiopătând, cu o paporniță sub braț, pe drumul către hală. Milionarul n’are pe nimeni să-l ajute; el este propria lui slugă.

L-am urmărit să văd ce cumpără acest om, cu ce se hrănește el în Iulie, în luna zarzavaturilor și a fructelor răcoritoare. Nimic, decât o pâine neagră și o bucată mică de carne de oaie, Iată ce mănâncă milionarul !

Ah, mi s’a făcut milă, mi-a venit să-l plâng pe bogatul acesta stupid !

Sgârcenia nu este și ea o nenorocire — poate cea mai grozavă dintre nenorociri ?

Fie pe stradă, într’o cafenea, sau în mulțime, tipul acesta se pune în evidentă ca ceva hidos, antipatic. Oricine se uită la el cu ură sau cu batjocoră, chiar fără a-l cunoaște.

Mi s’a spus că unii din vechii lui datornici, pe cari i-a nenorocit, îi trimit zilnic maldări de scrisori, în cari se află desenuri reprezintând cosciuguri de diferite mărimi. Și m’am gândit: ce impresie i-o fi făcând milionarului corespondența asta lugubră, avertismentul acesta ironic al morții ? Când se joacă cu mâinile prin oceanul lui de aur, prin valurile lui de napoleoni, n’aude, în sonoritatea milionului, un alt sunet, un sunet a pustiu: sunetul bulgărilor de pământ, căzând peste capacul sicriului ?

Dar nu vedeți că acest om e un nenorocit, că trebuie să-l compătimim cu lacrimi fierbinți ? El n’a simtit, n’a cunoscut nici arta, nici natura, nici femeia, nici plăcerea dumnezeească de a face bine, nici prietenia — nimic, nimic.

El sufere, credeti-mă, de neînchipuita durere de a nu ști să trăească, să fie fericit.

De multe ori l-am văzut într’o cafenea, stând singur la o masă pierdut într’o depărtare întunecoasă și obositoare a gândurilor. Nu era cugetarea senină a omului mulțumit; ghiciai că omul acesta avea momente lucide, momente de meditațiuni dureroase, când se întreba: «De ce nu știu să trăesc ?»

Alte ori l-am surprins întorcând capul și uitându-se după femeile frumoase. Era în colțul unei strade. O femeie tânără, cu un mers înfiorător de voluptos, trecu repede pe lângă milionar, lăsând în urmă-i un parfum fin, ce se agață de nervi și-i chinuește. Milionarul deschise ochii mari — ochi de fiară, care ar voi să s’arunce asupra pradei — și, dilatându-și nările, respiră de câteva ori nervos. Și vru par'că să se întoarcă după acea femeie, s’o urmărească, s’o ajungă, să-i ceară, în schimbul unui milion, ca să-l facă fericit, să-l îmbete, să-l omoare cu sărutările ei, cu strângerile ei în brațe, cu toate plăcerile pe cari le poate da o femeie.

Citiam bine hotărîrea aceasta în ochii milionarului și m’aș-teptam din clipă în clipă să-l văd punând-o la cale.

Dar... simțul sgârceniei se trezi deodată, domoli furia poftelor. Milionarul își urmă drumul încet, șchiopătând, cu capul în jos, ca un om trist care ar merge după un dric.

Și o milă mai covârșitoare mă înduioșa, de-mi venia să m’apropiu de tragicul milionar a-l mângâia, a-i spune că înțeleg ce drame tăcute și îngrozitoare se desfășoară în sufletul său.

N’aș fi știut însă niciodată că bietul milionar, pe lângă paltonul său clasic, mai avea și o umbrelă de ploaie, vrednică de a fi păstrată într’un muzeu, dacă intr’o zi nu l-aș fi întâlnit, însoțind un convoiu funebru. Am presupus că mortul era o rudă a milionarului.

Ploua mărunt și des, iar din când în când sufla un vânt de te ridica în sus.

Milionarul se adăpostia sub o umbrelă veche, cu mânerul rupt, cârpită pe ici pe colo, având aspectul unui poet macabru, care nu mâncase. Coloarea-i se deosebia de a paltonului; bătea în roșu.

Când vântul se pornia mai năpraznic, sârmele umbrelei se îndoiau în sus și păreau că vor să iasă, ca niște coaste prin pielea unui om slab.

Dar milionarul își vedea de cale.

Câte odată ploaia, risipită de vânt, îl izbia in față, îl pălmuia: «Dobitocule, dobitocule, smulge un napoleon din milion și du-te de-ți cumpără o umbrelă nouă, trainică și frumoasă !»

Clopotele dela biserici, pe lângă cari trecea convoiul, sunau monoton și trist și glasul lor șoptia ironic în auzul milionarului: «Nebunule, nebunule, întoarce-te, du-te și trăește ! Ca mâine ți-om sună și ție, când vei trece pe drumul din urmă către împărăția viermilor !»

Pe semne a înțeles ceva milionarul din elocința clopotelor ; n’a avut curajul să însoțească pe mort până la cimintir. La o răspântie, s’a abătut furiș pe alt drum. Eu nu-l pierdeam din ochi.

Vântul devenia tot mai sălbatic, par’că înadins își bătea joc de nemernicia bogatului.

Un birjar, care din întâmplare trecea tocmai atunci pe acolo, opri caii, adresându-se către milionar:

— Boierule, îți rupe vântul umbrela... Hai că te duc eu acasă...

— N’am nevoie, răspunse milionarul posomorit. Eu n’am picioare ?

Birjarul trecu înainte; dar cuvântul lui fu o profeție: vântul smulse umbrela milionarului, i-o întoarse pe dos, asvârlind-o în noroiu.

Bietul milionar tremură, se făcuse galben-vânăt de mânie. Își ridică umbrela din noroiu, o luă sub braț, pornind repede prin ploaie, ca un om bătut și huiduit.

Un câine, luându-l drept cerșetor, începu să-l latre.

Craiova, 1895.