Un om de prisos (Victor Miclescu)
„UN OM DE PRISOS“
(FRAGMENT)
Era trist, o tristeță de acelea ce atrage și nu obosește, părea că vedeaĭ cum melancolia curge în toată făptura luĭ și cum lacrimile izvorîte dintr’un suflet amărît, picură înnăuntru.
Ne-am împrietenit și ’ntr’o zi l’am întrebat: Pentru ce eștĭ trist?
— Pentru că nicĭ odată, dar nicĭ odată nu pot fi mulțumit. Un dezgust, de mine, de totul, șĭ-o slăbiciune a întregeĭ mele ființĭ, mă face să simt boale în tot trupul: o boală fără nume, ce m’aruncă într’o moarte conștientă. Nicĭ întristare, nicĭ durere… Nimic și nicĭ măcar nimic… Ce atuncĭ!? Nu-mĭ pot da seamă… Nimic limpede. O țintă, spre care să mă ’ndrept, n’am, nu pot alege, sînt slab, prea slab; — umbra umbreĭ unuĭ om. Este cine-va care îmĭ oprește curgerea firească a ideilor; sufăr de un gol sufletesc, ce nicĭ odată nu-l pot împlini. Atîtea și-atîtea ideĭ tree zilnic prin minte’mĭ, dar așa de repede, așa de repede, încât de-abia prind să licărească și mor; clipe fericite din viață, ele îmĭ străbat sufletul, spre a-mĭ spori amarul. Și cînd o boală, o adevărată boală, te aruncă la zăcare, eștĭ căutat, aĭ nădejdea să-țĭ redobîndeștĭ puterile, în mila altora afli o lacrimă de mîngăere: dar cînd eștĭ zbuciumat ca mine de o stare sufletească, pentru care nu-s nicĭ vorbe în care s’o pot întrupa, atuncĭ ce pot face alțiĭ pentru tine, ce potĭ face tu însu-țĭ!? Sîmțesc un dor puternic de a lucra, de a iubi, și-s bolnav, căcĭ năzuința asla zadarnic mă trudește, neputînd fi întrupată, ea curge… curge în tot trupul și-l hrănește c’o melancolie dureroasă.
— De ce nu lucrezĭ? — Scrie! Negreșit, nu te ’ndemn să scriĭ de cît atuncĭ cînd eștĭ îmboldit prin ideĭ ce stăruesc să-șĭ ia zborul, dar atuncĭ caută să le luminezĭ cu toată puterea mințeĭ tale, căcĭ numaĭ așa veĭ putea afla cuvinte, prin ajutorul cărora să le daĭ un trup cît maĭ apropiat de adevăr; alt-fel ca un roĭŭ de albine lipsite de regină, ele vor rătăci, lipsite de scop. Trezește-te! Tu visezĭ, nu trăeștĭ.
— În adevăr este cine-va, care mă îmboldește să întrupez cele ce mă impresionează, dar este și un altul, care aruncă o negură, peste toate acelea pentru care așĭ avea tragere de inimă să le luminez cu mintea și să le povestesc așa precum sînt. Și nu pot… nu pot cuprinde în graĭŭ simțirile așa cum le îndur, ĭar cînd arare-orĭ mă încerc, cîtă deosebire între acele vibrațiunĭ puternice și nespus de frumoase, de care sufletul e atins, în unele clipe de vieață și reînfățișarea lor! Atuncĭ nu maĭ regăsesc de cît lacrima ce curge pe mormîntul simțireĭ pĭerdute și mă întreb, pentru ce să înșel pe alțiĭ, pentru ce m’așĭ inșelà eŭ însu-mĭ! Minunata impresiune ce trăĭește o clipă so înșir în paginĭ nesfîrșite și obositoare… Pentru ce?
— Ceea ce cred, iubite, e că prisosul de vĭeață și putere ce noĭ cu toțiĭ avem, cînd sîntem tinerĭ, nu șĭ-a aflat încă albia’ĭ firească… Lucrează… cu țintă saŭ fără țintă, cu folos saŭ fără folos. Lucrează și veĭ afla liniștea, mulțumirea și înțelesul traiuluĭ, de care eștĭ dezgustat maĭ ’nainte de a-l cunoaște pe deplin. Cîte căderi, în goana noastră după un ideal ce nicĭ-odată nu-l atingem! Cîțĭ morțĭ, maĭ înnainte de a ne stinge pentru totdeauna! Negreșit în fie-care din noĭ se află un ideal de aur, dar e așà de departe, așà de departe, în cît abĭea umbra umbreĭ sale ne-o putem închipui, cu slaba noastră imaginație; cine știe, poate că această umbră va lua odată forma omenească în copiiĭ copiilor noștri și aceasta e o mîngîiere, e Dumnezeul acestuĭ veac și trebuĭe să credem, căcĭ omul are nevoĭe de-o credință. Lucrează și veĭ afla mîntuirea.
Cu privirea, îmĭ mulțumi, îmĭ strînse mîna și începu să plîngă.
— Eștĭ copil!
— Da, sînt copil, dar un copil înbătrînit, fără de vreme. Port în mine un dușman, care mă chinuește peste seamă, mĭ-a răpit liniștea și mă ’mboldește s’o răpesc și eŭ pe-a altora. Cine a sădit acest păcat în mine?! Și dac’așĭ avea măcar puterea să spun cît mă doare, poate c’așĭ afla o alinare la suferința mea, dar nu pot. Nu pot nicĭ măcar suferi așa precum îmĭ închipuesc că suferința trebue să fie. Durerĭ, atîtea durerĭ fără cauză, de unde nasc oare! Natura a fost vitrigă cu mine, căcĭ mĭ-a dat sensibilitate de artist și nicĭ o putere să’ncheg, în vre-o lucrare, cele ce mă impresionează; ideile fug… fug așa de repede prin minte’mĭ în cît n’apucă bine a se forma și mor; sermanĭ copiĭ, aĭ unuĭ copil bolnav, mor maĭ înnainte de a vedea lumina. La mine, rîsul, plînsul, bunătatea, ura, toate, dar toate simțirile, năpustesc și mă cuprind așa deodată în cît din mijlocul lor în loc să nască un fel de a fi a tot puternic…… dar nu maĭ pot sfîrși… remînă și aceasta nesfîrșită, precum și eŭ sînt neisprăvit.
Într’o mare de noroĭŭ, la ce-ar maĭ licări un diamant cît o lacrimă? Pentru ce umbra altuĭ om mă urmărește pas cu pas, mă umilește și rîde pînă și de lacrimele mele și mă’npinge fără cruțare spre culmea desgustuluĭ de mine?
De-așĭ ajunge odată!
***
Nenorocit prietin, depărtîndu-mă atuncĭ de tine, puteam oare să presimt că n’o să te maĭ văd? Iar acum cînd zbuciumata ta ființă a reintrat în veșnica armonie recitind observațiunile tale, îmĭ pare că te văd și-țĭ vorbesc.
VICTOR MICLESCU.