Un salon din Iași

 

Scenele următoare se petrec într-un salon elegant, mare, împodobit cu tot luxul parizian. Lumina aurită a policandrelor de bronz se revarsă pe deosebite grupe de dame și cavaleri în toalete de bal; un orhestru armonios se pregătește a suna contradansul cel nou compus pe ariile din opera Trovatore.

SCENA I

Două dame pe o canapea, în fundul salonului; una din ele, vădană ce a fost odinioară frumoasă; cealaltă tânără, nurlie și destul de nevinovată încă. Cea dintâi poartă o rochie de catifea vișinie; cea a doua -- rochie de crep trandafiriu cu bucheturi albe.

ROCHIA DE CATIFEA: Cum ai petrecut alaltăseară la adunarea doamnei A.?

ROCHIA DE CREP: Cât se poate de bine; am jucat până la trei ceasuri.

ROCHIA DE CATIFEA: Eu n-am găsit adunarea plăcută... Era prea multă amestecătură... Numai jupâneasa mea din casă lipsea.

ROCHIA DE CREP: Se poate; însă eu, doamna mea, nu caut într-un bal decât petrecere și nu cer alta decât să am cavaleri plăcuți pentru joc.

ROCHIA DE CATIFEA (zâmbind): Și mai ales pe vărul d-tale aghiotantul. Nu-i așa?

ROCHIA DE CREP (tulburându-se): Aghiotantul?... vărul meu?... Pentru ce mai ales el?

ROCHIA DE CATIFEA (cu glas prietenesc): Ascultă, draga mea, știi cât te iubesc, și cred că nu te-i supăra de cele ce ți-oi spune, pentru că ești o persoană de spirit, deși încă foarte tânără.

Lumea începe a vorbi de d-ta, și aceasta mă mâhnește, cât nu-ți pot mărturisi... Vărul d-tale e ușor de minte, și nu-l socot să fie în stare de a simți vreodată câte are obicei a înșira din gură. Eu îl cunosc...

ROCHIA DE CREP: Îl cunoști?... cum?

ROCHIA DE CATIFEA (coborând ochii): A cercat să-mi facă curte; dar l-am luat în râs, și de-atunci...

ROCHIA DE CREP (în parte, zâmbind): Și de atunci, draga mea, îți pare rău și faci morală altora (sculându-se): Pardon; mă duc să zic seara bună doamnei B. care a sosit.

(Se închină rochiei de catifea și se îndreaptă către ușa unui salon lăturalnic unde se întâlnește cu un aghiotant strălucitor sub uniforma sa aurită.)

AGHIOTANTUL: Sărut mâna, verișoară; ești frumoasă în astă seară ca o zână! Vrei să jucăm cel întâi contradans împreună?

ROCHIA DE CREP: Nu se poate, verișorule, că-l joc cu domnul D.; însă dacă n-ai damă, du-te de poftește pe doamna cea cu rochie vișinie, care îți vroiește mult bine.

(Se depărtează, râzând cu mulțumire)

AGHIOTANTUL (posomorându-se): Ce însemnează asta?...

Dnul D. joacă mai toate contradansurile cele dintâi cu verișoara!...

Nu-mi prea place, nu, nicidecum.

(Se apropie de bărbatul verișoarei, tânăr smolit, foarte îngrijit de când s-a însurat, și care stă înfipt, ca o sentinelă, lângă ușa salonului pentru ca să poată urmări cu ochii toate pasurile nevestei sale.)

AGHIOTANTUL (dându-i mâna): Ce ai, vere, de stai așa pe gânduri? Ți s-au înecat corăbiile?

BĂRBATUL (cu glas înădușit): N-am nimică.

AGHIOTANTUL: Ba ai. Te vezi de pe față că-ți pare rău de ceva.

BĂRBATUL (mirându-se): Mie?... De ce să-mi pară rău?

AGHIOTANTUL (în taină): Pentru că verișoara joacă totdeauna cel întâi contradans cu D.

BĂRBATUL (boldind ochii): Ba că să zici!... N-am băgat de seamă pân-acum.

AGHIOTANTUL: Hmmm!... vere, nu-mi place, nu-mi place! dnul D. ...

BĂRBATUL (ștergându-și fruntea): Nu pot să-l sufăr; parcăi o muscă leșinată.

AGHIOTANTUL : Muscă, muscă; dar știe să bâzâiască frumos la urechile damelor. Ia seama, vere, ia seama bine.

(Bărbatul, roș ca un bujor îmbobocit, își caută nevasta prin salon și, nezărind-o, se repede pe urma ei, în vreme ce aghiotantul se apropie de dama care poartă rochie de catifea vișinie.)

ROCHIA DE CATIFEA (foarte grațioasă): Unde-oi scrie că-ți mai aduci aminte de prietene și că te apropii de ele!

AGHIOTANTUL: Doamna mea, am avut totdeauna de mare plăcere a mă g[...]n compania d-tale, și dar...

ROCHIA DE CATIFEA (iute): Și dar, vii să mă poftești la cel dintâi contradans?... Primesc cu mare mulțumire. (Făcând loc pe canapea.) Pune-te lângă mine, că am să-ți vorbesc multe.

AGHIOTANTUL (în parte): Am pățit-o.

(Se pune pe canapea, fără voie, și în vreme ce Rochia de catifea îi înșiră o mulțime de vorbe măgulitoare, el se posomorăște cu atât mai mult că zărește mai departe pe verișoara lui, care, ochindu-l cu coada ochiului, se face că ascultă cu multă plăcere complimentele ce-i adresează D. Lângă ușa salonului, bărbatul își mănâncă o mustață și aruncă asupra lui D. fulgerătoare căutături.)

SCENA II

N. B. Această scenă se petrece într-un salon mic, pe care francezii îl numesc boudoir, alături cu salonul de joc. El este luminat prin două lămpi cu gazojen, care răspândesc o palidă lumină pe tapiseria bogată, pe mobilele elegante și pe etajerele pline de bronzuri artistice și de porțelane pețioase care împodobesc acel locaș misterios. Trei dame tinere s-au retras în el, urmărite fiind de un cortej de cavaleri admiratori ai frumuseții lor. Una din ele șade pe o canapea îmbrăcată cu stofă argintie; a doua s-a încuibat, ca o porumbiță delicată, într-un jilț elastic; a treia stă pe picioare lângă un clavir mic de Erhard, și degetele sale fragede se primblă pe tușele instrumentului, scoțând note armonioase și cercând melodia unei romanțe noi. Fiecare dintr-aceste trei grații este înconju­rată detineri eleganți ce flutură cu uimire împrejurul lor.

DAMA DE PE CANAPEA: Frumoasă melodie!... Ce arie-i asta?

UN CAVALER SPÂN: Un solo din Trovatore.

DAMA DE LA CLAVIR: Te înșeli, domnul meu, că-i o romanță nouă ce mi-a dedicat mie domnul X.

UN CAVALER BĂRBOS: Nu știam că X este compozitor de muzică... Pân-acum l-am cunoscut ca un mare amator de cai, și nu-mi închipuiesc ce relație poate fi între călărie și arta muzicală.

DAMA DE LA CLAVIR (zâmbind): Un om cu gust iubește tot ce e frumos, încântător și armonios; prin urmare, domnul X poate fi și bun călăreț, și muzic de talent, precum, de pildă, d-ta ești și dănțuitor desăvârșit și judecător cu știință.

CAVALERUL SPÂN (încet către altul): L-a lovit unde-l doare. Prietenul nostru cade la toate valțurile și nu știe să descurce două buchi la judecătorie.

(Toți încep a râde încet. Cavalerul bărbos se posomorăște și iese din salon, sub cuvânt că are să poftească o damă la contradansul viitor.)

DAMA DE PE JILȚ: Oricum să fie, te fericesc, draga mea, că ai insuflat asemene plăcute compuneri unui tânăr ca dnul X.

Eu mărturisesc, fără sfială, că aș dori foarte mult să fiu geniul inspirator al unui compozitor sau al unui poet.

CAVALERII (în cor): Cuvintele dumnitale sunt în stare să ne prefacă pe toți în genii poetice și muzicale.

DAMA DE LA CLAVIR: Nu știu, eu am fost pricina inspirării dlui X, dar știu că romanța d-sale mi-a pricinuit o nespusă plăcere.

DAMA DE PE CANAPEA: De este așa, nu fi egoistă, și ne împărtășește și pe noi cu acea plăcere.

DAMA DE LA CLAVIR: Cum?

DAMA DE PE CANAPEA: Făcându-ne să auzim romanța. Cânt-o numai pentru noi, ca să vedem dacă poezia e vrednică de armonia cântecului:

(Dama de lângă clavir, rugată de toți, primește, în sfârșit, și cântă următoarea romanță cu un glas limpede și duios:)

Ce gândești, o! Margărită,

Când de visuri ești răpită

Într-al nopții miez senin,

Când din luna zâmbitoare

Vine-o rază călătoare

De se joacă pe-al tău sân?

Nu crezi tu, o! Margărită,

C-acea rază fericită

Este gingașul meu dor

Ce-i trimis din depărtare

Să-ți aducă-o sărutare

De la bietul călător?

Ș-atunci, dulce Margărită!

Nu te simți duios uimită

L-ale razei dezmierdări?

Și, cu-o șoaptă de iubire,

Nu trimiți a ta gândire

Să mă caute pe mări?

Mult frumoasă Margărită!

Barca mea e rătăcită

Pe al mării val turbat!

Glas de moarte-n aer trece,

Și de-al morții fior rece

Sufletu-mi e tulburat!

O! duioasă Margărită!

Dă-mi o lacrimă iubită

Într-acest minut amar,

Dorul meu în cer s-o suie,

Și, ferice, s-o depuie

Pe al Domnului altar!^[1]

TOȚI (încântați și bătând din palme): Bravo! bravo! minunat!... Doamna mea, ai un glas de înger.

(O sută de complimente zboară împrejurul damei de la clavir.)

DAMA DE PE JILȚ: Romanța e de minune; dar sunt foarte intrigată de a ști cine-i acea Margărită atât de frumoasă?

DAMA DE LA CLAVIR: Socotiți poate că e vreo persoană în ființă?... Vă înșelați. Domnul X e un original înamorat de o floare.

DAMELE (apropiindu-se iute de clavir): De o floare?

DAMA DE LA CLAVIR: Dar domnul X mi-a mărturisit chiar însuși că într-o zi de primăvară, fiind la vânat și adormind sub un copac, a avut un vis foarte poetic... I s-a părut că se găsește într-un câmp acoperit cu flori de margărite și că a văzut deodată pe una din acele flori crescând și prefăcându-se într-o ființă albă, grațioasă și încântătoare; o minune cerească, o închipuire fără seamăn pe lume! Acea floare însuflețită se apropia de dânsul, se pleca zâmbind asupra lui; îi zise câteva cuvinte misterioase, și apoi se făcu nevăzută în seninul albastru al cerului. De atunci X este înamorat de acea drăgălașă arătare a visului său, și o slăvește ca pe un înger, și pentru dragostea ei s-a dedat poeziei și armoniei, pentru ca să o cânte în versuri și în note.

DAMA DE PE JILȚ (zâmbind): Si non e vero e ben trovato, zic italienii. Dar oricum să fie... primește, draga mea, mulțumirile noastre pentru plăcerea ce ne-ai pricinuit prin cântecul Margăritei.

DAMA DE LA CLAVIR (zărind pe X lângă ușă): Complimentele d-voastră se cuvin mai cu drept autorului. Domnule X, vină de culege laurii ce meritezi.

DOMNUL X (intrând): Cel mai prețios laur pentru mine este că am avut norocire de a fi cântat de d-ta și ascultat de prietenele d-tale.

DAMA DE PE JILȚ: Domnule X, vrei să-mi dai voie de a-ți face o rugăminte?

DOMNUL X (închinându-se): Orice rugăminte din partea d-tale oi socoti-o ca o poruncă, doamna mea.

DAMA DE PE JILȚ: Însă îmi făgăduiești că nu mă-i refuza?

DOMNUL X: Făgăduiesc tot ce-i vroi.

DAMA DE PE JILȚ: De este așa, apoi te rog, atât din partea mea cât și din partea prietenelor mele, ca să ne cânți d-ta însuți una din melodiile d-tale.

DOMNUL X (râzând): Foarte bucuros; însă mi se pare că aici suntem la bal, iar nu la concert.

DAMELE: Ba suntem la petrecere, și petrecem cum ne place.

Nici o lege nu ne silește a ne desfăta numai cu dansul.

DOMNUL X: Fie precum doriți. Numai vă rog să nu râdeți prea tare de glasul meu.

DAMELE: Fii liniștit; vom râde cât se poate de încetișor.

(Domnul X se pune la clavir, face câteva acorduri armonioase, și apoi cântă următoarele versuri, pe o melodie plină de lacrimi:)

Adio... ah! niciodată

N-am crezut că pe pământ

A mea inimă-ntristată

Va rosti acest cuvânt;

Dar tu însăți, tu pe care

Te-aveam tainic Dumnezeu,

Ai voit, fără-ndurare,

Să jertfesc amorul meu!

Martor am în veșnicie

Dumnezeul tău slăvit,

Cu ce sfântă poezie,

Cât de mult eu te-am iubit!

Câte lacrimi de durere

Pentru tine am vărsat,

Și, lipsit de mângâiere,

Câte lacrimi ți-am iertat!

Ani întregi am fost departe

De al țării dulce sân,

Numai ca să ai tu parte

De un trai plăcut și lin.

Ani întregi, ascuns în mine,

Plâns-a gingașul meu dor,

Fără-a cere de la tine

Nici o jertfă de amor!

N-am dorit eu altă-n lume

Decât, până ce-oi muri,

Să mă-nchin la al tău nume,

Să mă lași a te iubi.

Ah! din raiul nălucirii

Pentru ce m-ai deșteptat?

Din locașul fericirii

Pentru ce m-ai alungat?

Adio! rămâi ferice!

Șterge din inima ta

Pe cel ce adio-ți zice,

Deși-n veci nu te-a uita!

Te-am iubit cu dor fierbinte,

Ș-astfel te iubesc... că vreu

Să văd stins din a ta minte

Întreg suvenirul meu!^[2]

(Cântecul e întrerurpt prin năvălirea în salon a mai multor cavaleri ce vin să poftească damele la contradans. )

UNUL DIN CAVALERI: Știți ce s-a întâmplat mai dinioarea?

TOȚI: Ce?

CAVALERUL (în taină): Să rămâie între noi... Domnul D. grăia cu Rochia de crep și îi zicea vorbe foarte plăcute, judecând după zâmbetul grațios cu care acele vorbe erau primite, când deodată Aghiotantul, ce sta lângă Rochia de catifea, se apropie de bărbatul Rochiei de crep, ce era ocupat a-și mânca cealaltă jumătate de mustață, și-i zise cu un ton tragic:

Deșteaptă-te, sărmane! și lasă cea mustață,Căci soarta îți atârnă de la un fir de ață!

Bărbatul tres[...]nspăimântat și întrebă ce este? Aghiotantul îi arătă pe domnul D care tocmai atunci se plecase la urechea Rochiei de crep pentru ca să-i spuie... că salonul e foarte bine ceruit! La această privire Bărbatul se face Dunăre, își smulge trei peri din mustața ce-i rămânea, se repede, lunecă și se arată ca o fantasmă între femeia lui și domnul D.

-- Domnule! îi zice el cu un glas răgușit de mânie, femeia mea nu-i surdă; n-ai nevoie să-i vorbești la ureche.

-- Nu te înțeleg, domnul meu, îi răspunde D. cu mirare.

-- Te credeam mai priceput, adăugă bărbatul cu un aer râzător.

-- Pricep, în adevăr, că îmi cauți pricină, dar nu-mi pot închipui pentru ce?

-- Pentru ce?... Du-te de întreabă pe vărul meu, Aghiotantul, el e însărcinat să-ți dea toate tălmăcirile ce vei vroi.

-- Foarte bine! răspunde D. și, închinându-se la Rochia de crep, care sta îngălbenită și speriată de această scenă, se apropie de

Aghiotant și, după o scurtă convorbire cu dânsul, îi zice: Mâine dimineață secondanții mei se vor înțelege cu d-ta despre locul întâlnirii mele cu vărul d-tale și despre condițiile duelului.

DAMELE: Iar un duel? Ce nebunie!

CAVALERUL SPÂN: Așa suntem noi! când iubim ne facem lei!

O DAMĂ (încet către alta): Leu spân încă n-am văzut.

(Intră cu toții veseli în salonul de joc și, în curând, plăcerea dansului îi face să uite și duelul domnului D. cu bărbatul Rochiei de crep, și romațele domnului X.)

SCENA III

Înaintea contradansului (Două dame tinere și destul de grațioase, pentru ca să aibă dreptul de a se juca cu arma plăcută a cochetăriei, se primblă prin sală răspândind împrejurul lor și mai ales în direcția orhestrului, ude se află doi cavaleri ce le admiră, un amestec încântător de zâmbete pline de farmec și de ochiri pline de o gingașă expresie. Una din ele poartă pe cap un diadem strălucitor, cealaltă o ghirlandă de flori.)

DAMA CU DIADEM: Cu cine joci contradansul?

DAMA CU GHIRLANDĂ: Nu-mi aduc bine aminte... Mi se pare că cu domnul C. Dar d-ta?

DAMA CU DIADEM: De nu mă înșel, cred că m-a poftit dl V.DAMA CU GHIRLANDĂ (zâmbind): Un cavaler foarte plăcut!

DAMA CU DIADEM: Cu adevărat, și seamănă a fi bun prietin cu dl C. Amândoi sunt nedespărțiți, ca Orest și Pilad.

DAMA CU GHIRLANDĂ: Orest și Pilad în frace. Dar unde-s oare? Nu-i văd.

DAMA CU DIADEM: Iată-i lângă orhestru. Se vede că au multe taine de spus împreună, că își vorbesc tot la ureche.

DAMA CU GHIRLANDĂ (râzând): Or fi făcând planul luării Sevastopolului.

(Se duc amândouă, râzând, și se pun pe o canapea. În vremea aceasta domnii V. și C. fac următoarea convenție între ei.)

DOMNUL V.: Mărturisește că dama cea cu diadem e chiar regina balului.

DOMNUL C.: În privirea diademului, poate, dar în privirea frumuseții, nu. Pentru mine, prietena sa îmi place de o mie de ori mai mult.

DOMNUL V.: Cum se poate!... Tu, care ești om de gust, să preferezi pe dama cea cu ghirlandă, când cealaltă are o înfățișare atât de grațioasă, atât de nobilă, atât de răpitoare, atât de...

DOMNUL C.: Și celelalte. Zi că-ți e dragă, să te cred.

DOMNUL V.: Nu știu de mi-e dragă, dar știu că aș face toate jertfele din lume pentru o singură zâmbire a ei.

DOMNUL C.: Știi una?

DOMNUL V.: Spune.

DOMNUL C.: Îți sunt prieten și vreau să te slujesc. Joc contradansul viitor cu îngerul tău slăvit și îți făgăduiesc să-i vorbesc numai de tine și de iubirea ta, în toată vremea dansului.

DOMNUL V.: (strângând mâna prietenului său): De-i putea s-o interesezi la soarta mea, să știi că toată viața...

DOMNUL C. (curmându-i vorba): Toată viața ta mi-i fi recunoscător?... Foarte-ți mulțumesc. Vreau mai bine să fiu plătit îndată.

DOMNUL V.: Cum?

DOMNUL C.: Slujba ce ți-oi face ca avocat pe lângă luceafărul inimii tale, să mi-o faci tu însuți pe lângă dama cea cu ghirlandă.

DOMNUL V.: Să-i vorbesc în favorul tău?... Bucuros, mai ales că joc cu ea contradansul.

DOMNUL C.: Minunat!... Facem vis-ŕ-vis împreună?

DOMNUL V.: Se înțelege; dar ascultă-mă: eu îți făgăduiesc să fiu cât se poate de elocvent pentru interesurile tale. Caută de mă slujește și tu cumsecade.

DOMNUL C.: Lasă pe mine. Am să întrebuințez toate figurile retoricii câte le-am învățat la școală și câte mi-a inspira geniul prietiniei. Contradansul se începe. Aleargă de-ți ia dama și-i spune că ai un prieten care ar fi murit de mult după dânsa, dacă n-ar dori să trăiască o veșnicie întreagă numai pentru dânsa.

(Orhestra dă semnalul contradansului, cavalerii se reped de-și iau damele, perechile se așează vis-ŕ-vis, domnul V. a luat pe dama cu ghirlandă și s-a pus în față cu prietenul său, care este cavalerul damei cu diadem.)

În vremea contradansului

DOMNUL V.: Știți, doamna mea, ce observări am făcut cu prietenul meu C. de când am intrat în bal?

DAMA CU GHIRLANDĂ (zâmbind): Negreșit iar vro luare în râs, după obicei.

DOMNUL V. (serios): Mă iertați... Am observat că uneori o simplă ghirlandă de flori plătește mai mult decât un diadem de brilianturi.

DAMA CU GHIRLANDĂ: Când, de pildă?

DOMNUL V.: Când încunună o frunte grațioasă ca a d-tale.

DAMA CU GHIRLANDĂ (râzând): Și cine a făcut această discoperire nouă? d-ta sau prietenul d-tale?

DOMNUL V.: Eu... prietenul meu are ochi pentru ca să nu vadă. El e bun tânăr, dar are un defect moral din cele mai triste!

DAMA CU GHIRLANDĂ: Care?

DOMNUL V. (în taină): E făr' de inimă!... Și cu toate aceste el nu încetează de a juca o comedie sentimentală cu damele, tot acea comedie și iar aceea, de când îl știu. Dintâi el cearcă a trage mila persoanelor, prin destăinuirea ce face de nenorocirile sale căsătorești, zicând că a fost amar înșelat în alegerea soției sale, căci, departe de a răspunde la dorințele sufletului său, ea îi întunecă viața prin o gelozie neîncetată... etc., etc. După ce a izbutit prin această tactică a insufla compătimire persoanei care îl ascultă, apoi caută a câștiga încrederea ei sub titlu de prieten și, în sfârșit, îi declarează într-o zi că prietenia lui s-a prefăcut într-un amor înflăcărat.

DAMA CU GHIRLANDĂ (roșindu-se): Carevrasăzică, prietenul d-tale e un ipocrit?

DOMNUL V. (încet și foarte serios): Foarte primejdios! Un om de acei ce am putea numi franțuzește: un Tartuffe de boudoir.

DAMA CU GHIRLANDĂ: Bine, domnul meu, dacă cunoști că domnul C. este astfel, cum de te găsești într-o legătură de prietenie atât de strânsă cu el? Contactul unui asemene ipocrit ar putea înrâuri chiar și asupra caracterului d-tale.

DOMNUL V. (foarte sentimental): Eu, doamna mea, am o inimă de acele care rămân veșnic curate, și când ai vroi să cobori ochii în sânul ei, ai vedea...

(Figura contradansului îl silește să-și taie fraza și să se depărteze de dama lui, care stă pe gânduri, aruncând asupra lui C. o căutătură tristă.) (În vreme ce V. așterne astfel de bine pe prietenul său în opinia damei cu ghirlandă, C. are convorbirea următoare cu dama lui:)

DAMA CU DIADEM: Pe cine avem de vis-ŕ-vis?

DOMNUL C.: Pe prietena dumitale cu V.

DAMA CU DIADEM: A!... îmi pare foarte bine. Cum o găsești? Așa că-i de tot grațioasă în astă seară?

DOMNUL C.: Cu adevărat, însă are o nenorocire.

DAMA CU DIADEM: O nenorocire?

DOMNUL C.: Dar; are o prietenă atât de frumoasă c[...]ntunecă, precum soarele întunecă stelele...

DAMA CU DIADEM (râzând): Și luna?

DOMNUL C. (trist): De ce ai cruzime de a râde, când departe de a vroi să-ți fac madrigaluri cu stele și cu luceferi, îți mărturisesc cele ce simt în inimă?

DAMA CU DIADEM: Domnule, trebuie să știi că cine merge la bal își lasă inima acasă mai întâi, pentru ca să nu o piardă. Un asemene giuvaier e de prisos aici. Fă mai bine ca prietenul d-tale; fii vesel și nu gândi la altă decât la plăcerile dansului.

DOMNUL C.: Prietenul meu e un om lipsit de orice simțire și poate să guste veselia balului, căci pentru dânsul nu-i nimic serios pe lume.

DAMA CU DIADEM (intrigată): Cât ești de mizantrop! îți calomniezi chiar prietenii!

DOMNUL C.: Eu?... ferească Dumnezeu! Îl iubesc pe V. ca pe un frate, dar nu pot tăgădui adevărul. V. considerează viața ca o călătorie din care caută să tragă tot soiul de plăceri, din treacăt.

Pentru dânsul femeile sunt ca niște flori bune de cules, de mirosit și de părăsit. Amorul îl socoate ca o fantezie drăgălașă; într-un cuvânt, V. este cel mai nevinovat nestatornic din lume, și îl iubesc cu atât mai mult, cu cât îmi seamănă mai puțin.

DAMA CU DIADEM (pe gânduri): Cine-ar crede că fiind așa de tânăr...

DOMNUL C.: Tocmai pentru că-i tânăr el nu știe a prețui valoarea simțirilor puternice, care fac fericirea sau nefericirea vieții, când eu, dimpotrivă, găsesc că cel mai...

(Figura contradansului îl silește să înghită urma frazei.)

După contradans

DOMNUL V. (venind iute lângă C.): Ei! vorbit-ai în favorul meu?

DOMNUL C. (strângându-l de mână): Am făcut de tine un portret încântător; dar tu?

DOMNUL V.: Te-am așternut cumsecade.

DOMNUL C.: Și ce socoți?

DOMNUL V. (în taină): Socot că în curând ai să fii iubit; dar eu?

DOMNUL C.: Și tu, adorat.

AMÂNDOI (veseli): Vivat!... (Își dau brațul și se primblă prin sală cu pas triumfător, aruncând asupra damelor căutături ucigătoare.)

DAMELE (pe canapea, țin următoarea conversație):

-- Crezi tu, draga mea, că prietenia există între bărbați?

-- Nicidecum. Un prieten este dușmanul cel mai de aproape.

-- D-apoi ce zici de Orest și Pilad din antichitate?

-- Pâră veche, soro!... fabulă... mitologie...

(Încep a râde și își istorisesc convorbirea lor cu V. și C.)

AMÂNDOUĂ (cu un aer râzător): Ce prieteni de comedie!

SCENA IV

(Toți cavalerii din scenele precedente, împreună cu alții, adunați într-un salon destinat pentru fumători; unii își fac țigarete împrejurul unei mese, pe care se găsește un vas frumos de bronz plin de tutun turcesc; alții stau lungiți pe divanuri și urmează cu ochii fumul albăstriu ce se ridică în văzduh.)

DOMNUL V.: Frumos și strălucit e balul din astă seară!

Toaletele damelor sunt de minune, și se deosebesc atât prin eleganța cât și prin luxul lor.

DOMNUL C.: Cred și eu dacă-s aduse din cele mai cunoscute magazii de la Paris.

AGHIOTANTUL: Așa este, însă trebuie să mărturisim că damele noastre au un gust mai deosebit pentru toaletă, și că nicăieri nu ai putea găsi o adunare de femei elegante și frumoase totodată, ca în salonurile Iașului.

DOMNUL C.: Dar de cavaleri ce zici?

DOMNUL V.: Noi?... Fracurile și legăturile albe de gât ce purtăm ne fac a semăna cu cioclii din Paris.

UN BOIER CU ANTERIU: Nu știu cum or fi acei ciocli, pentru că m-a ferit Dumnezeu de a merge peste hotar de când trăiesc, dar, curat să vă spun, nu vă șade frumos nici de frică în hainele astea strâmte și sucite. Parcă sunteți niște ahtori nemți.

(Râde cu hohot.)

DOMNUL V.: Bine zice boieriul. Când, dimpotrivă, priviți, mă rog, la d-lui, ce mândru îl prinde anteriul în care se împiedică și giubeaua asta în care se coace de atâți amar de ani și tot încă nu-i copt!

BOIERUL: Ce face? Poate blana mea nu-i frumoasă? Ce râdeți, mă rog, ce râdeți?

DOMNUL P.: Râdem pentru că ți-e blana de râs.

(Toți râd cu veselie. Boierul supărat iese.)

UN TÂNĂR JURNALIST (intră repede): Domnilor, ați auzit vestea cea nouă?

TOȚI: Ce veste?

JURNALISTUL: Francezii și englezii au debarcat la Crâm.

TOȚI (se scoală cu entuziasm): Au debarcat!

UN FOST MINISTRU (decorat cu Vladimir): Ha, ha, ha.

Cum au debarcat, nu știu, dar îi jelesc de s-or întâlni cu rușii.

JURNALISTUL: Și pentru ce îi jelești, boierule?

FOSTUL MINISTRU: Pentru că Mencicof are să mi-i dea de-a rostogolul în Marea.

JURNALISTUL: Asta ți-e grija? Apoi liniștește-te, boierule, pentru că armiile aliate au și avut o lovire cu armia rusească.

FOSTUL MINISTRU: Unde?

JURNALISTUL: La Alma.

FOSTUL MINISTRU (cu sarcasm): Și câți anglo-francezi au mai rămas în Crâm?

JURNALISTUL (scoțând o gazetă): Ascultă. (citește) "Astăzi, 10 septembrie, armiile aliate au câștigat cea întâi biruință asupra dușmanului, silindu-l, după o luptă crâncenă de câteva ceasuri, a părăsi pozițiile întărite ce ocupa pe înălțimile de la Alma. Generalul Mencicof a fost nevoit a să retrage în grabă spre Sevastopol cu toate puterile sale, deși aceste erau mult mai numeroase decât ale noastre!"

TOȚI: Ura! să trăiasca Franța și Englitera!

JURNALISTUL: Ce mai zici acum, boierule?

FOSTUL MINISTRU (tulburat): Nu se poate una ca asta...

Minciuni de jurnalist! (Iese.)

JURNALISTUL (râzând): Mergi de-ți pune lipitori ca să nu-ți vie damla.

AGHIOTANTUL (cu lacrimi în ochi): Francezii și englezii își varsă sângele pentru popoarele Imperiului Otoman! pentru scăparea noastră, fraților! pentru viitorul României! și nici un român nu aleargă să ia rând printre vitejii eroi ai Occidentului!

Când mă gândesc că țările noastre sunt una din pricinile acestui război și că ele sunt cu brațele legate, că nu pot să le ridice spre apărarea lor... mi se umplu ochii de lacrimi și sufletul de amar!

BĂRBATUL: Ei! vere... nu mă face... că plâng și eu... na...

(Scâncirile bărbatului nasc un râs nebunesc.)

DOMNUL V.: Să lăsăm politica, domnilor, că dumnealui e în stare să se bocească în mijlocul balului. -- Iată prietenul nostru X., veșnicul călător! Haideți mai bine să-l rugăm ca să ne spuie vro anecdotă din călătoriile lui.

DOMNUL X (zâmbind): Dacă mi-ți face o țigaretă, voi istorisi înecarea vaporului Seceni pe Dunăre.

TOȚI (făcând țigarete): Bucuros, bucuros.

DOMNUL X: Și eu iar bucuros. Iată că încep, dar să nu mă întrerumpeți, după cum vă e obiceiul. Poftim pe divanuri și ascultați:

În noaptea de la 9 noiembrie 1851, vaporul Seceni al companiei Loyd se cobora repede pe Dun[...]ntre Giurgiu și Brăila.

Deși nu este voie a călători pe acest fluviu după ce înnoptează, deși nu era lună, nici stele, căpitanul însă dase poruncă să urmeze drumul, căci avea toată încrederea în dibăcia cârmaciului, care era român.

Luneca deci vaporul între malurile Țărilor Românești și Sârbești, ca un balaur de noapte, tulburând fața Dunării sub loviturile lui și lăsând în urmă-i o lungă coloană de fum negru și de scântei.

Frigul și umezeala nopții goniseră toți călătorii de pe pod și, prin urmare, ambele saloane de rândurile I și II, precum și cabinele, erau ticsite de tot soiul de neamuri: români, italieni, englezi, francezi, turci, sârbi, greci, jidovi, ba încă și un principe indian, nababul Ecbalod-Daula-Dod cu care plecasem odată din Paris. Unii din ei jucau cărți, alții citeau, alții scriau, iar cei mai mulți grăiau în deosebitele lor limbi, prefăcând astfel vaporul într-un adevărat turn de Babel! De pildă: împrejurul unei mese rotunde din salonul I, eu mă găseam în adunare cu un turc, un italian și cu prințul indian, și vorbeam între noi în chipul următor:

Nababul, vroind să aibă ceva lămuriri asupra drumului pe uscat de la Galați la Constantinopol, adresa întrebările sale în limba arăpească italianului care îi slujea de dragoman.

Italianul mi le tălmăcea mie în limba franceză.

Eu le repetam grecului în limba elină-apla.

Grecul le spunea turcului în limba otomană.

Și pe urmă răspunsurile turcului treceau iar înapoi pe la grec, pe la mine, și pe la italian, până la urechile indianului, care da din cap spre semn de mulțumire.

Această harhalaie limbistică ținu până despre miezul nopții, când începu somnul a amorți glasurile, a micșora ochii și a produce un căscat obștesc, care făcu de mai multe ori jurul salonului.

Atunci, câte unul, câte unul toți se lungiră pe laițe, pe scaune și pe mese; candela se stinse ca nealtădată și în sânul întunericului se ridica o horăitură uriașă, alcătuită de deosebite horăituri botezate și nebotezate. Salonul răsuna ca zece ogeaguri aprinse și ca zece mori hârbuite!

Pas de dormi, dacă poți, în mijlocul unei asemene armonii!

Cât pentru mine, după ce am făcut toate chipurile ca să adorm, după ce m-am întors multă vreme când pe o coastă, când pe alta, după ce am cercat să număr până la o mie, în zadar!... mi-am aprins țigareta și m-am pus să ghicesc naționalitățile deosebitelor horăiri care-mi da o serenadă atât de melodioasă. Studie nouă, interesantă, și pe care sfătuiesc să o facă toți acei călători nenorociți ce sunt osândiți de împrejurări a petrece nopți întregi de nesomn.

Așa, la picioarele mele suspina o horăire muzicală care semăna cu o gamă de la do și până la mi, și care câteodată părea că o să înceapă o arie din Bărbierul de Sivilia, dar acel început înșelător se sfârșea îndată cu o notă jalnică din Lucia. Cine putea fi acel horăitor-diletante? Negreșit un italian! Și, în adevăr, era un tânăr care mergea la București. [...]

Lângă ușă șuiera un horăit ascuțit și subțire ca siriitul unui șarpe, și, cu toate aceste, insufla un soi de miloasă compătimire.

El te înfiora și totodată îți fura luarea-aminte; te ademenea și totodată îți zbârcea nevrele. Omul ce horăia astfel trebuia să fie primejdios; o lighioaie cu două fețe, cu buze dulci și cu dinți înveninați, cu ochi blânzi și cu inimă pestriță! Ce putea fi acel necunoscut?... patriot de drumul mare sau spion? Care era naționalitatea lui, meseria lui?...

Deodată, pe la două după miezul nopții, toți călătorii se treziră speriați, într-un vuiet grozav și o grozavă zgâlțâire a vaporului! Laițele, mesele, scaunele se răsturnară jos cu acei ce dormeau pe dânsele, și soba se dărâmă ca de cutremur. Întunericul era cumplit! cumplită și spaima tuturor, c[...]n vălmășagul acela, deodată se ridicară vro douăzeci de răcnete înfricoșate care ziceau în deosebite limbi:

Suntem pierduți

Nous sommes perdus!

Siamo pierduti!

Kirie eleison!

Jesus Maria und Iosef!

Allah! Allah!

Aman! Aman!

Aivei! ghevalt! Vei! Vei!

etc.etc.etc.

Dincolo de salonul nostru, peste tindă, cabina damelor răsuna de țipete ascuțite, de istericale, de plânsete, de bocete care dau fiori!

Ce se întâmplase? Nime nu o putea spune, dar toți strigau delaolaltă că ne-am înecat, și, strigând, toți se repezeau spre ușă, împiedecându-se de mobilele răsturnate și dând chiorâș unii peste alții. Mulți cădeau prin întuneric și se sculau încă mai speriați! În sfârșit, după o luptă desperată la ușă, izbutirăm a ne urca pe pod.

Vaporul nostru era oprit în mijlocul Dunării, ca o fiară rănită, iar în zarea nopții se vedea mai departe o matahală neagră ce fugea în susul apei. Cârmaciul ne spuse că era un alt vapor care, după ce căzuse orbește peste al nostru și ni-l fărâmase, se depărta acum de noi fără a ne da cel mai mic ajutor. În vremea asta, un marinar, venind de la provă, trecu repede pe lângă noi, zicând cârmaciului: mor oamenii noștri!... și, sărind într-o barcă mică, se îndreptă către capătul de înainte al vaporului.

Neînțelegând încă nimică din câte auzeam, mă dusei prin întuneric spre locurile al 2-lea, unde răsunau glasuri de femei speriate. Lângă mașina vaporului zării un om lungit pe pod și văitându-se că-i rănit de moarte la cap și la picioare. Mai înainte, mă întâlnii cu pasagerii din salonul II, care fugeau strigând că se umple vaporul de apă și că salonul lor e înecat. Cu toate aceste, mă coborâi înlăuntru, și tabloul ce mi se înfățișă mă făcu să uit că pășeam prin apă. Trei oameni înarmați cu topoare cercau să dărâme peretele din fund, care despărțea salonul de cabina marinarilor, pentru ca să scape doi tovarăși ai lor, prinși și zdrobiți între fiarele acelei cabine prin ciocnirea vapoarelor. În acea groaznică lovitură tot capătul de dinainte al corăbiei noastre se frânsese, și doi din oamenii echipajului mureau acum turtiți și fărâmați în patul lor!... Gemetele lor slabe se auzeau dincolo de perete împreună cu bulbucitul apei care năvălea în cabină; iar oamenii de dincoace, din salon, loveau mereu cu topoarele. Cercare zadarnică! căci peretele era îmbrăcat cu table groase de fier.

Peste puțin nu se mai auzi glasul acelor nenorociți, ci numai un vuiet surd de valuri. Dunărea îi înecase pe amândoi!... Ieșii afară din salon, cu sufletul înfiorat de jale și de groază!

Pe pod, căpitanul, frângându-și mâinile cu desperare, da porunci ca să debarce pasagerii pe mal, c[...]n vremea cât fusesem în salonul II, cârmaciul îndreptase vaporul spre țărmul Țării Românești, și Dunărea, luându-l la vale, îl lipise de uscat. Se aduse îndată luntrea între vas și mal; iar călătorii, aruncându-se grămadă în ea, săriră de pe dânsa pe pământ.

Acum era trei după miezul nopții. Vaporul era pustiu și aburii mașinii, ieșind cu putere pe țevia ogeagului, produceau un vuiet trist și îngrozitor. Se părea o dihanie uriașă ce și-ar fi dat duhul în valurile Dunării!

Toți tovarășii mei de călătorie se primblau pe mal, ca niște umbre rătăcite; eu, însă, văzându-mă lângă pământ, găsii de prisos a mă coborî din vapor și, pentru ca să scap din ochii căpitanului, mă vârâi în cabina principelui indian. Această cabină era pe pod, lângă roata care venea în partea Dunării. Acole, întinși pe divanuri cu dragomanul Nababului, începurăm a vorbi despre felurite înecări de vase pe mare, fără să avem idee de pericolul în care ne aflam. Vaporul se răsturna pe nesimțite în Dunăre, și noi nu știam nimică!

Apa care năvălise în salon și în magazia locurilor al 2-lea pleca vasul încet, și călătorii de pe mal priveau la el așteptând din minut în minut să-l vadă răsturnându-se cu totul. Prin urmare, Nababul, dragomanul și eu, prinși de valuri în cabină, ne-am fi înecat chiar la mal, întocmai ca oarecine!

Soarta însă nu vroi să pățim asemene rușine, c[...]n vreme ce Nabubul îmi istorisea, arăpește, o cruntă înecare pe marea Indiei, auzii, ca prin vis, un glas strigând: Se răstoarnă vaporul! Într-o clipală sării, ieșii din cabină și alergai la marginea vaporului despre mal. Malul mi se păru mult mai jos decât înainte.

-- Oameni buni! veniți de mă scoateți! strigai la marinari.

-- Da' tot în corabie ești? îmi răspunde unul. Fugi degrabă că te îneci!

-- Împingeți luntrea spre mine.

-- Nu-ți trebuie luntre. Apucă înainte pe pod că-i găsi o punte de scânduri de pe vapor pe mal.

Mă întorsei degrabă la cabină ca să dau de știre tovarășilor mei să fugă, și, găsind puntea cea de scânduri, ieșirăm tustrei pe uscat în mirarea tuturor. Țărmul pe care ne aflam era mlăștinos și coperit de stuh în întindere de mai multe poște; pustietatea domnea în toate orizonturile, iar malul unde debarcasem înfățișa un tablou vrednic de zugrăvit. La para unui foc aprins, lângă apă, se zărea de-o parte vaporul cufundat pe jumătate și răsturnat într-o coastă; iar de altă parte lumina se răsfrângea pe deosebitele grupe de călători și pe feluritele lucruri scăpate din vasul înecat; funii, pânze, fierării, saltele, perine, saci de drum, lăzi, farfurii stricate, sticle sfărâmate, găini și curcani legați de picioare etc., toate azvârlite unele peste altele. Mai la deal, pe un pat de stuh, vro șase dame stau culcate în mantelele lor și tremurau de frig; alături câțiva din pasageri se căinau împreună despre pierderea mărfii lor; alții, mai departe, se primblau fumând și glumind; alții cătau să mângâie pe unul din marinari care plângea pe frate-său înecat în cabină, și să dea ajutor nenorocitului ce fusese rănit la cap și la picioare în izbitura vapoarelor. Cei mai mulți însă se grămădiseră pe lângă foc și se lăudau că nu le-a fost frică nicidecum!

Frigul era mai cumplit și umezeala mai pătrunzătoare cu cât se apropiau zorile; iar noi, în nerăbdarea de a vedea ziua, țineam ochii țintiți asupra unei dungi albe ce se ivise la poalele cerului, peste Dunăre. Răsăritul soarelui era pentru mulți din noi un spectacol nou și îl doream ca o veste bună. Însuși cârmaciul îl aștepta cu vie dorință, căci el și începuse a cânta:

Oliolio! soare rotund,

De-ai răsări mai curând!

Soarele se ivi îndată la glasul lui, răspândind un snop de raze aurite peste noi, iar noi îl primirăm ca pe un oaspe iubit, cu o lungă urare de bucurie. După el se arătară îndată printre stuh vro patru dorobanți de la pichetul megieșit și vro zece țărani români, care ne spuseră că ne găsim chiar în dreptul Călărașilor, și în lungă depărtare de orice sat. Această aflare ne desperă, căci toate proviziile noastre se înecaseră! A scăpa de apă și a muri pe uscat de foame era un lucru care nu ne venea la socoteală nicidecum.

Căpitanul, însă, care se îngrijea mai mult de lucruri decât de stomacuri, puse îndată oamenii ca să descarce vaporul și trimise o stafetă la Brăila ca să înștiințeze compania despre întâmplarea acestei nopți. În curând lucrurile noastre fură aduse pe mal.

Iată că pe luciul Dunării se ivi o ghimie cu pânzele umflate!

Ea ni se arătă ca corabia lui Noe în mijlocul potopului! Atunci, toți delaolaltă începurăm pe loc a striga în gura mare, a trage clopotul vaporului, a face semne, pentru ca să cerem ajutor.

Ghimia cârni spre mal, coborî pânzele, se opri puțin, ne luă pe vro câțiva pe dânsa, plecă din nou, căci avea vânt bun, și ne aduse pân-în seară la Brăila.

De acolo, a doua zi, mă dusei la Galați cu o căruță jidovească în două ceasuri, și de la Galați venii la Iași în patru zile, cu cai de poștă și pe șosea!"

Astfel s-a întâmplat cu vaporul Seceni, care în două rânduri mai-nainte s-a stricat pe Dunăre, și care în sfârșit s-a pierdut în ființa mea, pentru ca să mă puie în nevoie de a istorisi înecarea lui de 27 ori pân-acum.

(La sfârșitul acestei povestiri, intră stăpâna casei, și toți cavalerii se scoală în picioare, aruncând țigaretele.)

STĂPÂNA CASEI: Domnilor, domnilor, cotilionul se începe și damele se plâng că le-ați părăsit.

CAVALERII: Domnul X e pricina șederii noastre aici.

STĂPÂNA: Cum?

CAVALERII: Ne-a povestit înecarea sa în Dunăre.

STĂPÂNA: Așa, domnule X? d-ta îmi smomești cavalerii din bal? Am să te pedepsesc, ținându-te prizonier lângă mine până la sfârșitul balului. Dă-mi brațul.

DOMNUL X (dând brațul): Pedeapsa d-tale e cea mai dulce răsplătire pentru mine, doamna mea!...

(Ies cu toții ca să se întoarcă în salonul balului.)

(România literară, 1855)

---

1. Vezi Ce gândești, o! Margărită! (Nota lui V. Alecsandri.)
2. Vezi Adio. (Nota lui V. Alecsandri.)