Un suflet mărinimos

 

În anul 1887, aflîndu-mă la Ieși, am cumparat de la anticarul Șaraga un vraf de hîrtii vechi în care se găseau notițe privitoare la familia mea. De la Șaraga m-am dus la Binder, unde trăsese neprețuitul și bunul meu prieten Cos – tică Suțu; și acolo, stînd la vorbă cu dînsul, așazam hîrtiile după data lor. Deodată, în mijlocul acestor vechituri moldovenești, zăresc și o hîrtie grecească. Deoarece bruma de grecească ce, cu mare nevoie, tata mă făcuse s-o învăț demult a zburat din capul meu, mă rugai de bătrînul meu prieten, fecior de beizadea grecească, s-o cetească și să-mi tălmăcească cuprinsul ei.

— Oho, zise Costică îndată după cetirea celor dintăi rînduri, aci este vorba de o dramă întreagă: un osîndit la moarte scrie unei femei cu care se vede că s-a purtat rău.

Firește că aceste cuvinte nu putură decît să-mi stîrnească curiozitatea în cel mai mare grad și, îndată după ce Costică ajunse la capătul hîrtiei, îl rugai să-mi dicteze conținutul, care era precum urmează: „Mărioaro,

Știu că sînt cu desăvîrșire nevrednic de bunăvoința și de mila ta, știu că m-am purtat cu tine ca un mișel și că n-am drept decît la disprețul tău. Dar mîni, în zori de ziuă, am să fiu dus la moarte. Nu vin să te rog să faci vro încercare pentru a mă scapa; de ar fi în joc numai viața mea, cu bunăsamă că n-ai fi primit această scrisoare. Moartea mea n-are nici o însamnatate, dar poți scapa cinstea ființii nevinovate cu care m-am logodit. Cum? Nu știu, dar cunoscîndu-te, nu mă îndoiesc că vei fi în stare să găsești un chip de scapare pentru cinstea ei. Te știu bună, te știu mărinimoașa; putînd s-o mîntui, nu mă îndoiesc că vei mîntui-o, că vei uita purtarea mea cătră tine spre a scapa de atingerea, de pîngărirea prin păgîn a acelei fete curate. Iar de nu vei putea iscodi alt chip, trimete-i otravă ca să-și curme zilele înainte de necinste. Lucrează iute, Mărioaro, căci mîni dimineață, poate chiar în astă-seară, va fi prea tîrziu.

Cel ce a păcătuit în chip neiertat cătră tine,

Neculai”

28 septemvrie 1821

Mult bătutu-ne-am capul, Costică Suțu și cu mine, ca să gîcim împrejurările dramatice care dusese la punerea pe hîrtie a rîndurilor de mai sus. În curînd bunul Costică își dădu obștescul sfîrșit și uitasem aproape cu desăvîrșire existența acelei scrisori grecești cînd, în anul 1906, aflîndu-mă iar în Ieși, la o mătușă a mea căreia îi place să-și amintească de cele văzute și auzite în tinerețe, îmi adusei deodată aminte de Neculai și de Mărioara și povestii mătușii cum venisem în posesiunea scrisorii precum și conținutul ei. Mă ascultă cu multă bagare de samă și, după ce isprăvii, îmi zise:

— Pot să-ți mulțămesc curiozitatea. Știu cine erau Mărioara și Neculai; dealtmintrelea, pe Mărioara ai cunoscut-o foarte bine în copilăria ta. Dar ți-i voi numi numai dacă-mi dai cuvîntul tău de cinste că, pănă la moartea mea, nu vei divulga numele lor.

Vă puteți închipui că nu stătui mult la gînduri pentru a-i face făgăduința ce-mi cerea. Bătrînă cucoană, una din puținele rămășiți ale strălucitei societăți ieșene din a șasa decadă a veacului trecut, strînse șalul turcesc ce o învălea și, răzămîndu-se pe speteaza divanului pe care șădea, îmi făcu următoarea povestire:

— La începutul anului 1821, trăia în Ieși cucoana Mărioara Arbure. (Mătușa spunea un alt nume, dar deoarece din mila lui Dumnezeu trăiește și astăzi, întroduc pe Mărioara în familia ilustră a Arbureștilor, de mult stînsă, și sînt bine încredințat că nici unul din răposații membri ai acelui neam falnic nu se va scandaliza de această vremelnică înrudire cu una din cele mai frumoase și mai deștepte femei ale înaltei nobilimi moldovene de la începutul veacului trecut.) Mărioara era atunci numai de douăzeci și unu de ani, dar despărțită de doi ani de un grec scîrbos cu care părinții ei o căsătorise fără a o mai întreba de vrea sau de nu vrea și, lucru mai grav, avusese, în timpul căsătoriei și după desfacerea ei, un număr nu tocmai neînsemnat de amanți. Era de o frumuseță strălucitoare, bogată și, pentru acel timp, destul de cultă. Se crezuse o bucată de vreme că are să se căsătorească cu ultimul ei amant, Neculai Neroulos, tînăr țărigrădean, venit cu ecpaiaua lui Mihai-vodă Suțu, împreună cu tatăl său, care era îmbracat cu o slujbă mare la curtea domnească. Iubirea Mărioarei pentru acest tînăr frumos și plin de duh ținuse mai multă vreme decît iubirile ei anterioare; se vorbise mult de căsătoria lor, însă într-o bună dimineață, leșul află nu numai că Neculai Neroulos nu mai ie de soție pe frumoasa Mărioara, dar chiar se căsătorește cu drăguța și bogata fiică a bancherului grec Anton Sotir Drăcos. Zestrea era într-adevăr mare și fata frumoasă ca o zînă, oacheșă și măruntă, pe cînd Mărioara era balaie și de statură impunătoare. Toată lumea era însă încredințată că atît părinții lui Neculai cît și vodă lucrase din răsputeri pentru a despărți pe tînăr de Mărioara și a-l ademeni să se logodească cu Zoița Drăcos. Se mai zicea că vodă vedea cu ochi răi întreaga familie a Mărioarei, din pricina opunerii aproape fățișe a fratelui acesteia, postelnicul Sandu Arbore, la niște biruri noi ce voia să le puie domnul. Se zicea că, în primele zile, Neculai se aratase măhnit și rușinat de purtarea lui; dar în curînd frumuseță logodnicei și perspectiva averii urieșe de care avea să se bucure îl mîngîiese de pierderea Mărioarei. Aceasta aratase multă demnitate și nu lasase deloc să se cunoască dacă suferea sau nu în urma trădării a cărei jertfă fusese.

Vajnice întîmplări politice se pregăteau. Grecii din întreaga împărăție turcească, precum și acei împrăștieți în țările apusene alcătuise o urieșă mrejă de conspirații, avînd de scop eliberarea lor de sub jugul turcesc și chiar izgonirea semilunii din Europa. Se bizuise spre acest sfîrșit pe ajutorul pravoslavnicului împarat care, în conversațiunile sale tainice cu agenți de ai grecilor, li făgăduia ajutorul său. „Frăția națională” grecească, Ethnike Etairia, sau pe scurt „Eteria”, recrutase mai multe mii de soldați, care fusese concentrați în Basarabia sub comanda lui beizadea Alexandru Ipsilanti, adjutant împărătesc, fiul lui Constantin Ipsilanti, fostul domn al Țării Românești și, un moment, al amînduror principatelor. El, după ce își luase ziua bună de la împărăteasa care-i dorise izbînda planurilor sale, își adunase la Sculeni cetele de eteriști și comunica aproape zilnic cu afiliații din Ieși ai Eteriei, printre care cei mai de vază erau însuși domnul și grecii care stăteau împrejurul lui. Neculai Neroulos era unul din cei mai înfocați partizani ai mișcării la care întreaga lui familie era inițiată încă de mult. Era mai cu samă întrebuințat pentru comunicările făcute de Mihai Suțu lui Ipsilanti și, cu vro trei zile înainte de trecerea celor dintăi cete de eteriști dincoace de Prut, se-ntorcea dintr-o asemene misiune într-o trăsură la care erau înhamați opt cai de menzil, mînați de doi surugii în goana mare. La o mică departare de rohatca Tatarașului, trăsura lui se încrucișă cu o haraba trasă de patru cai, tot de menzil, și mergînd asemene în goana mare, în care se afla un beșliagă turc cu barba sură. Amîndouă trăsurile se loviră și harabalei turcului, fiind mai șubredă decît trăsura de fabrică engleză în care călătorea Neculai, i se desprinse o roată, și beșliaga fu răsturnat în drum, aproape sub roțile tînărului, care se opri pe loc. Unul din surugiii turcului sări de pe cal și era să-l rîdice din glod, iar Neculai se sculă în picioare pe scara trăsurii ca să vadă ce s-a întîmplat. Dar turcul, furios de răsturnarea lui, cum îl zări, luă harapnicul ce surugiul și-l așazase pe umăr și croi cu el pe Neculai peste piept. Tînărul, iute din firea lui și neînfricat, scoase răpede hamgerul din brîu și, aruncîndu-se asupra beșliagăi, i-l vîrî întreg în piept: turcul căzu mort la pămînt fără a mai scoate nici macar un oftat. Neculai, revenindu-și în fire la vederea leșului nemișcat al potrivnicului, fu scuturat de un fior: ucisese pentru întăia oară un om; apoi crescut în Țarigrad, sub groaznica tiranie turcească, cu toată firea lui îndrăzneață, nu se putu apara de un simțimînt de groază. Însă aducîndu-și aminte că răscoala menită a pune capăt, prin forța armelor, acelui cumplit despotism avea să izbuhnească peste puține zile, își reveni în fire și, suindu-se iar în trăsură, poronci surugiilor să mîie cît mai răpede înainte.

Intrarea eteriștilor în Ieși, fuga unei părți a turcilor așazați în oraș, care precedase acea intrare, pradarea și măcelărirea celor ramași, jafurile arnăuțimii salbatece care alcătuia grosul forțelor lui Ipsilanti făcură cu uciderea beșliagăi sa rămîie necunoscută de cei mulți și dată uitării de acei care aveau știință de acel fapt.

Eteriștii, punînd mîna pe putere în Moldova, numiră în fiecare ținut ispravnici, oameni de ai lor, aproape cu toții greci. Neculai Neroulos era hotărît să urmeze pe Ipsilanti în campania de dezrobire a neamului elin, întreprinsă de el; dar cu puține zile înainte de plecarea șefului său, din cauza unui polei cumplit, căzu cu calul pe ulița mare și își zdrobi piciorul, astfel încît doftorii îi prescriseră o odihnă de cel puțin trei luni. Spre marea lui părere de rău, se văzu silit să renunțe la lupta pe cîmpul de război și să primească a fi rînduit, împreună cu un boieranaș grec așazat mai demult în țară, isprăvnicia de Neamț — căci încă din veacul al optsprezecelea, fiecare ținut moldovenesc avea cîte doi ispravnici. Printr-o curioasă coincidență, moșiile Mărioarei cît și acele ale frăține-său se aflau în acel ținut și fiecare din ei mai avea și cîte o casă în Piatra.

Vom trece acuma peste nenorocita campanie a lui Ipsilanti în Țara Românească, peste intrarea lui în București, peste intrigile de acolo, peste mișeleasca ucidere a lui Tudor Vladimirescu, peste desăvîrșita înfrîngere de la Drăgășani, peste fuga și risipirea, în toate unghiurile țării, a rămășiților oastei grecești, peste moartea eroică a Olimpiotului Iordaki la Secul, peste intrarea turcilor în țară, peste cruzimile, jafurile și siluirile lor și peste numirea lui Ștefanache Vogoridi ca caimacam. Cele de mai sus alcătuiesc un capitol din cele mai dureroase ale dureroasei noastre istorii și eu acuma nu fac istorie, ci spun o poveste. Printre întăiele numiri făcute de Vogoridi fu și acea a lui Sandu Arbore și a altui boier moldovan la isprăvnicia de Neamț. Pe lîngă ispravnici se mai trimese în fiecare ținut și cîte un ofițer de ieniceri cu cîțiva neferi, ca să menție ordinea și mai ales să prindă pe volintirii care, răzleți sau în cete mici, mai rătăceau prin țară. Cei ce cădeau în mînile turcilor nu așteptau mult hotărîrea asupra soartei lor; îndată ce erau aduși la scaunul ținutului și înfățoșați înaintea agalei, acesta poroncea să-i scoată la fîntînă și să li se taie capul, lucru care se executa la moment. Agaua care poroncea în Piatra era numit Ibraim, din ienicerii otusbiri, și fiul beșliagăi ucise de Neculai Neroulos. Dealtmintrelea, întîmplarea n-avea nimica a face cu acest fapt: Ibraim, pus în curent despre moartea tătîne-său, stăruise din răsputeri, pe lîngă agalele cele mari dimprejurul pașei care comanda corpul de ocupațiune, să fie trimes la ținutul în care auzise că se află încă și se ascunde ucigașul părintelui său.

Îndată ce ajunse la Piatra, el dădu neferilor răspîndiți prin sate ordinele cele mai aspre pentru căutarea și prinderea lui Neculai Neroulos, a viitorilor socri și a logodnicei acestuia care, după cum aflase la sosire, fugise din Ieși și venise să caute adăpost pe lîngă viitorul soț al fetei lor. În tot ținutul erau vro sută de ieniceri, împărțiți în posturi de cîte trei sau patru, care patrulau necontenit cîmpii, colnicii și pădurile în căutarea grecilor ascunși. Deoarece se știa că Neculai era prieten bun cu stăpînul Dărmăneștilor, Darie Dărmănescu, la care el petrecuse o parte din vară, se așazase la Dărmănești un post de cinci ieniceri de toată nădejdea, în crezarea că fugarul ar putea să încerce a căuta adăpost în vecinatatea unui loc ce-i era cunoscut, unde mai avea și avantajul să fie în apropierea imediată a Pietrei. Darie Dărmănescu, care era bănuit de simpatii grecești, se grăbise să fugă peste hotar înainte de sosirea turcilor în Țara-de-Sus. Lasase însărcinat cu căutarea moșiei și cu paza curții pe vatavul Miron, o veche slugă credincioasă din vremea tătîni-său, spatarul Alecu. Pe lîngă Miron mai stăteau în ograda curții vro trei salașe de țigani mai credincioși.

Însă cu toată strășnicia păzii și a căutării ienicerilor, cu toată activitatea lui Ibraim, dacă pe ici și colea se prindea încă cîte vreun volintir istovit de foame sau de boală, nici urmă de a lui Neculai sau de a acelor care îl însoțeau nu se găsise. Și totuși, Ibrahim, după știrile ce le capatase de la Ieși și de la Galați, avea temeiuri bune pentru a fi încredințat că fugarii nu părăsise țara și nu erau ascunși în alt ținut; pastra deci întreagă nădejdea că va pune în curînd mîna pe ucigașul părintelui său.

Trecuse acuma vara și toamna amesteca cu tot înadinsul petele ei galbene și roșii în grămezile de verdeață. Timpul rămăsese frumos pănă la o săptămînă după ziua Tăierii capului Sfîntului Ion, dar a doua zi începu să cadă o ploaie, dintăi caldă, dar care apoi se răci; și după ce două zile de-a rîndul suflă vîntul din sus, cerul se însenină și peste noapte dădu un îngheț. Turcii care se aflau în casa de la Dărmănești se treziră înghețați. Pentru a se încălzi, se duseră în bucătăria cea mare, unde era un cuptor urieș, în care puteai să arzi mai mulți trunchi întregi de copac deodată, și grămădiră într-însul tot lemnul tăiet ce se afla în curte. După vro două ceasuri, în cursul cărora ei hrănise necontenit focul, cuptorul era grozav de încins și căldura dogoritoare: turcii se simțeau într-o atmosferă plăcută. Iaca că deodată aud bătăi în păretele de-a lungul căruia era așazat cuptorul, întăi ușoare, pe urmă din ce în ce mai tari. Deoarece păretele în care se bătea părea exterior, turcii socotiră că lovește într-însul vro vacă cu coarnele sau vrun cal cu copitele. Unul din ei ieși să vadă ce este și se-ntoarse cu răspuns că afară nu este lîngă zid nici om, nici vită. Dar pe cînd vorbeau, loviturile se făcură tot mai dese și mai puternice, apoi auziră și țipetele înăbușite. Un turc trecu atunci pe la capătul cuptorului și, cu o ghioaga, bătu în acel părete care i se păru că sună a coșcov.

— Aici sînt doi păreți, zise el, și între păreți se afla oameni ascunși; dați un topor.

I se dădu toporul și, la cele dintăi lovituri date, se desprinse tencuiala, căzură bucăți de cărămidă și se făcu în curînd o bortă din care ieșiră strigăte:

— Încet cu toporul că ne ucideți! Scoateți-ne de aici că murim fripți!

Un al doilea ienicer luă alt topor și se puse și el pe lucru, băgînd amîndoi sama ca loviturile să nu atingă pe acei de dincolo de părete, care păreau grozav de înghesuiți între acel părete și zidul exterior, cel adevarat al casei.

Cînd borta făcută de topoare fu destul de mare pentru a da trecere unui om, ieșiră, unul după altul, dintre cei doi păreți, șase oameni: Neculai Neroulos, Sotir Drăcos cu soția și cu fiica, un țigan bătrîn și o țigancă.

Ei de la plecarea lui Dărmănescu șăzuse închiși în odaia de taină a casei, adică de la începutul lui august și pînă în acel moment. Odaia de taină se alcătuia dintr-o săliță de jumatate de stînjen, lasată între streșina zidiului exterior al casei și alt zid interior.

Totul era făcut în chip foarte dibace. Cel de al doilea părete, acel intern, lăsa în toată înălțimea casei un spațiu deșert, larg de jumatate de stînjăn, alcătuind cîte o încăpere deosebită în pod, în rîndul de sus și în parterul casei, lîngă bucătărie. Parte din aceste încăperi era ocupată de cîte o scară, închisă la fiecare rînd cu cîte o ușă grea de stejar, avînd cleampă și cheie. Încăperea de jos servea de bucătărie, avînd un mic cuptor lipit de cuptorul cel mare de alăturea și astfel făcut, încît fumul de la el să iasă prin același ogeag ca fumul de la focul ce se făcea în cuhnea cea mare. În încăperea din pod dormeau cei doi țigani, în cea din mijloc soția lui Drăcos cu fiică-sa, iar în acea de jos Drăcos cu Neculai. În acel spațiu strimt trăiau ei de două luni, aproape lipsiți de aer, putînd cu mare greu împrospăta acel din încăperile locuite de ei prin stabilirea unui curent de jos în sus, lăsînd deschise ușile care despărțeau porțiunile de scară ducînd de la un rînd la celalalt. Hrana li era adusă noaptea, prin pivnița care comunica și ea cu tainița, de Miron, credinciosul vatav al lui Dărmănescu. Acesta știuse să se puie de la început bine cu turcii, căci pe lîngă că cam rupea turcește, se prefăcea că resimte o ură neîmpacată împotriva volintirilor care, zicea el, i-ar fi ucis un frate, frate care, bineînțeles, existase numai în închipuirea lui.

Frigul din acea noapte pătrunsese pe toți captivii și-i făcuse să se scoboare de dimineață în încăperea cea de jos, de lîngă cuhne. Din nenorocire însă, cleampa din acea încăpere, a ușii care despărțea partea de scară scoborîndu-se într-însa de rămășița scării, căzuse cu vro două zile înainte și fusese luată de țigan în pod, ca s-o pilească, deoarece întră cu greu în borta ei; dar dintr-o împrejurare sau alta, fusese uitată sus. Soția lui Drăcos, care se scoborîse cea de pe urmă în cuhne, din greșală dăduse vînt ușii; iar aceasta se închise și nu mai avea cu ce să fie deschisă. Și nici oblonul care ducea în pivniță nu se putea deschide, căci în ajun Miron adusese un poloboc de vin pe care, de vreme ce înnoptase, îl lasase provizor sub acel oblon și nu pregătise încă căpătăile pe care avea să-l așăze.

Numai cînd căldura deveni supărătoare, bieții captivi încercară să deschidă ușa și își dădură samă de gravitatea accidentului. Dar nu se prea spărieră, avînd nădejde pe oblonul care ducea în pivniță și încredințați că Miron va ști să-i puie în stare să deschidă ușa. Numai cînd văzură că oblonul nu se poate deschide, iar căldura devine nesuferită, își dădură samă de situația lor deznădăjduită. Căldura se făcuse cumplită, soția lui Drăcos leșinase, iar fata d-abie se mai ținea în picioare, razamată de părete, Neculai și Drăcos simțeau că o să cadă și ei peste puține clipe. Atunci țiganul, nemaiputînd, începu să lovească în părete și să strige ajutor, iar ceilalți nu mai avură nici puterea, nici voința să-l împiedece.

Ienicerii, înțelegînd numaidecît cine sînt acei ce căzuse astfel în mînile lor, trimeseră de sîrg pe unul dintr-înșii la agă, la Piatra. Pe prinșii lor îi duseră în curte, la aer, iar pe Miron îl bătură cumplit și-l legară cobză, nelăsînd în mintea lui nici o îndoială; că au de gînd să-l trateze în același feli cum fusese tratat de volintiri fratele pe care necontenit îl plîngea.

Ibrahim sosi pe la prînzul cel mare și ceru ca prinșii să-i fie îndată înfățoșați; iar cînd ei fură aduși, zise lui Neculai:

— Tu ești ghiaurul care o ucis tălhărește pe părintele meu?

— Eu l-am ucis, răspunse liniștit Neculai, dar nu tălhărește, ci pe față, fiindcă mă lovise.

— Și de cînd oare, în împărăția padișahului, are dreptul un ghiaur să-și facă singur dreptate și să se atingă de un ostaș împărătesc? Vei muri mîni în zori de ziuă. De aceeași soartă vor avea parte și cei doi ghiauri bătrîni. Duceți-i tustrei la temnița orașului, poronci el ienicerilor; porniți cu ei îndată, nu mai este nevoie de pază aici. Dar înainte de a pleca, ciomăgiți-mi pe cei doi țigani pănă ce vor rămînea lați.

Apoi, după cîteva clipe de tăcere, adause arătînd pe Zoița, care de spaimă abie se ținea în picioare:

— Fata va veni cu mine. Este frumoasă, o iau pentru haremul meu.

Zoița căzu leșinată, dar Ibrahim poronci ienicerilor s-o ridice și s-o puie în trăsura care îl adusese.

În drumul spre Piatra, pe care îl făcu pe jos și cu mînile legate după spinare, Neculai avea numai un gînd: cum să scape de batjocură pe logodnica lui, de care primejdiile și lipsurile îndurate împreună în vremile din urmă îl legase și mai tare. Dar în zadar își frămînta mintea: nu găsea nici un chip de scapare; i se părea că înnebunește cînd se gîndea că, poate chiar în acea zi, Zoița va fi pîngărită de păgîn. Deodată își aduse aminte că Miron, vatavul lui Dărmănescu, văzuse cu cîteva zile înainte pe Mărioara Arbore în Piatra, apoi își mai aminti că, în clipa despărțirii, Mărioara nu se plînsese de tradarea lui, îl scutise și de lacrămi, și de ocări, mulțămindu-se a-i zice:

— Nu mi s-ar cădea să fiu astfeli tratată de tine, căci te-am iubit mult și cu credință. Dar fie cum ai hotărît. Te rog numai de un lucru: dacă, ferească Dumnezeu, te-ai găsi vrodată în mare strîmtoare, în mare primejdie, din care eu aș putea să te scăp, să-ți fiu de vrun ajutor, nu sta la îndoială pentru a-mi cere acest ajutor: ți-l voi da îndată fără preget și fără gînd de răsplată.

Și acuma, în această clipă de groază, își aducea aminte de acele cuvinte și era hotărît să ceară ajutorul propus. Cunoștea generozitatea firească, înnăscută, a nobilei moldovence; nu se îndoia că ea nu se va da înapoi chiar înaintea faptului de a lucra la mîntuirea cinstei rivalei sale fericite. Și doar ea era deșteaptă, avea într-însa suflet de viteaz, moștenit de la un șir de strămoși deprinși să trăiască în slujbe de mare răspundere și să poarte trebi grele, de care adesea era legată soarta țării, care cereau sînge rece și hotărîre grabnică. Apoi știa că fratele ei era ispravnic al ținutului și că turcii îl cinsteau. Dar cum să facă să-i parvie o scrisoare înainte de sară?

Cînd ajunseră la Piatra, la temniță, înăbuși numai cu greu un strigăt de bucurie. Printre turcii păzitori recunoscu pe un băietan de vro optsprezece ani pe care, cu trei luni înainte, îl scapase el de furia volintirilor, căci ei voiau să-l ucidă numai fiindcă era turc. Luase în urmă pe acest băietan în slujba isprăvniciei și constatase că-i este recunoscător. Tocmai acest tînăr fu însărcinat de ienicerii obosiți și flămînzi să dezlege mînile captivilor și să-i bage în temniță unde, din altă întîmplare fericită, Neculai fu dus într-un feli de chiliuță întunecată, dar în care nu se afla alt deținut. Îndată ce ușa chiliuței se închise, înainte ca Neculai să fi putut scoate un cuvînt, Hasan, așa se numea băietul, căzu în genunchi înaintea lui:

— Ah! stăpîne, zise el, ce nenorocire! Ce să fac ca să te scăp cum m-ai scapat și tu pe mine cînd erau să mă ucidă volintirii?

Neculai nu stătu mult la îndoială pentru a se folosi de prilejul neașteptat ce i se înfățoșa.

— Îmi poți da mai mult chiar decît viața, zise el, dacă îmi dai un capăt de hîrtie și un condei și faci ca scrisoarea ce o voi scrie să ajungă în mîna acelei ce doresc s-o primească, aici, în Piatra.

— Îndată vei avea hîrtia și condeiul, răspunse turcul, și nu te îndoi că scrisoarea va merge acolo unde dorești; voi duce-o eu însumi.

Și într-adevăr, nu trecuse ceasul și scrisoarea era în mînile Mărioarei. Iubirea ei pentru Neculai pierise cu desăvîrșire în urma uricioasei părăsiri a acestuia, dar acea iubire nu se schimbase în ură, pentru că ura era o simțire cu totul străină de firea ei. În schimb însă iubirea făcuse loc unui desăvîrșit dispreț, căci, precum era dealtmintrelea firesc, ea atribuia părăsirea lui numai interesului. Totuși ideea că omul pe care îl iubise avea să-și piardă viața a doua zi o tulbură adînc. Dacă ar fi putut să aleagă între scaparea vieții lui Neculai și acea a cinstei Zoiței, nu încape îndoială că ar fi scapat pe fostul ei iubit. Dar nu era vreme de pierdut, trebuia să se hotărască răpede. Știind că frate-său era om cuminte și bun de sfat, se duse îndată la dînsul.

— Nici gînd nu este să scăpi viața grecului, zise postelnicul după ce auzi destăinuirea Mărioarei. Ibrahim este hotărît să răzbune moartea tătîne-său; el privește punerea la moarte a lui Neroulos ca o datorie sfîntă și, cum îl cunosc, nimica nu-l va putea abate de la această hotărîre. În cît privește fata, cred că s-ar putea găsi chip s-o scăpăm de necinste. Ai bani la tine în casă?

— Dăunăzi mi-am primit cîștiurile, răspunse Mărioara, și cu ce mai aveam, pot aduna îndată vro cinci mii de galbeni. Dar crezi că prin bani s-ar putea să scăpăm pe acea nenorocită? Sînt gata să dau toți banii cîți îi am în ladă și chiar să mă îndatoresc pentru a izbuti.

— Cred că vei putea izbuti și cu mai puțin de cinci mii de galbeni și, dacă ți-ar mai trebui, sînt gata să te ajut și eu; este de datoria noastră de creștini să ajutăm o creștină. Dealtmintrelea, fata este foarte bogată și fără îndoială că ni va înapoia banii. Cheamă deci pe Ibrahim la tine sub cuvînt de înteres vajnic, spune-i că fata este ruda și prietena ta și, mai ales, spune-i că ești gata la orice jertfă pentru a-i scapa cinstea. Vorbește întăi de trei mii de galbeni care i-ai avea în casă; dacă nu se va mulțămi cu atîta, spune că te mai poți împrumuta cu o mie sau două: sînt încredințat că turcul nu va cere mai mult.

— Și crezi că pentru Neculai nu este nimica de făcut?

— Cred chiar mai mult: stăruind pentru el, ai putea să-l faci neînduplecat și în ce privește fata.

Mărioara plecă cu un oftat de la frate-său și, îndată ajunsă acasă, scrise lui Ibrahim o scrisoare grecească prin care îl ruga să vie chiar în acea sară la dînsa pentru un înteres urgent.

Ibrahim nu întîrzie; și Mărioara, fără a pierde timp, îi spuse pentru ce îl poftise la dînsa. Din clipa înecare o zări, turcul fu uimit de frumuseță ei. Statura înaltă, talia mlădioasă, portul mîndru dar grațios al moldovencei, fața ei albă și rumănă, ochii verzi, mari, luminoși și vioi, trăsăturile fără greș ale acestei fețe, mînile albe și mici, sînul ce corsetul îl trada bogat fără exagerare, glasul ei fărmăcător gonise la moment icoana fetei cu ochii și cu părul negru care îl încîntase cu cîteva ceasuri mai înainte. O frumuseță de un fel obișnuit pentru ochii lui se ștersese cu desăvîrșire față de alta de chip neobișnuit; floarea în toată strălucirea lasase cu desăvîrșire în umbră bobocul de-abie deschis. Nu răspunse dintăi nimica la cerea Mărioarei.

Aceasta, cu instinctul sigur al femeii, gîci impresiunea ce o produsese și, cu un zîmbet ce o făcu și mai fărmăcătoare, reînnoi rugămintea ei, spunîndu-i să numească suma ce o cere pentru a-i preda pe Zoița la moment.

Turcul urmă să tacă. Mărioara îi spuse atunce că ține mai presus de toate la ruda și prietena ei, că este gata să deie cele trei mii de galbeni ce-i avea în casă în acel moment pentru a-i scapa cinstea. Atunci turcul răspunse uitîndu-se țintă în ochii ei:

— Fata este neobișnuit de frumoasă și este vrednică de haremul a însuși padișahului. Pe bani n-o dau.

— Dar atunci ce ceri oare pe dînsa?

— Ce cer pe dînsa? Te cer pe tine care mă înnebunești prin frumuseță ta, răspunse el cu un glas plin de patimă.

La rîndul ei, Mărioara se uită lung la el. Ibrahim era un barbat de vro douăzeci și opt de ani, nalt, cu ochi negri, mari și strălucitori, cu trăsături frumoase, cu înfățoșare voinicească.

„La urma urmei, de ce nu?” își zise ea. „El este tînăr, frumos, pare foarte curat. Va fi numai un bărbat mai mult și cerul mă va ierta, fiindcă de astă-dată voi fi păcătuit pentru a săvîrși o faptă bună. Și, cine știe, poate să nu rămîie scapată fata singură, ci să pot mîntui și pe ceilalți.”

Apoi adresîndu-se cătră ienicer, îi zise:

— Glumești?

— Nu, hanum, nu glumesc, fata va rămînea neatinsă de mine și va fi predata în mînile tale mîni de dimineață, dacă… și turcul aici nu mai putu scoate cuvintele din gură.

— Dacă? întrebă Mărioara.

— Dacă îmi dai noaptea aceasta…

Ce să mai lungesc vorba? Tîrgul fu făcut și îndeplinit de Mărioara cu sfințenie. Iar a doua zi, cînd Ibrahim era s-o părăsească, el o întrebă:

— Oare această noapte, în care am văzut deschizîndu-se înaintea mea porțile raiului, nu va mai avea ea păreche?

— Ba, zise Mărioara, ea va mai avea păreche încă de două ori, dacă lași viața logodnicului fetei și părinților ei.

Ibrahim scoase un oftat greu:

— Mă faci să calc o datorie sfîntă și un jurămînt mare. Dar cadă pacatul asupra mea. Pentru o asemenea fericire sînt gata să renunț la raiul de după moarte, căci voi fi avut parte de el în timpul vieții!

După un ceas captivii tuspatru erau în casa Mărioarei care-i trimese de sîrg la loc teafăr, căci nu se știa cum avea să privească pașa eliberarea lui Neculai. Postelnicul Sandu găsi însă în curînd chipul să facă afacerea mușama, căci să nu creadă cumva cetitorul că mușamaua este un lucru iscodit de politicianii noștri, care în această privință au la activul lor atîte invențiuni frumoase: mușamaua este lucru turcesc, importat de veacuri la noi, dar pe care politicianii români l-au perfecționat, aducîndu-l în starea aproape fără greș în care ni se înfățoșază astăzi.

Și Mărioara se ținu de cuvînt și încă cu generozitate, căci se zice că nu numai de trei ori călcă Ibrahim noaptea peste pragul ei. Apoi mai pe urmă, ea făcu vro două călătorii la Țarigrad și limbile răle de pe acea vreme, mai ales fostul domn al Moldovei, Mihalache Sturdza, care nu putea s-o ierte fiindcă-i refuzase favorurile ei, zicîndu-i în față că ea iubește numai barbați frumoși, povesteau că la fiecare din acele șăderi ale Mărioarei în Constantinopol, care co – incidase cu călătorii de ale lor, ei întîlnise sara, pe Bosfor, un caic în care recunoscuse pe Mărioara cu Ibrahim, ajuns pașă cu trei tuiuri.

În copilăria mea am cunoscut pe Mărioara, căsătorită pentru a doua oară și acuma văduvă a unui barbat care o iubise ca lumina ochilor și cătră care fusese cu nestrămutată credință. Pe fața ei se mai ceteau urmele unei mari frumuseți și statura ei tot maiestoasă rămăsese; era bună, darnică și mai ales deosebit de indulgentă pentru greșelele tineretului. Cuvîntul ei de ordine cătră tineri și tinere era: petreceți cît sînteți tineri, căci aveți să vă plictisiți mult odată ajunși la bătrînețe!

Tăgăduiască cineva că Mărioara Arbore era un suflet mărinimos.