Un vis (Caragiale)

 

Ieri dimineață am avut plăcerea să primesc vizita uneia din cele mai bune prietene, cocoana Ghioala, o femeie foarte plăcută. Deși amica mea trebue să aibă vreo cincizeci și unu de ani, este încă verde de corp și mai ales spirit; e foarte veselă și glumeață. Eu îmi explic sănătatea și veselia ei; n-a avut copii mulți, — numai o fată — Tincuța — pe care a născut-o prin Iulie 1879, adică cu vreo șapte luni după moartea lui bărbatu-său, și cu vreo nouă luni după luarea Plevnei. Ce e curios e că răposatul, care toată viața fusese pipernicit, urât și tot bolnav, cum am zice suflet călător, a murit de oftică, iar Tincuța, fiică-sa, a ieșit o fată voinică, zdravănă și foarte frumoasă; și cocoana Ghioala n-a fost urâtă femeie și chiar acuma este destul de plăcută, dar n-are a face cu Tincuța. Răposatul era smead și măsliniu la față, cocoana Ghioala, oacheșe cu părul și ochii negri, și amândoi potriviți ca statură, ba chiar mai mult scurți, decât înalți; ei! fata a ieșit bălană ca fuiorul, cu obrajii ca niște trandafiri și cu ochii albaștri ca vioreaua, și înaltă cu un cap și ceva peste mama ei. Când Tincuța îți iese în față parcă luminează; oricât ar fi cineva de puțin amator de frumusețe, e peste putință, dând cu ochii de Tincuța, să nu gândească: strașnică fată! ce-i lipsește acestei ființe așa de strălucitoare, ca să fi rămas până acuma, la vârsta de douăzeci și doi de ani, nemăritată? Ce-i lipsește?... Norocul!

Așa, câți n-au cerut-o? Funcționari, negustorași, ba chiar un avocățel. Dar cocoana Ghioala, așteptând cu paciență un viitor pentru Tincuța mai potrivit cu frumusețea ei, a zis totdeauna:

— Mersi! n-o dau după orice calic!

Cum zic, ieri dimineață, mă pomenesc cu amica mea cocoana Ghioala, că vine la mine mai veselă decât totdeauna. De obicei când mă vizitează dimineața îmi spune știrile din toată lumea, pe cari le-a citit până-n ziuă în „Universul”, și în plus știrile din mahalaua noastră, pe cari le-a aflat de ieri încoace, și din cari s-ar putea face un alt număr de „Universul”, în dublu format. De astădată, în loc să înceapă cu ultimele știri, ca de obicei, mă-ntreabă:

— Știi să tâlcuești visele?

— De, zic, cocoană Marghioalo, tocmai ca Iosif din Biblie, nu, dar orișicât tot mă pricep.

— Să-ți spui ce-am visat… e lucru mare… asta trebue să-nsemneze mare lucru! Ascultă!

— Ascult.

— Se făcea… că eram, pardon, în poziție cu Tincuța și pusesem o cloșcă pe ouă în maghernița din fundul curții. De dimineață, umblând prin curte nu știu după ce, auz din magherniță că mă strigă „Mamă! Mamă! hai degrabă!” Mă duc repede și intru. Cine mă chema? Tincuța! (vezi ce e visul? că nu ți se pare lucru ciudat!) Tincuța, așa mare, cum o vezi acuma, aplecată în jos pe vine. Eu și uitasem de cloșcă. Zic:

— Ce e mamă? Ce faci acolo?

— Mamă, zice, a-nceput să-i scoată!

M-aplec și eu, așa era. Cloșca țâfnea grozav, și nu se astâmpăra locului, parcă sta pe cărbuni... Am pus mâna s-o mângâi, a-nceput să cârâie și a sărit afară din coș. Ne uităm în coș eu și Tincuța, când colo ce să vezi? d-asupra ălorlalte, un ou mai mare ca de gâscă sălta din loc și dârdâia peste alelalte și parcă trosnea. Până să ne mirăm noi, începe să iasă pân coaje niște țepe de oțel, ca niște spăngi ascuțite, și iese și iese de se face oul ca un arici, și saltă și saltă și dârdâie peste alelalte și-ncepe să le spargă, ș-odată crapă și se desface-n două și ce să vezi? un pui mare negru cu două capete și cu niște ciocuri coroiate și cu ghiare și cu o salbă de poli noi.

Tincuța și eu am rămas tablou. Zice Tincuța:

— Mamă, ia ascultă mamă!

Și unde începe o muzică strașnică de parcă era la o paradă, și luminăție și bubuituri și lume, lume…

Aci o întrerup pe amica mea, zic:

— Coană Marghioală, ce cânta muzica?

— Parcă un cântec cunoscut, îl știu bine.

— Nu-ți mai aduci aminte, așa, ca prin vis?... nu cumva cânta ia haciu vam raskazaki?

— Ei! bată-te norocul! zice cocoana Ghioala , tocmai! cum ai ghicit, frate? Tocmai! raskazaki!

— Ei! și pe urmă? zic eu… cum s-a isprăvit visul?

Și amica mea își urmează povestirea:

— Eu, nu știu, de bucurie ori de ce, am început să plâng, și Tincuța râdea, râdea de se prăpădea și ce să te pomenești? puiul cu două capete începe să dea din aripi și pe urmă să zboare în sus, și se duce-n sus de nu-l mai vedem, și pe urmă, coboară și coboară, și tot creștea, și când a ajuns iar jos la noi, era cât un urs de mare și a luat-o-n ghiare pe Tincuța și a zburat cu ea. Și eu plângeam nu știu de ce și pe Tincuța o auzeam de departe cum râdea… râdea de se prăpădea.

— Ei! zic eu coanii Ghioalii, și pe urmă?

— Pe urmă... m-am deșteptat. Ce să fie visul ăsta? domnule Iancule… înțelegi d-ta?

— De! cocoană Marghioalo, am răspuns eu, visul d-tale să nu-l prea spui și la alții, că de! în ziua de astăzi — înțelegi d-ta vorba mea… E lucru primejdios!

— Ba, unde dă Dumnezeu! zice cocoana Marghioala, aflând și înțelegând bine că i-am cam înțeles ciudatul vis!