Unde mergem
| Unde mergem de Sofia Nădejde |
| Publicat în Literatură și știință, Anul I, Numărul 1 (1893) |
În articolul de față ne vom încercà să schițăm istoricul social și economic al femeeĭ, în trecut, prezent și viitor. Orĭ cît de nedesăvîrșită va fi lucrarea noastră, totușĭ credem că în o chestie așa de puțin limpezită cum e aceasta, am putea aduce oare-care lumină.
Studiul istorieĭ omenireĭ în general arată că mobilul principal al progresuluĭ și regresuluĭ popoarelor a fost modul de producere; acest factor principal a dat naștere la diferite soiurĭ de guvernămînt, a dat puterea în mîna acelor clase carĭ aveaŭ stăpînire asupra mijloacelor de producere. Exemple maĭ noĭ avem epoca feodală, cînd producerea ierà în mîna seniorilor și a vasalilor lor. Cînd sistemul de producere se schimbă în capitalist, puterea trece în mîna burghezimeĭ. În acest articol vom vedea cum cu trecerea producțieĭ principale din mîna femeeĭ în a bărbatuluĭ trece și puterea. Cercetările luĭ Morgan asupra obiceiurilor și moduluĭ de înrudire la Irochejĭ, precum și obiceiurile altor triburĭ studiate de sociologĭ însemnațĭ, dovedesc că la începutul grupărilor sociale a fost domnia femeeĭ.
În această alcătuire socială, femeea ierà principala producătoare, ea clădea coliba, ea săpa rădăcinele, culegea fructele, pescuia și pregătea mîncarea, tot ea făcea hainele și podoabele; bărbatul se îndeletnicea maĭ numaĭ cu vînatul și războiul. Faptul fiziologic că femeea era mamă, că trebuia de bine de răŭ să îngrijească de copiĭ, să-’ĭ ție în jurul eĭ, a făcut ca ea să fie maĭ timpuriŭ de cît bărbatul stăpînă asupra unuĭ mic avut, anume asupra instrumentelor casnice; în jurul eĭ s’a început a se grupà familia. Femeea avea copiĭ, aceștia ’șĭ cunoșteaŭ mama; tatăl începe a fi cunoscut tocmaĭ tîrziŭ, cînd se stabilește familia pereche, de oare-ce înainte de asta domnea așa soiŭ de relațiĭ că nu se putea ști care e tatăl. Băețiĭ, o dată marĭ, ’șĭ apăraŭ surorile și nepoțiĭ, eĭ făceaŭ parte din ginta mameĭ, bărbațiĭ surorilor însă eraŭ mosafirĭ, eĭ făceaŭ parte din altă grupare orĭ gintă, și nu aveaŭ nicĭ un drept și nicĭ o putere asupra femeilor și asupra copiilor.
Maĭ departe, cînd familia evoluiază și ajunge la familia pereche în care un bărbat dintr’o gintă trăește cu o femee din altă gintă, tot găsim femeea a tot puternică. Aceasta e perioada matriarcatuluĭ în care femeea e stăpînă în gintă, aicĭ înrudirea se ia după mamă, copiiĭ moștenesc pe mamă nu pe tată, pe acesta îl moștenesc nepoțiĭ, anume: copiiĭ surorilor. Exemple carĭ dovedesc aceasta, se găsesc și la popoarele istorice, nu numaĭ la triburile sălbatice de azĭ.
Pe timpul luĭ Herodot, Egiptencele aveaŭ o stare așa de bună, în cît Greciĭ numeaŭ Egiptul o țară pe dos.
«Așà de deosebite sunt obiceiurile și legile Egiptenilor de ale celor-l’alte popoare, în cît la dînșiĭ bărbațiĭ poartă sarcinele pe cap, iar femeile pe umere. Femeile merg în tîrg și tîrguesc, în vreme ce bărbațiĭ închișĭ în casă țes… Băețiĭ nu sunt datorĭ să’șĭ hrănească părințiĭ, această sarcină cade pe fete.»
Diodor din Sicilia scrie:
«Din pricina numeroaselor bine-facerĭ ale zeițeĭ Isis, s’a hotărît ca regina Egipetuluĭ să aibă maĭ multă putere și cinste de cît regele; acest fapt ne lămurește de ce la particularĭ, bărbatul e al femeeĭ, în termeniĭ contractuluĭ dotal, și e hotărît între soțĭ că bărbatul va ascultà de femee.»
Acestea nu eraŭ de cît urmele matriarcatuluĭ.
Inscripțiile de pe mormintele egiptene spun: cutare erà fiul cutăreĭ femeĭ, — fapt ce dovedește că numele se luà după mamă.
La Greciĭ vechĭ se găsesc de asemenea urme de matriarcat: în drama luĭ Eschil în care zeiĭ noĭ apără pe Orest că a răzbunat pe tatăl săŭ Agamemnon, ucizînd pe maică-sa Clitemnestra, iar Eumenidele zeițe vechĭ îl blestemă: «Sîngele mameĭ cînd e vărsat pe pămînt nu maĭ poate fi rescumpărat. Trebue să daĭ sînge pentru sînge, zic ele luĭ Orest; trebue ca trupul tăŭ viŭ să ne astîmpere setea; trebue să ne desfătăm din belșug cu băutura roșiă și amară… Noĭ te vom duce în iad. Acolo veĭ primi pedeapsa ucigașilor de mamă.» Dintre poețĭ și vizionarĭ nicĭ unul nu maĭ vorbește de pedeapsa ucigătorilor de mamă. Eumenidele mustră și pe Jupiter. «Așa dar, după tine, Jupiter a rostit acest oracol: el a poruncit luĭ Orest să răzbune moartea tatăluĭ, să nesocotească dreptul mameĭ…»
La Germaniĭ vechĭ de asemenea se găsesc urmele matriarcatuluĭ. Tacit se mirà că la aceștĭ barbarĭ femeea e onorată, și că copiiĭ cinstesc maĭ mult pe frațiĭ mameĭ de cît pe tată. Ca ostatecĭ, luaŭ nepoțĭ și maĭ ales nepoate de ale capilor, adică copiĭ de aĭ surorilor, nu copiĭ de aĭ lor. «Germaniĭ preferaŭ să fie eĭ luațĭ prizonierĭ de cît femeile. Aceștĭ barbarĭ credeaŭ că femeile aŭ cevà sfînt și profetic într’însele, sanctum aliquid et providum.“
Toate acestea dovedesc că omenirea a trecut prin faza matriarcatuluĭ. Aceasta e dovedit pe larg în studiul luĭ Morgan și în al luĭ Lafargue.
***
Cu domesticirea animalelor și cu luarea de robĭ, bărbațiĭ trec de la viața de vinătoare la viața pastorală; încep a strînge turme, a fi bogațĭ. Aceste bogățiĭ însă, după sistemul de înrudire ce am văzut, rămîneaŭ nu copiilor luĭ, ci nepoților.
Acest fapt neliniștea atît pe femee cît și pe bărbat, așà că pe tăcute și nesimțite, în favoarea copiilor, femeea perde puterea; pentru perderea acesteia lucrează puternic faptul că ea nu maĭ este producătoarea principală; ea din stăpînă e prefăcută în păstrătoare a avereĭ bărbatuluĭ; i se ea din mînă toate drepturile, de unde înainte erà consultată în sfaturile publice, cum se găsesc urme la Greciĭ vechĭ; e respinsă, copiiĭ nu maĭ poartă numele eĭ, înrudirea și moștenirea se iaŭ de pe tată și în linie bărbătească.
De obiceiŭ, fără luptă și fără arme, bărbatul ajunge a tot puternic. De atuncĭ și pînă azĭ, producția principală a stat mereŭ în mîna bărbatuluĭ și cu ea și puterea; femeeĭ nu i s’a recunoscut nicĭ cît i se cuvenea.
Cînd o clasă stăpînește pe alta, ea cată, de oare-ce e în interesul eĭ, ca să ție pe cea-l’altă în cea maĭ desăvîrșită necunoștință de puterea eĭ intelectuală, ba chiar cată a o convinge că e maĭ inferioară în judecată și sentimente și că prin urmare, chiar sistemul nervos ’ĭ e maĭ inferior de cît al claseĭ stăpînitoare. Educația și religia aŭ întipărit în capul femeeĭ ideea că ea e cu mult inferioară bărbatuluĭ și ca putere și ca inteligență, mai mult, religia creștină, pentru a căruĭ reușită, fie zis în treacăt, femeile aŭ lucrat așà de mult, a adus în contra eĭ bîrfelĭ neertate; d. ex. a trebuit ca în Sinod să se hotărască dacă femeea are suflet saŭ nu, ceea ce însemnà după creștinism că erà pusă în rîndul dobitoacelor. Creștinismul și azĭ socotește pe femee ca spurcată, ea n’are voe să fie preot, n’are voe să intre în altar, nicĭ să pue mîna pe cele sfinte. Femeile să fie supuse bărbaților, de oare-ce bărbatul e capul femeeĭ. Cum am zis, bărbațiĭ aŭ făcut ca chiar femeile să se creadă inferioare. «Cap de femee,» «o femee nu e nicĭ la degetul cel mic al bărbatuluĭ,» și multe altele, carĭ pînă la un punct chiar sunt, de vreme ce producția principală e în mîna bărbatuluĭ, așà că femeea de multe orĭ se vede ne în stare de a se ajutà pe sineșĭ și pe aĭ seĭ.
Poziția femeeĭ adese-orĭ de roabă favorită, de semi-stăpînă asupra conducereĭ gospodărieĭ casnice, ’ĭ-a întunecat realitatea. Azĭ însă, cînd cu progresul cultureĭ și maĭ ales cu schimbarea chipuluĭ de producție, femeea începe a zări o altă stare de luciurĭ și începe a protestà în contra stăreĭ eĭ sociale, bărbațiĭ nu se sfiesc a spune că femeea e inferioară bărbatuluĭ, atît fizic cît și intelectual; iar pentru a da o aparență științifică acestuĭ argument, spun: «Cîntăririle făcute de antropologĭ asupra diferiților creerĭ de femeĭ și de bărbațĭ, arată că creerul eĭ e maĭ mic; decĭ, dacă organul care slujește funcțieĭ intelectuale e maĭ mic de cît la bărbat, și serviciul făcut de el va fi maĭ prost. Pe baza aceste inferioritățĭ, femeea e minoră toată viața; nu poate fi martoră în actele de naștere și de cununie, nu poate tratà nimic fără învoirea bărbatuluĭ, nu iea parte la administrația politică și economică a țăreĭ eĭ.
Cînd femeea a ajuns conștientă de toate acestea, bărbatul ’ĭ-a zis: «Așà ți a fost soarta, aĭ creeriĭ maĭ micĭ, eștĭ maĭ proastă, n’avem ce ’țĭ face.» Și vorbele unuĭ om politic și psiholog întăreaŭ această idee greșită a bărbaților, anume: «Cum să încredințăm soarta popoarelor în mîna unor ființe aĭ căror creerĭ sunt cu atîta și atîta maĭ ușorĭ!»
Acest argument te punea pe gîndurĭ, erà zis de oamenĭ ca Delaunay, Letourneau și alțiĭ; eĭ se bazaŭ pe cercetările luĭ Broca, Wagner, Huschke, carĭ însă dădeaŭ numaĭ rezultatul cîntărireĭ creerilor. Noĭ, încă din aniĭ întîiŭ aĭ «Contemporanuluĭ» am protestat în contra acestuĭ sistem și am dovedit: că argumentul e nul și neavenit; cum că trebue ținut seamă de greutatea relativă a creerilor, nu absolută; maĭ mult, servindu-ne de cîntăririle celor maĭ însemnațĭ antropologĭ, am dovedit că relativ cu trupul femeea are maĭ mulțĭ creerĭ de cît bărbatul. Nu mult după asta d-rul Manouvrier în «Revue Scientifique», publică un articol în care dovedește după cercetările luĭ de zece, douĭ-spre-zece anĭ, că femeea are creeriĭ maĭ marĭ de cît bărbatul, relativ cu înălțimea, și pe urmă proporțional și cu greutatea trupuluĭ. Pentru însemnătatea chestieĭ, vom aduce cîte-va citațiĭ din acele articole.
«Toate dovedesc că această deosebire e din pricina greutățeĭ trupuluĭ, greutate care e maĭ mică la femeĭ, nimic însă în anatomic nu arată că femeea ar fi inferioară bărbatuluĭ în privința facultăților intelectuale.
«Raportul greutățiĭ creerilor către înălțime e maĭ mic la sexul femeesc de cît la cel bărbătesc, dar aceasta e din pricină că înălțimea nu arată tocmaĭ greutatea trupuluĭ. Căcĭ dacă se comparează greutatea creerilor cu a trupuluĭ, găsim din contră că sexul femeesc are creeriĭ maĭ greĭ atît la vîrsta adultă cît și la naștere. Această deosebire e puțin însemnată, dar sigur că ar fi mult maĭ mare dacă am lăsà de-o parte grăsimea care se găsește în mult maĭ mare cantitate la femee de cît la bărbat, căcĭ aceasta nu trebue să figureze în comparațiea maseĭ creeruluĭ cu a trupuluĭ, de vreme ce e ceva inert și n’are nimic a face cu creeriĭ.»
Iată ce maĭ zice tot Manouvrier în «Revue Scientifique» No. 7, 17 Fevruarie 1883. D-sa studiind caracterele sexuale ale craniuluĭ femeesc, le privește ca o urmare a sistemuluĭ osos și muscular la bărbat și la femee, căcĭ desvoltarea acestora are mare înrîurire asupra creerilor. Din pricina acesteĭ înrîurirĭ, femeea se deosebește de bărbat prin acele părțĭ craniene carĭ sunt maĭ strîns legate cu aparatul de mișcare. Ar fi decĭ a priori de mirat ca femeia să aibă tipul parietal, dacă e adevărat că zona motrice a creerilor e acoperită de către zona parietală a craniuluĭ. Dacă din contră zona parietală a craniuluĭ e maĭ mică la femee de cît la bărbat, atuncĭ urmează că zona frontală și cea occipitală îs maĭ marĭ. După nenumărate măsurĭ ale luĭ Broca asupra părților craniuluĭ, d-r. Manouvrier ajunge la încheerea că regiunea frontală e tot atît de desvoltată la un sex cît și la altul, relativ la întregul craniŭ, iar la femee regiunea occipitală e maĭ mare.
Așa dar, cît e vorba de acest argument, am putea fi foarte bine puse pe aceiașĭ treaptă cu bărbațiĭ; pricina e însă că nu-ĭ aceasta baza pe care se întemeiază domnia bărbatuluĭ ci pe modul de producție. Cînd femeia va avea acelaș rol în producție, atunci va fi egală bărbatuluĭ politicește și economic independentă; pînă atuncĭ toate sunt numaĭ iluziĭ.
*** Să anilizăm ce rost a avut femeea în sistemul vechiŭ de producție, și ce rost are azĭ. În veacurile trecute și chiar pînă la jumătatea veaculuĭ nostru, activitatea femeilor erà mărginită în lăuntrul caseĭ; bărbatul avea conducerea avereĭ mobile și imobile; femeea însă aveà un rol subaltern, dar totușĭ foarte însemnat: anume conducerea gospodărieĭ, în care intrà facerea și lucrarea pînzăturilor, a lînețelor cu care de obiceĭ se mobilà casa, așternuturile, colțuniĭ etc. Pregătirea bucatelor, a păstrămurilor și a murăturilor, păstrarea legumelor, chiar lumînările și săpunul se făceaŭ în casă. De ex. la noĭ pînă maĭ aniĭ din urmă activitatea femeeĭ erà mărginită înlăuntrul caseĭ, zicătoarea că «femeea e coroana caseĭ» orĭ că «de ar aduce bărbatul cu carul și femeea să părăduească cu poala și îl întrece,» erà foarte adevărată. Femeile cu munca lor și cele bogate cu a roabelor, pregăteau din in, cînepǎ și mătase brută toată pînzăria și multe țeseturĭ de lînă, de la cea maĭ groasă pînză de cîlțĭ și pînă la cel maĭ fin borangic, de la tivitura greoae și pînă la broderiile și izvoadele cele maĭ gingașe. Năframele și testemelele brodate de romînce eraŭ foarte căutate de cadînele din Constantinopol.
Prin munca eĭ și a roabelor se îmbrăcà întreaga casă, ele făceaŭ toate cele trebuitoare după clasa din care făceaŭ parte, toate aceste nimicurĭ, marĭ însă prin trebuința lor, eraŭ lăsate în sarcina femeeĭ.
De la începutul veaculuĭ o schimbare colosală se face în producție, și cine s’ar fi gîndit că oala luĭ Papin și pe urmă mașina lut Watt vor fi acele care vor pune bazele emancipăreĭ femeeĭ. Întrebuințarea aburuluĭ în mecanică a revoluționat sistemul întreg de producție, a dat așa avînt științeĭ mecanice, iar aceasta la rîndul săŭ a dat rezultate supra omeneștĭ. Producția întreagă din familiară așa zicînd, căcĭ un maistru cu o calfă și doĭ treĭ ucenicĭ formà un mic atelier de ferărie, ciobotărie, orĭ ciasornicărie, se preface în socială: în ateliere cu sute de lucrătorĭ și cu mașinĭ purtate cu abur, și maĭ în urmă cu electricitate.
Hainele și pînzăturile nu maĭ sunt confecționate cu fusul și stativile din casă, ci în ateliere marĭ cu mașinĭ purtate cu abur, munca femeeĭ cu acul și andreaua ajunge un nonsens de oare ce ea nu poate face într’un an aceea ce mașina face într’un ceas. Această producere colosală îșĭ întinde ramurile pînă în cele maĭ depărtate colțurĭ. Noĭ n’avem încă fabricĭ de cît foarte puține, dar ne vin cu nemiluita pînzeturĭ și stofe din Anglia, Francia, Germania și Austria. Nu maĭ vorbim de orașe, dar chiar la sate pînzăturile de casă, scoarțele și lăicerile sunt un lucs, femeile cele maĭ harnice care țin încă să arate că ele țes și pun pînză tot fac staniĭ de pînză iar poalele de americă, de oare ce vine maĭ eftină de cît pînza care o face femeea singură, și cîntecul popular «Bat’o focul cînepa, că-ĭ maĭ bună america» îșĭ are rezoane adîncĭ economice, nu-ĭ numaĭ o simplă zeflemea. Lucrul se explică ușor, în vechime țăranul avînd pămînt maĭ mult și nesăcătuit putea face cînepă și in bun, azĭ pe petecul de pămînt cleios orĭ săcătuit nu crește cînepa nicĭ de un cot. Atuncĭ piața nu erà plină de fabricate străine, și femeea lucrà de ale îmbrăcăminteĭ. Azĭ îĭ vine maĭ bine să lucreze cu ziua ca salariată și să se îmbrace cu americă și cit, de cît să le facă singură cu instrumentele primitive. Cu un cuvînt, producția casnică nu poate ținea cu producția fabricilor, chiar cînd acestea sunt peste nouă mărĭ și nouă țărĭ, vine mult maĭ bine să meargă și să lucreze cu un franc pe zi de cît să stea în casă și să toarcă un fus două, carĭ față cu mașinele de tors nu valorează nicĭ zece banĭ.
La noĭ, unde industria e încă la început, unde sunt așa de puține fabricĭ și totușĭ producția mare a nimicit producția casnică, femeea trebuie să cate de lucru în afară de casă cu toate neîndămînările de a-și lăsa copiĭ și puțina gospădărie singură, dar trebue, de oare-ce mașinile și alțĭ factorĭ socialĭ aŭ micșorat salariul bărbatuluĭ și nu maĭ ajunge. Dacă e nevoe la noĭ, cu atîta maĭ mult în țările eminamente industriale femeea, ba chiar și copiĭ aleargă la țipătul asurzitor al mașineĭ, mașina a făcut munca femeeĭ de o mie de orĭ maĭ productivă, dar și de o mie de orĭ maĭ răŭ plătită.
Femeea însă odată intrată în fabrică nu maĭ e sclava bărbatuluĭ, e salariată fabricantuluĭ și ea ca și bărbatul are de suferit aceleașĭ rele, nicĭ nu maĭ poate zice că o ține, nicĭ nu maĭ poate cîrti că el n’aduce de ajuns, baza familieĭ vechĭ e zguduită adînc, de sigur femeea și familia o duce maĭ greŭ de cît în perioada producțieĭ micĭ, cînd bărbatul cîștigà aproape cît trebuia, iar femeca îngrijà de gospădărie și de copiĭ, noĭ însă nu putem să privim de cît cu ochĭ bunĭ această perioadă de încercare prin care trece familia și femeea, aceasta e criza pe care fatal trebue să o sufere pentru ca apoĭ să ajungă la o viață maĭ bună. Numaĭ prin educațiea fabriceĭ, numaĭ svîrlită în largul societățeĭ, femeea se va deprinde a fi solidară, va perde egoismul strîmt din vremea cînd lumea eĭ se încheea în casă, în această școală grea îșĭ face educația de viitoare cetățeană. Națiile și clasele numaĭ prin strădănuințĭ și încercărĭ aŭ ajuns la o poziție maĭ bună, bunurile căpătate fără muncă nu pot fi păstrate nicĭ de indivizĭ nicĭ de națiĭ.
***
Să maĭ revenim la femeile miceĭ burghezimĭ. De la începutul veaculuĭ și pînă în prezent această clasă trăește de azĭ pe mînĭ. Cu un mic capital luptă zilnic cu marele capital, dar această luptă e luptă dintre uriașĭ și piticĭ, marele capitalist numaĭ atuncĭ nu învinge, cînd nu vrea orĭ n’are interes să învingă.
De obiceiŭ însă, ceĭ micĭ cad; de ajuns capitalul mare înghite ca o pompă aspiratoare toate micile capitalurĭ ce ’ĭ staŭ în cale și azĭ, slava Domnuluĭ, chiar noĭ putem zice: «avem falițiĭ noștri.» De aci însă urmează că femeile din această clasă, deprinse altfel a trăi bine, se văd zilnic amenințate a remînea fără pîine; pe de altă parte, rostul lor în casă nu maĭ e cel de mult. Haine gata, broderiĭ cele maĭ fine gata de la fabricĭ, capătă de zece fr. atîtea cît n’ar putea lucrà cu mîna într’un an. A căzut vestitul gherghef, ca și stativele; și ce rost n’avea el! Fata de la șapte anĭ începea a ’șĭ îndoi spinarea la brodat prostirĭ, la făcut prosoape cu ajururĭ, pregătea zestre, de oare-ce cariera eĭ erà măritatul. Azĭ, pe zi ce merge, această carieră ajunge tot maĭ nesigură, bărbatul din mica burghezime tremură de a nu ’șĭ perde micul capital, de a se vedea rămas pe drumurĭ; femeea și copiiĭ cer cheltuială, ’ĭ pot compromite și maĭ mult capitalul, de aceea orĭ nu se însoară, orĭ cată o femee cu zestre. Rămîn funcționariĭ, acestora de abia le ajunge lor leafa, nu încă să o maĭ împarță cu femeea și copiiĭ.
Aceștia, ca și proletariĭ manualĭ, nu maĭ pot ținea o femee cu leafa lor; de aceea, dacă se însoară, cată o femee care cîștigă și ea; bine înțeles, acestea le spunem în trăsurĭ generale, lucrul n’a ajuns încă într’o fază așà de acută, dar mergem într’acolo.
Așà dar, pe lîngă că femeile n’aŭ ce face acasă, de oarece, cum am spus, toate productele sunt maĭ eftine de cît cele produse în casă; iar pe de altă parte, cariera mărităreĭ fiind foarte problematică, — femeile din această clasă fug din casă spre a ’șĭ asigurà altă carieră. Așa că es și ele în largul lumeĭ, căutînd să ’șĭ cîștige un mijloc de traiŭ.
Părințiĭ, înboldițĭ de aceștĭ factorĭ puternicĭ, nu maĭ zic: «ce ’ĭ maĭ trebue femeeĭ învățătură? lasă să știe gospodǎria,» ci eĭ singurĭ le daŭ în școlĭ, că doar ar putea cîștigà cevà; e o adevărată năvală de iarmaroc la orĭ-ce concurs. Ceĭ maĭ chiaburĭ cată să facă fetele liceŭ, bacalaureat, alțiĭ le daŭ la externate, școlĭ centrale orĭ școlĭ de meserie. O iubire ideală de învățătură, de instrucție maĭ superioară n’ar fi avut putere de a scoate pe femee din somnolența neștiințeĭ. Lupta pentru traiŭ a scos’o din ceĭ patru perețĭ; orĭ, cum zice Romînul în psihologia luĭ primitivă: «Foamea scoate ursul din vizunie.»
Cu atîta maĭ puternică și maĭ grozavă e frica zileĭ de mînĭ, cu cît femeea în această clasă avea o stare materială destul de bună, lanțurile robieĭ ’ĭ eraŭ poleite cu aur, ba chiar de multe orĭ era roaba alintată care bătea din picior și poruncea stăpînuluĭ. Aicĭ să ne dea voe cititoriĭ pentru o mică paranteză. Un lucru pare a fi sigur și pe acesta par a ’l dovedi și obiceiurile Germanilor vechĭ, anume: Cu trecerea de la matriarcat la patriarcat, cînd moștenirea și înrudirea nu se maĭ socoteaŭ de pe mamă, ci de pe tată, femeea ’șĭ pierde unul cite unul toate drepturile pozitive. Dar ca în tot‑d’a‑una forma trăește maĭ mult de cît fondul; bărbațiĭ nu s’aŭ putut desvăța de adorația aproape mistică pe care o aveaŭ pentru femeĭ în epoca matriarcatuluĭ; acel cevà sfînt pe care Germaniĭ ’l vedeaŭ în femeĭ sunt urmele slaveĭ perdute. Dieu et madame din evul mediŭ nu e numaĭ o vorbă galantă. Poate chiar acel epitet de satanice și diabolice pe carĭ încă mulțĭ bărbațĭ ’l daŭ femeilor, e o vechiă rămășiță din puterea pierdută, și Satan erà un zeŭ, dar ca și noĭ, un zeŭ căzut de la putere.
Am putea aduce încă multe dovezi, dacă locul ne ar permite, că femeea burgheză nu ’și maĭ are rostul care ’l avea în gospodărie. Articolele de îmbrăcăminte le daŭ fabricele cu prețurĭ joase, chiar veșnicul colțun care împodobea mîna gospodineĭ s’a dus. Productele alimentare se găsesc maĭ eftine în piață de cît aĭ putea cumpăra materialul brut, d. es. pînea. Cărei gospodine ’ĭ maĭ dǎ azĭ mîna să facă pîne în casă? Orĭ, care gospodină maĭ poate face sopon? Asta la noĭ, dar în Europa nu se maĭ rentează nicĭ a spălà cămăși în casă, nicĭ chiar a face mîncare. Închipuiți-vă, încă douĭ, treĭ anĭ, cînd vor fi și la noĭ fabricĭ de spălat purtate cu vapor, ce rost va maĭ avea balia și femeea care ’șĭ rînește mînele în leșie cu zilele pentru a spălà o sută două de bucățĭ? Închipuiți-vă restaurațiile monstre cu mașinĭ perfecționate de tăiat și curățit legume, de hăcuit carne, de spălat blidele, etc., unde zece oamenĭ pot face mîncare pentru miĭ de persoane și cît de proastă e sistema de azĭ, unde o femee abia poate îndestula o familie! Și doar acestea nu’s utopiĭ, pînă la un punct sunt introduse și la noĭ. Gospodina veche trebuia să facă singură cîrnațĭ, șuncă și alte uscăturĭ; azĭ avem un Novac, Pațac, Abele și alțiĭ carĭ fac pentru miĭ de familiĭ. Gospodina veche avea pentru toate anotimpurile ocupațiĭ serioase, cum am maĭ spus; îndată ce sosea primăvara începea fabricarea de dulcețurĭ, pe urmă păstrarea murăturilor, pregătirea de paste, facerea de uscăturĭ și alte conserve; iarna lucraŭ lînă pentru colțunĭ și așternuturĭ, așà că nu gătea una și începea zece. Dar azĭ ce să facă femeile și maĭ ales fetele burgheze? Mare ispravă nu fac însășĭ mamele. Așà că toate acestea mînă pe femee puternic din casă. Dar școlile și mijlocul în care e mînată trezește în femee demnitatea de sine, se simte maĭ liberă și nu maĭ vrea să recunoască supremația bărbatuluĭ, spiritul de analiză se trezește în ea și începe a ’șĭ studia starea eĭ economică și socială, începe a se întreba: de ce n’are și ea aceleașĭ drepturĭ ca frațiĭ eĭ; de ce pentru dînsa e maĭ mare nesiguranța viețeĭ; de ce societatea nu ’ĭ ține de loc seamă de sarcina fiziologică, anume: de facerea copiilor, carĭ folosesc societățeĭ, de și femeea e maĭ amenințată de cît bărbatul a pieri împreună cu copiiĭ de foame?
Femeile eșite de pe băncile școaleĭ încep a face parte dintre proletariĭ intelectualĭ și multe din armata de rezervă, de oare-ce poate zece la sută de vor găsi locurĭ, de vreme ce femeilor nu le e deschis azĭ de cît cariera de profesoare și telegrafiste, cele-l’alte cad în sarcina părinților or a fraților. În cît, cum vedem, starea economică de azĭ a femeeĭ burgheze este un non‑sens, în gospodărie nu maĭ are nicĭ un rost, în societate nu pot găsi ocupațiĭ de cît foarte puține, această stare de alt-fel grozavă în felul eĭ, e caracteristică stărilor de tranziție. Sunt ca speciile scoase dintr’un mediŭ înainte de a fi adaptate cu altul noŭ.
Dar vor zice uniĭ: drept, producția mare a luat din mîna femeeĭ producția casnică, dar ’ĭ-a rămas partea cea maĭ frumoasă: creșterea și educația copiilor. Analizînd pe scurt și acest argument, vom vedea că n’are nicĭ o valoare.
Femeile din popor alăptează, de bine de răŭ, cînd nu-l daŭ la vre-o mancă, unde moare cu zile, de oare ce aceasta crește cîte cincĭ șease copiĭ, trecut de vîrsta asta copilul rămîne pe seama altuia, puțin maĭ mare de cît dînsul, mama cînd vine seara ostenită, nu maĭ gust de educație nu are; îndată ce maĭ crește se duce la școală orĭ în fabrică, decĭ la această clasă nu maĭ poate fi vorbă de educația dată de mamă, maĭ ales că ea singură e lipsită de educație. Femeile miceĭ burghezimĭ și ale funcționarilor alăptează numaĭ acele care n’aŭ nicĭ un chip să se scutească de această sarcină grea; cît despre educație, ea e lăsată pe seama uneĭ slujnice stricate și bețive, care îĭ vîră în cap toate prostiile; orĭ acum în aniĭ din urmă s’aŭ format și la noĭ institute așa zise Fröbeliane, unde staŭ înghesuițĭ zecĭ de copiĭ. De la șapte anĭ copilul e trimes la școală. Așa dar unde e educația dată de mamă? Și oare e în stare orĭ-ce femee incultă să dea educația cuvenită?
Și oare pentru a da o direcție apucăturilor bune ale unuĭ copil și a înăduși pe cele rele nu se cere o pregătire specială, oare știința pedagogică o are femeia din senin ca un dar ceresc fără nicĭ o pregătire? Și e întrebarea: o poate avea fie-care femee?
Puțină gîndire și orĭ cine va vedea că educația și instrucția nu maĭ e de domeniul casnic. Trebue specialiștĭ carĭ să dea educație și instrucție, cum a și început a fi, așa că educația casnică nu poate ținea pept cu educația publică. În veacurile trecute fata n’avea nevoe să știe maĭ mult de cît maică-sa, azĭ s’a schimbat lucrul.
A maĭ vorbi despre femeile marilor capitaliștĭ e de prisos, ele nu aŭ nicĭ un rol în mișcarea socială a femeilor, ele sunt un articol de lucs și pot trăi sub aripa marilor capitalurĭ.
Nu aŭ nicĭ aureola castelaneĭ, nicĭ însemnătatea boeroaicelor vechĭ, care tot aveaŭ oare-care însemnătate în administrația și producția casnică.
***
Ca încheere, ese că femeea va fi emancipată cu adevărat cînd va avea în producție aceeașĭ însemnătate ca și bărbatul, și cînd producțiunea va deveni socială.
Chestia emancipareĭ femeeĭ e o chestie social-economică și ca atare trebue să-șĭ urmeze mersul evolutiv înainte în ciuda tuturor filosofilor și naturaliștilor gynecophagĭ. Se pot pune stavilĭ, pot reuși persecuțiile în potriva unor secte, nicĭ odată nu pot fi nimicite curentele marĭ sociale.
***
Așa dar, privind trecutul, prezentul și viitorul, putem zice: am fost a tot puternice, bărbațiĭ cu averile lor ne-aŭ luat puterea; azĭ mergem spre acea fază cînd nu vom fi nicĭ stăpîne nicĭ stăpînite.
SOFIA NĂDEJDE