Uneltele călătoriei
de Ilarie Voronca
Șase poeme

lui Perpessicius

37162Uneltele călătoriei — Șase poemeIlarie Voronca

Acești munți ca niște turme de elefanți
Aceste oceane care n-au putut umple
Ochiul mult mai vast
Al iubitei mele,
Aceste orașe care te așteaptă în tenebre
Cum în cerneală te așteaptă cuvintele,
Aceste lacăte,
Aceste răni ale primăverii
Acestea și altele încă
Te vor urma pe căile de fier ale unei întoarceri,
Și-n părul tău va trece pieptenul călătoriei
Cum prin goanele cailor trece un arcuș al respirației
Și vântul își va deschide arterele
Și peste frunze va curge sângele cald
Al furtunei.

În pădurea care-și întinde oasele lenevoase,
Vei găsi vorbele ude ale femeii,
Vei găsi aurora ca o agrafă desprinsă
De pe mătăsurile căzând în falduri, ale zilei,
Vei găsi
Luminile înhămate la ape
Cum sunt hățurile sângelui în tine,
Ferigele și arborii care-ți dorm în carne
Cum în argilă ploștile pentru setea de mâine
Vei găsi
În minune ecoul redat vocii
Ca vederea redată orbului,
Și prin capul înălțat ca o sită
Pentru cernerea grăunțelor invizibile
Vor trece:
Cascadele,
Preumblările,
Cărările verzi
Izvoarele gureșe
Întâiele silabe rostite de rouă
Vor trece,
Cum trec prin cer rădăcinile luminii
Și în pământ transparenta creștere a căldurii,
Cu trezire ca o rană vindecată
De suavul fier roșu al somnului,
Până ce-ți iei capul în mâini,
Ca pe-o scoică plină de alge și de plante marine,
Dar ființa ta să atingă deodată
Arăturile fecunde
Ca valurile de cristale aluencând prin rădăcini
Ca niște râme,
Să ajungă la noi.
Aventurieri cântând în corturile pline de aerul nisipos al aurului,

Până la voi
Focuri de popas pe înălțimile deșarte,
Până la voi
Mâini crăpate de soarele aspru al cărbunilor
Până la voi
Călăreți îndrăzneți prin savanele incendiate,
Până la voi
Corăbieri scăzând treptat ca bătăile vinelor mele
În sângele dând târcoale inimii
Ca un lup înfometat.

Și dintr-o dată
Marea apărută în oglindă ca un obraz haotic.
Cine să-și mai aducă aminte de voi
Oameni târându-vă pe podeaua timpului
Când noaptea e mai mare decât o fereastră
Și tristețea voastră nu încape în aluatul pe care îl frământă brutarul?

Când strâng pădurea ca pe-o coamă aspră
Când foarfece privirea în lâna călătoriei,
Și vocea ca un curent cald prin mările glaciale,
Vă regăsesc instrumente de vrajă al fantomelor
Și voi amintiri rupte din copac ca niște ramuri pline de fructe
Și voi boabe de porumb ca niște mâini pline de peisagiile minuscule ale inelelor.

Cine să vă numească oameni de fum
Vă dați fără rușine meseriilor celor mai josnice
Vă înhămați la toate uneltele urei
Vă vindeți frații și mamele.
În timp ce seara trece multicoloră prin crengi
Ca o corabie pavoazată
Și pe aripile păsărilor nocturne stelele în continuă rotația,
Cu înaltele piscuri călătorind în spațiu,
Și alături de ele,
Prin turma de orașe,
Prin cirezile de ienuperi,
Prin imensul suflu care vibrează
În astru și în iarbă,
Departe de voi oameni de fum.
Oameni de minciună
Când în gâfâitul vast
Sunt ca o coardă
Pe violoncelul generos al călătoriei.

Dar cum o potcoavă de jar trece sfârâind prin apă
Așa vor trece pe obrazul tău flăcările călătoriei,
Așa râsul tău ca un pian e plin de clape
Și pe buzele tale e oceanul Atlantic
Oceanul Atlantic ca o orchestră a sângelui așteptând
Semnalul unui pumnal, ca să țâșnească.

Sângele care aleargă în noi, se ridică în picioare, ovaționează
Și-acum târăște fabuloase oaze,
Păduri toride,
Sau obraji cunoscuți,
Când ca o planetă sângele e satelitul altui sânge
Și-n fundul unei lacrimi e un oraș ca un cristal de sare

Va trebui din tăcere ca dintr-o carieră de piatră
Să tai profilul vocii, să tai ovalul-sunet,
Căci nici un glas nu știe câte corăbii s-au scufundat în el,
Nimeni nu știe ce zar se va rostogoli din cornetul călătoriei.

Și dacă o goană te va duce mai departe decât cuvintele,
Până-n suava pânză care se atinge de arbori,
Până-n plantele îmbrăcând soarele ca niște haine,
Cu fulgere ca peștii sub podul unui tunet
Vei revedea cum vocea filtrează o lumină
Cum stelele prin pâlnia subțire din crepuscul
Se vor vărsa cu vinul pe treptele din sete.

Minutele-n retortă pe etajera nopții
Și iată vei înțelege
În fiecare arbore o zi își face cuibul
Un arbore ca o Duminică,
Un arbore ca o Vineri,
E arborele numai aparent nemișcat
Dar frunzele și seva lui călătoresc în patru anotimpuri
Ca-n patru puncte cardinale

E o miazănoapte-a iernii
E o miazăzi a verii
E un apus al toamnei
Și un est al primăverii:
Rup o frunză și e Luni
Rup altă frunză și e Septembrie
Pe-azur ca pe o tablă ating cu-o creangă frontierele unui zbor
Și pasul trece pe apă ușor ca un luceafăr
Sau se oprește pe creasta unui stejar ca un erete,
Mai sus sau mai departe cu-obrazul ascuns în mine
Ca să-mi răsuni în frunte ca în spațiala scoică
Acolo sau aici
Va trebui să regăsesc solarul echilibru
Cu țipete aduse în peisaj ca-n valiză
Acolo sau aici
Cu-aureola călătoriei
Să fiu duiosul vuiet în cornul de vânătoare
Să te găsesc iubire:
Pe plajă sau pe culme,
Lângă vulturul liber
Sau lângă negustorul de stambă
Pretutindeni în imensa călătorie, ca propria mea umbră
Alăturea de mine
Prin continentele ochiului.
Cine ne-a condus prin tunelul nopții
Spre creșterea luminoasă?
Cine a rupt în noi toate legăturile ancorelor
Că am făcut din fiece ferăstrău o lumină?
Și din fiecare plantă un țipăt.
În voce e-un cărbune cu care te voi desena în aer
În sânge e docarul ce te va duce spre inimă
Zeiță a călătoriei,
În privire e brațul care te va purta ca o pâine
La scară tropăie armăsarul pe care vom goni spre alte linii
Până ce toate peisagiile vor rămâne în cântec
Cum rămâne sângele pe o spadă.