Urâtul (Mihăescu)

 

În noaptea aceea de drum-de-fier, cînd am pornit în sfîrșit din orașul meu pierdut într-un colț de hotare, n-am putut închide ochii, cu toate că aveam la cherem o canapea întreagă, cît era de lungă, și cu toate că vagonul capitonat mă legăna lin și îmbietor. În învîrtiturile roților, în clănțănitul lanțurilor, în răpăneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată necurmatul rotogol al unui cînt de biruință. O, cum se rostogolea cîntecul acela pe șinele vîrtoase, cum era necontenit același, spăimîntător același și — totuși — cum sufletul meu creștea necontenit.

Cînd s-a crăpat de ziuă, mi-am și înfipt capul în jilăveala dimineței, ca să prind din ceață primul turn al orașului pe care nu-l mai văzusem. Întîi n-am zărit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au răsărit departe turle și acoperișuri răzlețe, ieșind dintr-un fund de vîlcea. Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă — la care te puteai uita în voie — a soarelui adevărat. Pe aceste nu l-am văzut în minunata lui strălucire decît mai tîrziu și hăt bine deasupra muncelelor orizontului. A zbucnit deodată în vestmînt de foc, cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă și, în locul unde mi se păruse că văd un oraș, a aprins coperișurile. Se părea că nebunia monstrului de fier, care mă ducea în pîntec, mă purta în goană dezmințată în regiuni nebănuite, cu sori mulți, sclipind presărat pe cîmpie, încercînd să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean. Doar cîte nu eram eu gata să văd în ținutul ăsta miraculos, unde mă avîntam de bunăvoie!

Pe urmă toate au dispărut, cînd pămîntul s-a ridicat de spinare în sus, într-un rînd. Zarea s-a mai întunecat și orizontul a început să se strîmteze și mai mult: s-au ivit începuturi de mahalale, o fabrică — de bună seamă — cu ferestre și lumini multe, întîrziate; apoi vagoane, șine ce se împreunau și se despreunau, șiruri întregi de vagoane și locomotive moarte și necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pîlpîind jalnic, învinse de ziuă, ca luminările în jurul raclei.

Întîi, impresia aceasta lugubră îmi strînse sufletul, în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstițiilor, a semnelor și a vedeniilor. Dar închipuirea-mi mobilă puse îndată, în locul sumbrelor viziuni, sfîrșituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beție, fericire. Priveliștea amețitoare mă făcea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lîngă mine și sfredelitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; și vagonul întreg nu mai. părea atunci decît un cosciug uriaș, purtat pe brațe de fier spre un cavou imens și necunoscut.

Speriat, am despreunat larg genele și am pipăit cu degetele tremurătoare scrisoarea de recomandație și cele cîteva bancnote ce le aveam în buzunarul de la piept.

Scrisoarea aceasta mi-a deschis într-adevăr ușa unui puternic al zilei. Mijloacele părinților erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc și un serviciu pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare. Scrisoarea tatălui meu — cu ortografia pe care o știam și de care mă înroșii grozav cînd rîndurile tremurate fură parcurse de ochii încruntați sub ochelari de aur ai alesului politic și protectorului nostru — fu înlocuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general de la Finanțe. Afară, cartonașul imprimat cu numele care însemna poruncă îmi aduse inima la loc; nu atît prin cele trei rînduri așternute în grabă cu creionul, ce-mi deschideau poarta sorței, cît pentru acea lipsă complectă de apostrofe și liniuțe și mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n-ar fi scăpat tatălui meu.

Și totuși scrisoarea aceasta mică și cretină, pentru care aș fi fost trîntit la absolvența claselor primare, făcu minuni…

Am avut toată copilăria și adolescența mea o groază teribilă de cuvîntul „percepție”. Nu doară că tatăl meu ar fi rămas în urmă cu dările și că, prin urmare — cum se spune —, ne-ar fi bătut toba la cap, că aș fi văzut cu ochii plînși umilința părinților mei, rușinați și fără putere, înaintea oamenilor legei, scoțîndu-ne dulapurile și saltelele la mezat. Dacă tatăl meu n-a fost niciodată bogat, nici chiar așa de sărac n-aș putea spune că a fost vreodată. Dar percepția din orășelul meu era o clădire lungă și scundă, de pe care egrasia jupuise varul murdar și umflat, lăsînd să se vadă pe alocuri cărămida mucedă, de-un roșu de carne veche, stricată. Înăuntru niciodată nu pătrunsese vreo rază de soare; era o veșnică umbră umedă. Pe păreți dantela egrasiei avea tonuri din ce în ce mai înnegrite, cu cît scoborai ochii spre podea; erau parcă tapetați cu uriașe hărți hidrografice. Te înfrigura din cadrul lor umezeala unui întreg continent. Aproape de scînduri mucigaiul vînăt mustea; părea răspîntia tuturor furtunilor și ploilor.

În încăperile acestea de peșteră lucrau oamenii fiscului. Îi vedeam cu fețe chinuite de griji, cu încheieturi umflate de reumatisme, cu mișcări greoaie de mormoloci, cu ochi bulbucați pe deasupra ochelarilor. Pentru mine erau zeitățile peșterilor și ale întunericului umed.

De aceea, cînd secretarul general al Ministerului de Finanțe îmi întinse un plic cu adresa circumscripției XXIX.de percepție, un fior rece mi se răspîndi de-a lungul oaselor și un gust rînced mi se puse în gît.

Văzui atunci urîtul…

— E singurul loc liber pe care-l mai avem, îmi spuse pe-un ton cama înțepat domnul secretai, văzînd codeala mea și-mi întinse categoric mîna.

— O, vă mulțumesc, răspunsei timid, prefăcîndu-mă într-adevăr mulțumit.

Și o rază de nădejde lumină o fibră a cugetului meu; in capitală, desigur, trebuie să fie cu totul altfel… pînă și percepțiile… Iar în mintea mea răsări o clădire albă, uscată, mai ales foarte uscată, într-un fund de curte, cu cîteva ronduri în față, care se umplu vara de zorele, de garoafe și de pansele.

Pornii deci fără de răgaz și simții cum șoptea cineva în mine, cu răutăcioasă plăcere, că bucuria izbînzii viitoare va fi cu atît mai zdrobitoare, cu cît drumul pînă la ea va fi mai lung și va porni mai de jos. Pe sălile marei clădiri nu mă sfiii să întreb pe un domn cu părul omăt curat, cu haine înverzite, cu ochelari pe vîrful nasului, legați c-o sfoară neagră de nasturele unei veste prea groase pentru dulcea îngînare de vară și toamnă de-afară:

— Domnule, un funcționar din percepție poate fi adus oricînd în minister?

— Hai?

Bătrînul tresărise parcă mușcat de această întrebare. Mă privi înspăimîntat pe deasupra ovalelor de sticlă. Părea gata să-mi strige: „Nenorocitule, ce-ai spus?”

Îi lămurii întrebarea: gradul de copist la percepție este acelaș cu cel de copist din minister?

— A, ha! păru că se dumirește, dar ochii lui arătau aceeași groază amestecată cu compătimire… Da, da, fără îndoială…

Pe urmă, fața i se umplu toată de răutate. Dădu din cap de mai multe ori și rîse cu gura lui știrbă, făcînd din mînă, a nimica toată: „Păi e totuna…”

Și plecă, abia mișcîndu-se, cu rîsul lui fonf și groaznic.

Mi se păru atunci că nu-mi rîde el, bătrînul, ci bătrînețea dintr-însul. Era așa de alb, atît de imaculat de alb și vocea îi fusese așa de stinsă și totuși atît de aspră și hainele-i erau atît de verzi, că fiorul de umezeală îmi făcu din nou circuitul oaselor.

Nu știți ce e urîtul? Eu l-am întrezărit întîi rînjindu-mi din mucegaiul percepției orășelului natal. El trona acolo peste oamenii fiscului și tronează pretutindeni peste micii slujbași, oriunde-i umezeală, umilință și groază. N-aș putea spune ce fel de figură arată și nici dacă are sex. Dealtfel, toți condamnații să-l slujească îl acceptă fără să-l înțeleagă, cea mai mare parte nici nu știu că există, așa de grozav i-a pironit în somnul stăpînirei lui.

Însă bucuria-i imensă e să supună tocmai pe cei hotărîți cu orice preț să-i scape; dar și acestora se arată numai în chip imprecis, de vedenie. Iar în întreaga-i și teribila lui alcătuire nu se înfățișează decît în ultimul vis al răpușilor de mizerie, de disperare, de neputință; bolnavilor și neurastenicilor, cu o clipă înainte de-a se arunca sub roatele trenurilor sau din înălțimile etajelor.

Eu abia de l-am întrezărit aievea; o! Întru început n-are nimic respingător sau înfricoșător în figură. Dimpotrivă. Caracteristica lui grozavă e că rîde. Rîde cu hohote uneori sau abia rînjește; cu dinți puternici sau știrb ca bătrînul de adineaori… Te atinge numai în treacăt și trece înainte cu rîsul și cu veselia lui, pe jos, în trăsură, în automobil… și te lasă în urmă cu scrîșnetul neputinței și cu pustiul…

Ai vrea să te duci cu el, să fii în el, să fii el… și să te răsfrîngi asupra altora. Dar te respinge și se îndepărtează cu rîsul lui triumfător…

Grozava lui caracteristică e triumful…

Astfel trecea el și-n această zi minunată de București, cu soarele de toamnă la început. Trecea în hohot și zgomot mare, în călești și automobile… Era pretutindeni un triumf nemărginit!

Iar eu mă îndreptam spre percepția circumscripției a XXIX-a. Și tot ce era veselie și rîs și podoabe în lumea asta din juru-mi mergea în sens invers… În faetoane sau chiar pe jos.

Cu capul căzut în piept, gol de gînd, pășeam ca un automat spre percepția circumscripției a XXIX-a.

Domnul perceptor, foarte gras și negricios, cu fălci enorme și nerase de țepoșii peri albi, negri și rari, mesteca în gol cînd mă privi cu ochii mici și roșii, prin ochelarii pe care-i potrivea cu însăși spinarea nasului. Nu spunea nimic domnul perceptor, dar cu siguranță că-n necontenita mișcare a buzelor vinete, răsfrînte, mi-a șoptit sudălmi groaznice — și cînd și-a luat, întrerupt din lucru, ochii de pe coloanele de cifre, și tot timpul cît m-a ascultat fără să-mi răspundă un cuvînt, și mai pe urmă, cînd, după ce mi-a cercetat hîrtiile, m-a dat cu un semn pe mîna subșefului să mă „plaseze”. Atunci și-a lăsat iarăși ochii pe registru, pentru a-i ridica îndată amenințători, cînd a socotit că m-am întors cu spatele la dînsul, spre a urma pe ajutor.

M-am trezit la masă cu o fată mică și măslinie poate, deși mai tîrziu mi s-a părut vînătă, de-o vinețeală pălită, de cadavru vechi, injectat cu formol. Era slabă de tot, însă buzele i-erau groase și răsfrînte ca ale domnului perceptor. De pe fruntea mică și bombată porneau pieptănate pe spate fire groase și aspre de cal. Avea un gît atît de subțire, ieșind din șorțul negru, că acest soi de cap mic, ca o caricatură de chinez (Doamne, un chinez negru ca un african), părea înfipt ca într-o prăjină din gardul unui rege antropofag.

Astfel fu cînd ridică spre mine ochii fără pleoape și rotunzi, de pasăre; apoi mîna pipăi în colțul mesei, o mînă micuță, de copil, apucă repede ceva și îndată, pe capul înfipt în țeapă, apărură, uriașe, lentilele de scafandru ale unor ochelari cu cîrlige de fier. Ochii mici și rotunzi se măriră, se clătiră de-o parte și de alta, în cercul lentilelor și se fixară asupra mea umezi și dureroși, de parcă mi-ar fi cerut iertare.

M-am cutremurat. Era și ea o biată fată, la urma urmelor, și nu merita un destin atît de vitreg! M-am cutremurat totdeauna dinaintea nedreptăței firei acesteia, care ne ocîrmuiește de-acolo, din centrul mișcărei veșnice, din nepătrunsul locaș al zeilor mari și mici! Unde sălășluiește desigur și „urîtul”, vrăjmașul vieței mele.

Trebuia să scriu la aceeași masă cu ea; față în față cu ea — o masă mare, dreptunghiulară, acoperită cu mușama neagră, lîngă care, brațele unui scaun lătăreț, de scîndură, păreau că mă așteaptă de mult să mă cuprindă. Mila de arătarea-mi din față mă pătrunse pînă într-atîta, că nu putui opri cîteva cuvinte de bună întîlnire. Însă accentul — oh, accentul acela al vocei mele — parcă-l aud și acum! El îmi luase înainte și-l auzeam cum complectează reținuta mea politețe: „Fie, domnișoară, mă resemnez să-ți sufăr și vecinătatea dumitale… poate nu va ține mult!” Cu neputință ca o fată atît de urîtă să nu întrezărească dincolo de cuvinte, în adîncul conștiinței, compătimirea, mult mai jignitoare și mai repede de recunoscut decît chiar dezgustul.

Mi se păru că făcu o mișcare bruscă, parcă și-ar fi dat capul înapoi. Covîrșit, plecai privirile. Doamne, dacă nu-i adresam nici un cuvînt, n-aș fi jignit-o mai rău?

Sfios, înălțai spre dînsa doar pupila unui singur ochi. Și cînd întîlnii ochelarii de scafandru, înapoia cărora ochii ei fugeau într-o parte și într-alta, de parcă ar fi plutit în două borcănele cu apă, rămăsei împietrit. Urîtul era înaintea mea și rîdea stăpînitor. Mă prinsese.

Gura capului, înțepenit în par, își prelungise colțurile pînă-n sfîrcul urechilor, care, Dumnezeule! zvîcneau ca la animale. Prin crăpătura ei vînătă, dinți scurți, lați și distanțați, sclipeau de albeață; nasul se ridicase cu totul în sus și-n lumina ochilor mei nu rămăsese în locu-i decît un fel de cerc cu două nări cu un rîtișor de purcel.

Pe urmă toată întruchiparea asta căzu pe-o parte, buzele se boțiră și ochii de pasăre se clătiră brusc, descriind pe cîmpul lentilelor mișcări repezi, zbucnite. Zei nemuritori! Capul de urangutan cocheta…

Am zîmbit cu milă și cu dispreț, dar urîtul n-a văzut sau s-a prefăcut că nu vede. Ochii lui licăreau cum trebuie să licărească ochii dracilor, cînd îți apar, aievea, noaptea. Jucau în orbite triumfători și cu cît le creștea strălucirea, cu atît mila și disprețul de pînă acuma începeau să se îngîne cu groază pe fața mea, care oferea astfel deodată triplul aspect al acelor sinistre măști de demult.

Pe urmă revolta-mi crescu fără margini, cînd mica simiană schimbă o privire cu o altă funcționară, ce stătea mai mult degeaba, dinaintea unei măsuțe cu mașină de scris; o femeie înăltuță, slabă, suptă la față, cu nas coroiat, cu umerii obrajilor puternic ieșiți — ca la ofticoși — de-o albeață de lapte și cu doi sîni enormi, atît de enormi față de slăbiciunea ei, încît puteai crede că prisosul dintr-înșii îi dă acea înfățișare lăptoasă, respingătoare.

Urîtul păru că spune tovarășei de birou:

— E timid…

Iar fața cea suptă încuviință…

Revolta mi se ridică tumultuoasă în coșul pieptului. Vroiam să fac ceva strașnic, un gest hotărît, ca bunăoară o trîntitură zgomotoasă a registrului ce mi se pusese dinainte sau o înțepenire mai temeinică în scaunul legănător și scîrțîietor de sub mine. O astfel de mișcare bruscă, dinadins și vizibil rea, era neîndoios că ar fi curmat de la început orice putință de îndrăzneală urîtului negru și untului lăptos, din fața și din stînga mea. Maimuța dinainte-mi păru că ghicește ce se petrece în gîndu-mi și avu parcă o mișcare speriată, o lucire în ochi, de groază.

Atunci trebuia s-o sfredelesc cu ochii mei… În clipa aceea am avut în mînă izbînda și viitorul meu. O clipă, o singură clipă de răutate, de cruzime și totul ar fi fost salvat…

Dar atît de caraghioasă era schimonositura aceea a chipului cu pretenții omenești, că mila m-a doborît… Mila, teribila mantie invizibilă pe care groaznica fantomă ți-o aruncă pe cap, îți întunecă vederile și-ți amoarte orice mugur de virilitate.

— I-am spus o vorbă blîndă, o vorbă de nimic, da, îmi amintesc, i-am cerut oarecare deslușiri asupra modului cum trebuie să trec în registre (cu toate că era așa de ușor de înțăles acest lucru). Și ea s-a grăbit să-mi arate cu mare lux de amănunte și a început, pe nesimțite, să mă descoase…

Cînd mi-am dat seama cît de departe am ajuns cu vorba (am surprins ochiul ei lucios și scormonitor în gospodăria mică și creștinească a mamei mele întotdeauna suferindă, în biroul vechi și posomorit al întunecatului meu părinte, în curtea îngustă cu spuzenie de frați, de găini, de purcei, de cîini și de pisici de-a valma), m-am cutremurat de moarte. Am început îndată să răspund pieziș și i-am aruncat o privire supărată. Pe urmă am tăcut încăpățînat.

Era prea tîrziu. Urîtul rîdea triumfător prin ochelarii cei groaznici și rîtișorul i se dilata și se contracta satisfăcut pe figura mică de omuleț ecuatorial. Rîdea mut și înainte; iar mie mi se părea că-mi rînjește verdele mucigai de pe păretele percepției din orășelul natal.

Pe senin, localul percepției fiscale a circumscripției a XXIX-a n-avea cîtuși de puțin înfățișarea jilavă a percepției din orășelul meu. Era o clădire veche, cu ziduri groase și cu etaj (la etaj locuiau domnul perceptor Vasilescu și cu nepoata: „Chiar domnișoara cu care scrii dumneata la masă e nepoata domnului perceptor!” m-a lămurit moș Mihalache, omul de serviciu al instituției și toboșar la licitații). Mi s-a părut curioasă lămurirea moșului, căci la etaj observasem la venire ferestrele cu glastre de mușcate și cu brise-bise curate de borangic.

Dar dacă localul începea să-mi inspire încredere cu zilele ce treceau, personalul, de la mătăhălosul domn Vasilescu și pînă la nepoata-i crescută de-abia cît un picior de-al lui, întregul personal, compus din doisprezece funcționari, bărbați și femei, părea din cale afară de curios. Era de neînțăles cum din tot Bucureștiul ăsta cu femei atît de frumoase și cu bărbați așa de chipeși, se adunase, tocmai la percepția circumscripției a XXIX-a, figuri așa de ciudate, fiecare cu cîte o meteahnă și cu seamăn de animal.

Într-un rînd, ridicînd ochii deasupra hîrtiilor mele, am descoperit acest lucru uimitor, privind mai atent la unul din ei. Speriat, am întors ochii la cel de-alături și acesta mi-a întărit și mai mult părerea. Și astfel, din masă în masă, cap cu cap, am avut impresia lămurită că mă găsesc în mijlocul unei menajerii.

Mi-am amintit îndată de-o carte scumpă a copilăriei mele: Le monde avant la création de l’homme. Ultimile file ale cărței acesteia, ca o adeverire a cuprinsului ei, erau umplute de ilustrații cu diferite fizionomii de capete omenești, puse alături de capetele diverselor animale, cu care semănau leit. Astfel erau acolo: o figură energică, bărboasă și cu plete (îmi pare, chiar a autorului), semănînd cu un leu, apoi alta cu un nas coroiat și ascuțit, cu un ochi rotund, mai mare, și cu altul mai mic, semănînd cu un papagal. Erau pe urmă altele (aproape toate speciile), puse alături de om, și ai fi putut jura că fiecare din indivizii arătați acolo au dăinuit vreme mai îndelungată, în generațiile lor ancestrale, sub forma animalului respectiv. Tovarășii mei de birou descindeau deci, unul, hotărît, din cal (asemănarea lui cu prețiosul animal era cu mult mai izbitoare decît a exemplarului din cartea lui Flammarion), un altul era berbec sadea, un al treilea cameleon (un tînăr palid cu nas mare și ochi rotunzi ca monedele, o figură translucidă de ceară albă). Aveam apoi un mops, un iepure (cînd sta în lumină), sau șobolan (cînd sta în umbră), în sfîrșit, unul cu lămurit aspect bovin (speța totuși n-aș fi putut-o preciza: bou, bivol sau bizon). Femeile erau: o rață cu legănat greoi, un purcel șugubeț, cu guițat plăcut, și un cocostîrc — doamna cea lăptoasă — cînd o priveai în profil, sau știucă, văzînd-o din față. Strămoșii tovarășei mele de masă sălășluiseră într-o formă superioară, poate urangutan, în orice caz maimuță.

În schimb, domnul perceptor era mai greu de definit, cu bucile acelea enorme ale feței, cu bărbia revărsată și presărată cu țepi rari, cu nasul ridicîndu-se dintre ochii abia deschiși pentru a se teși mai jos, lăbărțîndu-se ca să se piardă în stufăria mustăților cărunte, cu țeasta ascuțită și coperită cu stuh aspru, ca o colibă de sălbatec, în sfîrșit cu trupul acela lung și enorm, despărțindu-se în picioare ca în alte două trupuri, iți făcea impresia unui exemplar de mult dispărut din arborul regnului sau poate o alcătuire monstruoasă, o bizarerie a creației, o dublă reptilă cu organele centrale comune și cu cele periferice îndoite, în felul fraților siamezi, raportîndu-l la genul omenesc. Îți inspira părerea aceasta cînd sta pe scaun cu picioarele întinse mult pe sub birou, pînă aproape în masa vecină, sau cînd ploua și era posomorit afară. Cînd se ridica în sus și nu ploua afară, ai fi zis un proboscidian, tăiat în două mai încoa de pîntec; nasul teșit jos jurai că e o rădăcină de trompă, iar hainele cenușii și soioase și pantalonii largi, cutați, cu tur de șalvari, îți aminteau pielea crăpată în toate chipurile a elefantului.

Fără îndoială, ei nu puteau fi decît degenerații sub formă omenească ai unor neamuri care-și avusese maximul lor de strălucire fizică, și poate chiar intelectuală, pe vremurile străbunului respectiv din întinsul regn de vertebrați, ce, rînd pe rînd, au stăpînit planeta.

În ziua cînd am făcut constatarea aceasta, abia revenit în odăița mea, m-am și repezit la oglinda punctată de găurele transparente, pe unde vechimea mîncase aliajul dedesubt și m-am contemplat îndelung. Am deschis și un tratat mic de zoologie, căci cu mine adusesem din provincia, unde jurasem că n-am să mă mai întorc, pînă și cărțile de liceu. M-am comparat cu multă luare-aminte cu fiecare din chipurile cărței plină de planșe și ilustrații. Bucuria mea creștea necontenit, cu cît vedeam că nici pe departe nu aduceam cu vreunul din ele. Hotărît lucru, eram un om adevărat! Hotărît lucru: neamul meu trecuse repede prin diferitele forme ancestrale, ca să se oprească și să se dezvolte pînă la maximul puterei și frumuseței sale, în forma aceasta: om. Poate nu eu eram exemplarul din vîrful culmei, dar în orice caz — și cu atît mai bine — mă găseam în plină ascensiune.

Foarte mulțumit pentru neamul meu, îmi venea să strig de bucurie. Dacă întunecatul meu tată ar fi fost alături l-aș fi sărutat — pentru întîia dată, în viața mea, de cînd mi-aduc aminte — și cu multă tandrețe încă.

Fericit, cu mintea plină de culmi uriașe, de vîrfuri solitare cu zăpezi eterne, cu sufletul plin de lumină, din ziua aceasta am pășit cu multă încredere prin odăile percepției fiscale a circumscripției XXIX, iar pe mica schimonositură omenească, alături de care fusesem condamnat să lucrez în birou, o priveam de atunci întruna cu semeț aer de biruitor!

Aveam ore de lucru dimineața și după-amiază. Cînd venea „vărsarea”, și se nimerise să vie tocmai acum, „biroul” se prelungea mult după 7 seara și uneori ținea pînă la miezul nopței. Atunci domnul șef se zăvorea în cabinetul lui cu subșeful și cu subalternii mai mari și acolo aveau loc dezbateri nespus de violente. Cînd ieșeau cu toții, păreau transfigurați, parcă scăpați de-a dreptul din peșterile strămoșești și ne măsurau — mai cu seamă pe mine — cu priviri oblice, bănuitoare. Iar după ce încasările erau predate Administrației financiare, după ce calculele și verificările se încheiaseră complect, eroii misterioasei operațiuni fiscale terminau bilanțul cum trebuie, la domnul Nae „comersantul” — cum i se spunea — cu vin bun, din colțul cel mai apropiat.

În cele vreo trei-patru zile — unicile într-o lună — care urmau acestei epoci, se mai putea sta de vorbă cu domnul perceptor, ba chiar glumi. (Ca omul după muncă spetitoare, îmi explicam eu această voioșie bizară.) Altfel era „turc”, cum spunea singur. La 8 și un minut dimineața, condica de prezență era ridicată; la 3 și un minut, după-amiază, de asemenea. Nu admitea nici o scuză și se desfăta strașnic cînd funcționarul, întîrziat cu peste un minut, rămînea încurcat în fața „altarului” gol. „Altarul” era pupitrul de lîngă ușă, pe care stătea „sfînta evanghelie”, adică registrul prezențelor. Denumirile acestea erau cunoscute personalului percepției circumscripției a XXIX-a din vremuri imemoriale, totuși și acum, cînd le pronunța, întregul personal însoțea cuvintele de-un soi de surîs sec, ca o înghițitură, foarte accentuată mai ales la domnul șef. Desfătarea dumnealui se mai învedera și prin desfacerea bucilor obrazului de frunte și apariția între straturile de carne afumată a doi sîmburi de măslină. În limbagiul celor din birou, aceasta însemna că domnul șef „face ochi”, glumă care se repeta de asemenea de zeci de ani, producînd aceeași satisfacție și aceeași hilaritate.

Cînd nu era de față nici domnul perceptor, nici nepoata lui, „statul său major” denumea pe șef „tîlharul cel bătrîn”. La rîndul lui, domnul Vasilescu, cînd lipsea vreunul mai de seamă dintre sfetnicii săi, îl categorisea față de ceilalți cu epitetul „pungașul ăsta”, apoi complecta, deschizînd o gură de cetaceu, spre care arăta cu degetul: „să mă scuipați colea dacă nu l-oi băga eu p-ăsta în pușcărie”. Pe fețele subalternilor apăreau atunci îndată vagi palori de culoarea pămîntului, de parcă s-ar fi îmbolnăvit cu toții, pe loc, de ficat; însă își reveneau repede și rînjeau atît de larg către șef, că acesta nu se putea opri să nu le spună: „Ei, ce vă chiorîți atît la mine? Credeți că mă spai?” Pe urmă rîdeau cu toții și o împăcare generală avea loc la comersantul din colț. S-ar fi putut zice că glumele acestea vulgare, cu tîlhari, pușcărie, scuipat și spăiat, erau făcute anume ca să se spargă în prăvălia negustorului.

Totuși erau prea tari, ca uneori o teamă vagă, de un viitor și mai teribil decît cel dominat de urît, să nu-mi încropească simțirea. Gîndiți-vă, o singură greșeală de calcul în scripte și… Doamne ferește! Noroc că eram încă doar copist. Aveam toată vremea să scap de vizuina în care căzusem…

Toamna era încă frumoasă. Bruma da coperișurilor aer de curățenie și eleganță; parcă toate ar fi fost de sticlă mată. Grădinile locuințelor își arătau prin grilajurile de fier ultimile splendori; peste arbuștii mai plăpînzi se și lăsase sacul călduros și ocrotitor al grădinarilor. Contururile lucrurilor erau linii puternice; din pictorul acela în culori vii, tălmeșuite și jucăușe în arșița verei, Dumnezeu dădea acum mai multă luare-aminte desemnului clar. Nu părăsise încă de tot culoarea, dar zi cu zi negrul cu albul triumfau asupra galbenului pămîntiu, unica pastă ce se mai îndărătnicea să mai persiste.

Reliefurile se accentuau.

Cu toată apropierea odăiței mele băiețești de birou, pe scurta porțiune de drum străbătută de patru ori pe zi întîlneam într-una revărsarea lumei „celeilalte”, a lumei din care trebuia neapărat să fac și eu în curînd parte.

De unde ieșeau atîtea femei frumoase, necontenit altele? Strada asta nu era locuită oare de aceiași oameni? Se schimbau așa de repede, se premeneau necontenit, deveneau alții dintr-o zi pe alta? Îți venea să crezi în fantastic…

Era o lume care curgea veșnic, necontenit, nestatornic. Statornic nu era decît personalul cu tipar strămoșesc pe față al percepției circ. XXIX… Asta la birou — iar acasă, proprietăreasa, o femeie enorm de grasă, cu patru caturi de guși, cu pieptănătura șerpuită de nenumărate vine cărunte și totuși cu un trandafir învoit înfipt necontenit în cocul încolăcit după o modă de mult uitată.

Un pustiu groaznic în mijlocul acestei eterne prefaceri. Tot drumul meu, fie că ducea la birou, fie că-l prelungeam în zile de sărbătoare pe străzi mai depărtate — uneori chiar mă hazardam pînă sub bolțile de tei ale Șoselei — nu era decît aceeași albie de nisip, peste care curgea vesel și săltăreț rîul vieței „celeilalte”!

„În viața aceea trebuia să pătrund neapărat.” Aceasta era unica „hotărîre” pe care o luam în fiecare dimineață, înainte de a mă da jos din pat. Obișnuisem să mă trezesc înainte de a se crăpa de ziuă, pentru ca să mi-o întăresc și mai mult sau — cînd mă trezeam uneori ceva mai tîrziu — pentru a controla dacă nu e cumva slăbită, dacă are nevoie de noi întăriri.

Și hotărîrea asta creștea.

O vedeam cum crește din zi în zi, cum se ramifică și se împletește, cum umple sufletul și gîndul ca un copăcel un clopot de sticlă. O îngrijeam ca pe un oleandru, îi stropeam pămîntul din vadră, îi rupeam frunzele uscate și ramurile galbene. Și așteptam să-i dea florile, floare cu floare, un buchet de fapte care să-mi încunune începutul adevăratei vieți, să gonească urîtul.

Planta asta, care se ramifica întruna și lua proporții de copac mare, era secretul și mîngîierea vieței mele. La umbra ei trăiam o viață cu totul alta… O! ce departe mă simțeam de percepția circumscripției a XXIX-a, de odăița mea, de proprietăreasa obeză și chiar de perina pe care mi se odihnea capul, cînd contemplam, de pe ea, acea minunată, aromitoare, magică plantă a spiritului meu. Cîte flori, cît de frumoase și de mirositoare! Pe crăngile ei începură de la un timp să crească alte plante și mai fantastice și mai amețitoare; și apoi, din acestea, altele. Se altoiau una pe alta, crescînd, umplînd seninul, înălțîndu-mă în parfum nemaisimțit și-n cîntec de păsări spre culmi nebănuite…

Pierzîndu-mă în visul matinal al acestui năprasnic copac de hotărîri și visuri înflorate, întîrziai în mai multe rînduri și trebui să suport rînjetele celor cinci specii din biroul meu, precum și glumele idioate ale domnului perceptor, pe care, fără îndoială, fu de neapărată nevoie să le subliniez cu propriul meu surîs de admirație.

Cum mi se puse în vedere însă, că dacă recidivele se înmulțesc, e cu putință ca salariul meu modest să fie influențat în mod invers proporțional, trebui ca în unele dimineți să mă arunc din fugă chiar de la jumătatea minunatului copac și să mă îmbrac cu graba soldatului pe care-l trezește trîmbița de atac, pentru a avea vreme să apuc condica.

Și iată, nu peste mult, involuntar, mă trezii cocoțat pe ramurile gigantului arbor al imaginației mele, chiar în plină activitate de birou, pe cînd treceam în registre sau pregăteam corespondența, caligrafiind-o, după conceptele șefului. Lucrul ce mi se impunea în acest anost birou devenise aproape mecanic, așa că nu pregetam să dau drumul imaginației mele, așa cum ai deschide unei păsări ușa coliviei. Și îndată mă vedeam zburînd din creacă în creacă, din floare în floare, ciripind de beția dimineței, a văzduhului deschis…

Pînă fusei chemat de domnul șef. Lucru nespus de ciudat: domnul șef dădea din mîini și se înverșuna la mine ca un om fără măsură de necăjit. Și cu toate astea, ochii domnului șef străluceau de bucurie și de triumf.

— Cum ți-ai permis să pui pe hîrtia asta, în loc de numele ministrului… să pui „indescifrabil”? Cin’ te-a învățat? Cin’?

Erau niște adrese ce se trimeteau, însoțite de copii după acte și decizii ministeriale, unor contribuabili, încurcat răspuns al oficialităței la niște oferte tot așa de încurcate, cu imobili, licitații, mai știu eu ce? pentru a se curma, pe cît am înțeles, un proces cu taxarea greșită a unei succesiuni. Sau cam așa ceva, în sfîrșit, o grozăvie întreagă.

— Indescifrabil, ai?… Domnul ministru indescifrabil… Dumneata știi ce însemnează asta? Imediata punere a dumitale în disponibilitate, ca să nu zic altfel… Și culme, mai faci și pe alții să greșească…

Și culme, vorba dumnealui, îmi trînti în nas o hîrtie la fel cu a mea, lucrată de micul maimuțoi.

Îmi fu rușine să-i lămuresc că tocmai maimuțoiul mă încurcase. Căci în ajun arătasem nepoatei domnului perceptor una din hîrtii și-o întrebasem ce nume arată semnătura încîlcită de-acoio pe care trebuia s-o reproduc în copie, însoțită de tradiționalul semn: (ss). Era destul de natural, cred, să recurg la cunoștințele tovarășei mele de birou, mai veche ca mine în slujbă cu doi ani.

— Ce-are a face, se grăbise să-mi răspundă maimuțoiul… Scrie și dumneata „indescifrabil”. Așa se scrie, de obicei, cînd nu se înțelege prea bine iscălitura.

— Bine, domnișoară, știu eu asta… dar aici e vorba de-un ministru.

— N-are nici o importanță… uite la mine…

Și răsfoind teancul de copii, scosese tocmai pe aceea pe care mi-o arăta acum indignat la culme domnul perceptor.

— Poftim, de doi ani de cînd fac așa…

Și liniștită, pusese dovada indiscutabilă la loc, printre hîrtii.

…Cu toate astea, un ultim pic de mîndrie mă împiedica să mărturisesc că a trebuit să mă adresez unui biet căpșor de maimuță spre a mă dumiri într-o chestie așa de simplă. Și pe urmă, cum aș fi putut răspunde acestui f uribund, care urla acum la mine, cu ochii scoși:

— Dumneata… care va să zică, îmi… Îmi… strici… care va să zică, funcționarii…

După care, potolind brusc vocea, tentat de-o supremă curiozitate, pentru a dezgoli complect, parcă, halul de degradare în care mă găseam:

— Dumneata, domnule, strigă, se vede că nici nu știi cine-i ministru astăzi, mă rog…

Îndrăznii să ripostez cu o îngăimare ininteligibilă, însoțită de-un chip special de-a clătina capul, gest care-n consensul general al vorbitorilor prin semne se traduce prin cuvintele: „Ce dracu, și dumneata acum… prea mă crezi…”

Dar fie că domnul perceptor era needificat asupra acestui soi de limbaj, fie că (înspăimîntat de ce-ar mai fi putut urma) modul cum mă servii de el fu ori prea imperceptibil,” ori prea vrednic de milă, domnia-sa nu se lăsă pînă nu mă îngenunche definitiv:

— Ia uite, domnule… nemaipomenit… Cine e, domnule, ministru de finanțe acum… cum cheamă, domnule, pe actualul dumitale ministru… dar e nemai-po-me-nit…

Cine știe… poate că aș fi putut să număr cîțiva miniștri. Dar cine anume să fi fost la Finanțe… De…! mai înainte știam că fusese un ardelean, ba doi… iar acum, sub noul guvern… hm… mai încoa știu bine că a avut loc o remaniere…

Deși memoria mea lucra acum cu o înverșunare neobișnuită, tăcerea care se prelungea și expresia de durere a fetei fură pentru domnul perceptor argumentul hotărîtor.

— Du-u-te, domnule! Îmi spuse atunci, clătinînd la rîndu-i din cap, desigur a pagubă, și privindu-mă atît de compătimitor, că, fără să vreau, îmi fu și mie milă de mine.

Căci în momentul acela pînă și eu trebui să-i dau dreptate domnului șef. „Păi bine, domnule, să nu știi dumneata cum cheamă pe propriul tău ministru…? Nici măcar atîta interes… Du-u-te, domne… du-u-te, domne…”

Îmi făcea o nespusă plăcere și, curios, simțeam ca un fel de ușurare, să-mi spun astfel singur, cu același ton și cu aceeași mină pe care le avusese domnul șef cînd mă concediase:

— Du-u-te, domne…

Și tată-meu, care îmi scrisese că dacă mă vor îndepărta din slujbă din vreo greșeală a mea, îmi taie și pensioara și nici acasă nu mă mai primește.

Nu, nu, trebuie să iau măsuri drastice cu mine. Trebuie să mă scutur odată… Trebuie să fac orice, ceva… dar să fac…

Fără milă, creangă cu creangă, ramură cu ramură, am tăiat cu securea sarcasmului împiestrițatul arbor al dorurilor și gîndurilor mele. Văzusem acum: nu hotărîri îmi trebuiau… ci fapte, orice fel de fapte. Fapte!

Într-una din seri, întreaga grămadă de carne, oase și grăsime a proprietăresei se revărsă în patul meu, așa cum trebuie să se reverse pe fundul furgonului, la abator, hrana pe-o zi a unui întreg regiment.

Gazda mea — de mult băgasem de seamă — mă primea cu zîmbet și cochetării de mastodont. În găteala ei apăruseră mai multe panglicuțe ca de obicei, iar în cocul încolăcit ca acum treizeci de ani, se răsfăța, în locul trandafirului cu care o găsisem, un întreg buchet.

Ea se prefăcea că rămîne cu de lucru prin odaie la mine și nu arare, așezîndu-mi obiectele de pe măsuță, deși, slavă Domnului! erau destul de așezate, se întîmplă să mă atingă cu mîna sau să-și șteargă întregul șold de coapsa mea.

Roșeala îmi aprindea îndată atunci, viu, obrajii și sfiiciunea îmi punea nod în gît, dar astea păreau că îndîrjesc și mai mult pe coana proprietăreasă.

Și astfel, într-o bună zi, mi-am dat seama că mă găsesc în fața „faptei”.

Lucrul acesta m-a emoționat profund. Însă nu era timp de pierdut! Cu toate astea, înainte de a schița primul gest… am meditat, desigur.

Dar ce deosebire între meditația de acum, rece, calmă, sumară, precisă și vaporosul copac de planuri și de aranjamente suprapuse, ca podoabele bradului de sărbători. Cu ce nervi de oțel aruncam, vreasc nefolositor, orice complicație de scrupul, orice piedecă de conștiință! Nu mă mai recunoșteam. Eram veritabilul cinic din romanele lui Balzac… Ce Balzac?! Eram autenticul fiu al trotoarului bucureștean!

Socoteala era simplă și înfiorător de precisă:

Înainte de toate, porțiunea din salariul meu, rezervată chiriei, era asigurată. Fără îndoială, namila de carne avea cel puțin atîta bun-simț, ca să înțeleagă de la sine lucrul.

Acesta era deci punctul de plecare. Din el pornea zig-zagul scurt al unui viitor doar de trei linii. (Totul era atît de simplu, că se putea transpune grafic. Lungimea fiecărei linii însemna timpul necesar — după calculele mele — două, cel mult trei luni, pentru a pregăti modul de viață ce urma a fi parcurs de linia următoare.)

Ergo: °) neplata chiriei; °°) menajul în doi fără vreo contribuție din parte-mi; cînd tinerețea mea avea să devină complect indispensabilă nevricalelor cvadragenarei: părăsirea percepției (mai încape îndoială?) și luarea din scurt a studiilor. Iar la urmă: punctul de ajungere, apoteoza: licența în drept și piciorul în dosul amatoarei de carne crudă. (Îmi plăcea mult, la facerea acestor calcule, să-mi reamintesc calitățile juvenile ce ofeream în schimb; credeam atunci că mă văd și mai cinic decît mă închipuiam, deși, poate, nu era decît nevoia conștiinței ofensate de a valorifica prețul plănuitelor josniciri.)

Gîndul mergea și mai departe chiar; el compunea și o scrisoare despotului autor al zilelor mele, cu arătarea demnă și cuviincioasă, însă fermă, că mă pot dispensa pentru totdeauna de oblăduirea-i calică. (Aceasta în urma ultimei lui scrisori, prin care eram amenințat din nou cu tăierea micei pensioare de-acasă, în cazul cînd — „e lucru notoriu în tîrg” (tîrgul meu de origină) — voi continua să ocolesc universitatea. Dumnezeule, omul ăsta imposibil nu poate ști, și cu siguranță nu se va putea convinge niciodată, cum se încruntă domnul șef doar că-i pomenești de universitate și cum îți scoate ochii a doua zi, după ce de-abia ți-a dat voie un ceas în ajun.) Dealtfel, în privința tatălui meu, mai rău desigur decît unul vitreg, cînd era vorba să recunoască dreptul la libertate al vîrstei mele, gîndu-mi pregătea și alte răzbunări, la fel de demne și de cuviincioase. Însă pentru că gîndul, de-abia înmugurit, începea să crească deodată, zănatec, altoind din nou crengi sterpe pe cele trei brațe ale cumplitului zigzag, securea intră din nou în funcție.

Dealtminteri, orice prisos de imaginație căzu jertfă descătușerei de urît ce avu loc în patul meu, după căderea proprietăresei — mai degrabă după căderea mea — într-o seară din luna nouă și cu crai nou apucînd pe cer. Într-un noroc!

Căderea în purtgatoriu: cum voi ști să suport scrîșnirea dinților și tăiușul flăcărilor, așa voi putea să birui.

Și mă purtai de minune.

Ce pot să mai spun? Cît mai fură trei zile pînă la venirea cîștiului următor, coana Măndica, precum îi zicea, își reluă odaia ei de dormit. O revăzui de-abia în ziua plăței: coana Măndica nu semăna nici pe departe cu cea de pînă acum. Parcă intre noi nu fusese de cînd lumea nimic altceva decît un simplu contract verbal de locație.

— Cînd iei leafa, maică? Fă cum oi ști și mîine s-o aduci. Că (aici oftă o dată) dacă n-ar fi chiria asta, nu știu, zău, cum aș mai scoate-o la capăt (aici oftă de două ori).

A doua zi, bătu discret la ușă.

— Intră!

Ea începu să deretice p-ici, pe-colea, ca-n primele zile ale construcției zigzagului meu de fier. Atunci, cu inima strinsă cît un pumn de copil, dădui lovitura supremă:

— Vrei chiria?

— Da, maică, da… că dacă n-ar fi…

— Uite chiria! strigai apucînd-o deznădăjduit în brațe și, cu sufletul pe buze, potopind-o de sărutări pe gușa cu patru caturi…

— Uite chiria…

Mă respinse dintr-un brînci. Și ce-mi auziră urechile mele!…

Trebuie să fi fost galben ca un mort cînd îi dădui banii. Și trebuie să fi tremurat ca o vargă, cînd îi șuierai în ureche împingînd-o afară:

— Aici nu mai calci decît în lipsa mea, cînd faci curățenie…

Ea a ieșit pe ușă, dar a revenit la fereastra, pe care tocmai apucasem s-o deschid pentru a goni mirosul fad al apei cu miresme ieftine, cu care-mi stropea odaia dé-o lună încoace.

— …și să știi (ținu să-mi strige cu orice preț, în auzul vecinilor)… oricînd poți pleca… mie nu-mi trebuie chiriași d-ăștia… eu altfel de lume am apucat pînă acum… eu sunt femeie cinstită… eu nu sînt d-alea, ai înțăles?… plata pe două săptămîni înainte și pașușul… scurt… aha… cu mine nu merge…

Două luni după aceea, ne-am perindat amîndoi prin cameră, ea ziua, eu noaptea. În cele din urmă a trebuit să-i bat la ușă, cu o cutioară de bomboane în mînă. I-am dăruit-o galant și-a trebuit o desfășurare metodică de curtoazie și îndrăzneli, ca s-o înving din nou. Ce să spun? Era pentru mine o nouă obișnuință, de care nu mai puteam să mă lipsesc… Ajunsesem, chipurile, să pierd iarăși noapte cu noapte, ca să văd cum crește aievea copacul nemărginit al miragiilor în pustiu.

Iar seara, cînd fu să-și ușureze șiretul fustei, dînd spațiu liber maldărului de grăsime, mi-a pus din nou, ca un sclipiș de stilet între ochi, neînduplecatul imperativ:

— Însă chiria trebuie plătită la fiecare cincisprezece ale lunei. Să știi că nu mai admit întîrzieri.

Înainte de a mă îngropa definitiv în mormîntul de cărnuri, îi văzui ochii cum se rostogoliră șireți și batjocoritori spre lumînarea ce trebuia stinsă. Cum semănară în clipa aceea cu ai maimuțoiului de la percepție!…

Ochii urîtului…

Potopul începuse de cinci zile. Ploaia răpănea în ferestre cu atîta tărie și atît de abundentă că o vedeai găleți, găleți izbind geamurile, pentru a se scurge, în șuvoaie murdare, pe prichici, în jos. Pretutindeni răsuna zgomotul de cascadă, pretutindeni domnea întunericul. Corabia lui Noe aluneca tristă, cu odăile luminate în timpul zilei, pe oceanul mîniei dumnezeiești.

Din chiar dimineața de-a doua, umezeala străpunsese pereții și acum creștea văzînd cu ochii spre tavan. Aproape de podea, culoarea verde a mucigaiului începea să arăte rînjetul pustiului. Nava biblică semăna cu percepția bătrînului meu orășel. Animalele rumegau îngîndurate măruntele lor socoteli; capete aplecate pe registre păreau aplecate peste iesle. Tăceau. Și eu tăceam cu inima cît un ou de furnică, pe adresele mele monotone, ca și vaierul de-afară.

O frică de moarte îmi cucerea pe încetul mădularele, ca gangrena umezelii păreții. Nici nu îndrăzneam să ridic ochii spre micul maimuțoi din față. Căci mai de dimineață, cînd îi ridicasem fără să gîndesc, un șir de dinți mici și ascuțiți mi se deschisese răi în luminile privirei și doi ochi se lăbărțaseră teribil, clătinîndu-se înlăuntrul ochelarilor uriași.

Așteptam îngrozit.

Percepția circumscripției a XXIX-a nu mai exista. Prea era urîtă și groaznică pentru a nu fi decît o imagine și-un vis. Un vis urît, în pătucul bătrînesc de-acasă, înainte de a pleca spre orașul acela mare și îngrozitor.

O, dacă mă voi deștepta, nu voi mai pleca, nu voi mai pleca…

Așteptam îngrozit…

Îndată, toată menajeria asta trebuia să necheze, să mugească, să behăie, să chelălăie. Maimuțoiul din față-mi să urle și trupul de plesiozaur al domnului șef să plesnească din cele două cozi, prefăcute în picioare.

Doamne, Dumnezeule, unde m-ai adus? Ah, iată! A început purcelul… Mi se adresează mie, desigur. Mă prefac că n-aud. M-am adîncit cu totul în registre. Purcelul plecă supărat. Guițăitul s-a transformat în grohăit:

— Da ce, nu mai auzi?

Și atunci hohotul se ridică. E un iad întreg. Auzi cum plînge cornutul cel mare, cum se repede berbecul, cum măcăne rața!…

Doamne, de ce nu i-am răspuns purcelului? Trebuie să faci pe voie tuturor în lumea asta de vrăjitorii… Uite că se întoarce purcelul…

— Mie v-ați adresat, madam Georgescu?… Zău că nu v-am auzit… De-ați ști cît de departe mă gîndeam…

Priveam drept în rîtișorul alb de purcel de lapte, fricos, să nu se amestece în vorbă maimuțoiul de alături.

— Da… v-am văzut eu că aveți o natură de poet… glumi șăgalnic madam Georgescu, satisfăcută…

Iar menajeria, crezînd c-a făcut o glumă, se porni Iarăși să zguduie corabia. Se auziră pașii domnului perceptor. Madam Georgescu fugi în biroul ei de alături, cu ușile căscate. Nemișcare generală… Doar tălpile lătărețe plesneau podelele roase, ca cozile de reptilă… Afară bubuia urgia Domnului…

Ridicai doar un singur ochi de pe adrese. Pe domnul perceptor nu-l vedeam decît de la mijloc în jos. Picioarele lui groase, cît stîlpul de coloană, în pantaloni largi cu turul jos, păreau acum trupuri de cetaceu, sfîrșite în vîrfuri de ghete fără talpă și ascuțite ca aripioare din coada morunului. La mesele celelalte, capul de cocostîrc al doamnei Popescu părea că ciugule din mașina de scris; capul de cal al ajutorului domnului perceptor chiar sforăia zdravăn, ca un armăsar în apropierea lupului (un tic care nu mai lăsa nici o îndoială asupra originei domnului subșef). Mopsul lucra cu gura deschisă, Iăsînd să se vadă totdeauna șirul de dinți dedesupt, iar iepurele mustăcea într-una. Prin ușile date de părete, simțeam pe ceilalți, fiecare la masa lui, cu mutra lui, care mai izbitoare decît alta în asemănarea cu specimenul strămoșesc. Închipuiți-vă corabia lui Noe, cu exemplarele faimei terestre, pe care plesiozaurul, hărăzit să rămînă dincolo de bariera veacurilor, o atacă, aruncă pe alesul lui Dumnezeu în valuri șl întoarce vremurile spre bezna începutului. Toate animalele tremură, chiar și eu, unic exemplar al speciei mele, păstrat de uzurpător ca obiect de ironie.

Uriașa formă și-a oprit de mult carapacea lîngă masa mea. Pare că mă examinează cu atenție. Literele și țifrele, deși scrise de mine, îmi joacă pe dinainte. Abia se smulg din vîrful tocului și încep să se învîrtească, parcă inelele fumului de țigare, unele încet, altele repede, și din ce în ce mai repede, în circumvolute de adevărat vifor. Rămășița izbînditoare a erei secundare mă fixează întruna. Îmi închipui ochii aceia crăpați de straturile de grăsime, ca două botișoare de cîrtițe ieșite la pîndă, seara, din dealul complicatelor galerii ale mușuroiului.

Vorbește. A spus ceva… Un cuvînt… Mai multe… Spune încă… Nu pricep nimic… N-am auzit… dar a vorbit cu grai de duh sfînt…

Reptila cu duh sfînt!…

Dumnezeule, vorbește iarăși sau poate repetă:

„Ce pereche potrivită!…

Potrivită? Pereche? Adică eu… și… și… cu maimuțoiul, nepoată-sa…

Tăcere amenințătoare. Apoi îndată întreg biroul bubuie de rîs. O, nu e rîsul care ar trebui, rîsul a bătaie de joc, rîsul aprig și sănătos, ca fierul înroșit, care să ucidă vătămătura din rădăcini. E rîsul acela josnic al birourilor, rîsul tîrîtor și umilit, ipocrit și forțat. Ascult cum îl întind cu toții ca pe-un elastic, cum îl apucă unul de la altul, încurajîndu-se pe rînd. Menageria e în răget. Presimt pe cei din despărțiturile vecine înfundînd ușile; rîsul crește și prinde putere tot mai mare, e asmuțitor; simt toți ochii îndreptați spre mine, simt pe vecina din față făcînd cochetării de june cimpanzeu, simt ochii de pasăre dîndu-se peste cap pe sub lupele uriașe.

Ah, domnul șef dă semne de nerăbdare. Una din cozile de morun a plesnit din nou pe podeaua nevopsită, bulburoșată de noduri. Tăcerea s-a lăsat încordată. E parcă în clipa pronunțărei unei sentințe sumare, de moarte, solului care nu știe răspunde grației suverane. Nu pot să mai îndur săgețile fluide, care mă sfîrtică.

Ridic ochii înspăimîntat… și văd atîtea capete de animale gata să mă sfîșie, să mă împungă; plesiozaurul e atît de uriaș că ar putea să mă înghită dintr-o dată.

Zîmbesc… un zîmbet umilit, fără culoare. Trebuie să am exact expresia supusă și slugarnică a cîinelui bătut.

Zîmbetul meu s-a desfășurat ca un curcubeu deasupra talazurilor de ură ce curg din atîția ochi. Un tumult de veselie îmi primește răspunsul.

Gura domnului perceptor se întinde de satisfacție pînă sub urechi, ca o semilună răsturnată. Fața maimuțoiului, pe care nu îndrăznesc să-l privesc decît cu coada ochiului, e în extaz, un extaz care, prin ochelari, din afară înăuntru, pare monstruos.

În sfîrșit: rumoarea s-a potolit.

Domnul șef se îndreaptă spre biroul său cu siguranța de călcătură a vrăjmașului care și-a lăsat în urmă victima nemișcată pentru totdeauna.

Nu mă uit la maimuțoi; mă simt capabil de gesturi nesocotite. Gem numai în adîncul sufletului.

Afară furtuna îmi ține hangul. Pe geamuri, gălețile potopului se reped îndîrjite, pentru a se scurge necurmat pe sticlă, în pîraie murdare, pline de mîl. Corabia trosnește din încheieturi și plutește într-una pe marea urîtului. Nicăieri nici cea mai neînsemnată amurgire de înseninare pe cerul sur ca părul de lup.

[II]

De mult s-a împlinit anul de cînd am venit în București. Amenințarea tatălui meu s-a realizat: pensioara mi-a fost tăiată: „sunt informat, domnule, că nu te-ai prezentat nici la examenul din iunie, nici la cel din toamnă. Că nu te-ai prezentat în iunie, treacă-meargă, mi-am zis. E, l-o fi amînat și el pentru la toamnă! Și toamna, ia zilnic gazeta, cetește-o de sus pînă jos. Pînă văd publicația cu reușiții. Ia să văd, zic, procopseala lui fi-meu. Și cetesc tot nume de băieți de treabă. Numele nemernicilor lipseau. Iar mai pe urmă aflu că nici n-ai dat pe-acolo. Crezi dumneata că eu n-am oamenii mei cari să mă țină în curent cu viața dumitale? Ei bine, pentru haimanale n-am parale.”

Am crezut că-i vorba tot de-o simplă amenințare. Dar de două luni văd că tata nu glumește…

Sunt grozav de strîmtorat: coana gazdă mîrîie. Iată însă un lucru neașteptat: în această răstriște sufletească și materială, zîmbetul cu care mă privește domnul șef se coboară asupră-mi ca porumbelul mîntuirei. Domnul șef m-anunță c-a făcut raport de mărirea lefei, pe care însă nu l-a trimes încă.

Chiar ține să-mi repete, două-trei zile mai apoi și chiar peste o săptămînă de la facerea raportului, că nu l-a trimes încă. Hm, ce așteaptă domnul șef?

Domnișoara Vasilescu constată că am slăbit mult în ultimul timp. Într-adevăr, simt o oboseală care-mi sleiește tot corpul. Menajul cu proprietăreasa, pe care, iată, sunt atîtea luni de cînd l-am inaugurat, nu merge deloc. Mă costă scump și nu mănînc totdeauna după foamea mea. Am impresia că madam Frosa, care față de vecini se comportă acum ca o soție în regulă, pune bani deoparte. Cum vine luna, îmi acaparează toată leafa; abia îmi mai întoarce și mie după aprige discuții cîte un leu, doi pentru covrigul matinal, de la simigiul ce-și plimbă în fiecare dimineață bufetul ambulant prin biroul nostru.

Cu toată frenezia ei nocturnă, cu toată gelozia cicălitoare cu care mă amețește și cu toată revărsarea sînilor, care, cînd e încorsetată, pare o enormă cocoașă crescută în piept, a început să-mi displacă. Firele albe din păr i s-au înmulțit, căci devin pe zi ce trece vizibile; picioarele îi sunt din cale afară de groase și dacă ele mai trezesc un interes tot mai slab în intimitate cînd sunt încălțate și lăsate vederilor de rochia pe care și-a scurtato după cerințele modei celei noi, par înfiorătoare. Moliciunea de puf a cărnei abundente, care la început părea un deliciu, mi se pare acum fadă și chiar mă scîrbește.

Semn bun. Încep să reacționez. (Și asta mă bucură din cale afară.) într-o noapte chiar i-am întors și spatele, tocmai cînd se pregătea să-mi servească mîngîierile ei anoste.

Zadarnic a protestat, zadarnic s-a zbătut să mă atragă. Am izbit-o cu piciorul în pîntecul flasc atît de puternic, că a plecat, jurîndu-se pe ochii (pentru ea, cel mai teribil blestem) care-i lăcrămau, că nu va mai intra niciodată în patul meu. Am pufnit de rîs. Nici nu-mi mai trebuie. Pur și simplu îmi face greață. Reacționez, reacționez…

Căci zilele trecute am surprins, în sfîrșit, unicii sîni virginali din percepția fiscală a circ. XXIX. Mi-au rămas încă în ochi, mici și tari ca două jumătăți de portocală…

I-am surprins eînd maimuțoiul s-a aplecat mai mult decît trebuia.

O, sînii aceia… am mai văzut eu destui sîni, dar așa de tari, că pînă și raza ochiului să se frîngă într-înșii, de cînd sunt nu mi-a fost dat să văd! Cu adevărat că în ziua de azi trebuie să întorci ochii spre fetele pocite, dacă ți-i aminte să mai întâlnești curățenia feciorelnică de odinioară.

Dealtminteri, de cîteva zile mă uit și nu-mi vine să cred. S-a mai îngrășat oare, sau ochiul meu vede mai drept?

Domnișoara Vasilescu nu mai e aceeași dar aproape deloc nu mai e aceeași! Pielea nu-i mai e nici vînătă, nici neagră, ea are acea arzătoare culoare închisă a sudului și ochii nu-i mai par așa de mici fără ochelari și nici așa de neobișnuit de mari prin ochelari. Iar ochelari cu cîrlige poartă numai la biurou; pe stradă-și pune ochelari frumoși, fără ramă și cu călușul de aur. Am cercetat-o apoi pe furiș în mai multe rînduri, fără păreri dinainte plăsmuite: piciorul i-e mic, glezna subțire, iar pulpa destul de plină. Să vorbim drept: nu sunt astea atributele unui frumos picior? Nasul nu-i așa de turtit, e un fel de nas în vînt, ca al rusoaicelor, în orice caz mai firesc decît enorma pătlăgea vînătă — formă și culoare de pe figura coanei Frosa.

Iar într-un rînd băgai de seamă că, în lipsa domnului șef, funcționarii ceilalți îndrăzneau să-l ia în vîrful șfichiului chiar față de mine. Desigur, nu întindeau gluma prea mult căci nesiguranța și neîncrederea încă domneau între noi.

Crezui mai întîi într-o cursă. Dar ei prinseră și mal mult curaj, văzînd că nici nu iau apărarea șefului, nici nu mă grăbesc să-i dau raportul.

Însă nimic nu scăpă dintre dinții mei. Aceasta fu bucuria mea cea mai mare: puteam deci să-mi ascund plăcerea zeflemelei pentru ca pe urmă s-o rod numai eu singur pe de-a-ntregul, ca pe un os tare, un cîine încercat. Mă socoteam deci stăpîn pe cea mai mare înțălepciune. Și priveam cu milă pe nenorociții ce mi se dau pe mînă unul după altul, de dragul unei glume sau răutăți naive, încurcîndu-se fiecare — cînd, speriat de propria-și vorbă, vrea s-o dreagă — tot mai mult în lanțul pe care în orice moment l-aș fi putut strînge.

Bietele fiare! Ei nu erau de fapt decît niște simpli oameni. Vai, niște bieți sărmani oameni!

De unde putusem oare scoate asemănările acelea bizare cu reminiscențele de la cursul de istorie naturali î Doamne, și acum îmi vine să rîd cînd îmi amintesc!…

Nu mai văd nici plesiozauri, nici balauri, nici balene, nici moluște ori alte jivine marine sau terestre; nu mai văd în căpățîna calului uitat dinaintea comerciantului din colț, trăgînd singur hodoroașca pentru a face loc tramvaiului, pe domnul Mache de la „casă” și nici în profilul doamnei Popescu, cocostîrcul care ciugule în mașina de scris. Nenea Mache e nenea Mache, bătrîior, morocănos și gata să se ia la colți cu depunătorii (înainte, cînd îl vedeam că-i ține atîta amar de vreme la ghișeu, mi se părea că-și răzbună pe stăpînul hodoroaștei), însă bun de gluma nevoie mare la cîteva pahare, iar madam Popescu e madam Popescu, femeie necăjită, turnînd la fiecare zece luni cîte-un nou copil pe care-l lăptează singură.

Iar domnul șef, la urma urmei, are și el o nepoată! Ce e „urît” în stăruința lui de-a o căpătui cît mai bine… Uneori mi-e milă de el și-mi pare rău că-mi bat joc de dînsul în ascunsul gîndului. El nu-i părintele fetei, ci numai un unchi, după tată, fără copii… Și cîtă deosebire între el, unul, și noi; tată-meu, care mă pedepsește cu tăcere de aproape doi ani, eu care mă încăpățînez încă să nu-i cer iertare.

Iată, gîndul ăsta mă face să mă las încurcat în micile lațuri ce domnișoara Vasilescu mi le întinde cu instinctul ei femenin, subtilă plasă de păianjen, pe care, la cea dintîi mișcare, aș preface-o în neant.

Nu mai ocolesc ca pînă acum, cu abile pretexte, invitația domnului perceptor de a lua masa din cînd în cînd la dînsul. (Namila de-acasă se bucură de economie; cînd i-am făcut cunoscut că e și o domnișoară la mijloc, a întors plictisită vorba.) Domnișoara Vasilescu — domnul perceptor e văduv — [se] dovedește o rară gospodină. Grija de a mă îndopa cu mîncări peste mîncări, lista încărcată și compusă după cum crede că mi-a ghicit preferințele, la început îmi place, pe urmă mă revoltă. Dar mă biruie aroma bucatelor și buchetul vinului, pe care în circumscripție, în afară de cei cu stare, numai perceptorul și poate și comisarul îl au așa de bun.

Și trebuie să simt atunci, alături de mine, dragostea fără pihană și fără măsură; știu că la un semn al meu ea s-ar preface într-o bucurie nemărginită, o adevărată beție de fericire, un avînt de recunoștință care s-ar dilata pînă-n hotarele morței, așa cum acele stranii și rătăcitoare steluțe aproape invizibile, electrizate de vecinătatea soarelui, își aruncă, într-o izbucnire de fericire, mii și mii de kilometri în urmă fantastica eflorescență de pară. Și mai știu că dincolo de zidurile acestea tălăzuiește oceanul groaznic al vieței fără odihnă, al nepătrunsului zilei de mîine, al rîsului spasmodic și desfrînat, al ochiului, enormului ochi hain, pîndind dintre straturi de fard, al răutăței fără margini, ascunsă de trăsăturile frumuseței nemărginite.

Doamne, unde-i atunci urîtul? E lîngă mine, la masă, sau acolo, în tumultul ce se aude greu ca huruitul de camioane sau strident ca țipătul beșicilor de automobil?

Domnul perceptor ne-a lăsat singuri… Îmi simt mîna atinsă de o piele moale și umedă… o cunosc și mă cutremur… și nu îndrăznesc să mi-o trag înapoi, căci afară e urletul prigoanei fără sfîrșit. Așa trebuie să mugească, să bubuie, să țipe vînturile fără hodină ale iadului…

Într-adevăr, acum mi-e cu neputință să ghicesc unde s-a ascuns jivina, de unde mă pîndește cu ochii ei de divaol împelițat.

Strada noastră a trecut prin fiorii unei întîmplări puțin obișnuite. O doamnă a fugit de la bărbatul ei, din palatul de pe Calea Victoriei (eu nu-mi amintesc să-l fi văzut, colegii de birou însă m-asigură că e ceva cu totul măreț: „Să vezi dumneata — îmi întăresc ei convingerea — afară ca afară, dar înăuntru ce trebuie să fie!), și s-a refugiat la părinții ei, la noi în mahala. Casa bătrînilor — ceva mai la vale de percepție — e, cum îi șade și bine, o casă bătrînească. Are porți mari de fier cu ostrețe dese, are coperiș de ardezie veche, pe care a crescut mușchi verde, însă pare o locuință de oameni strașnic de cuprinși, judecind după mărimea ei, după trăsurile de modă veche, cu cai de culoarea murei, ale stăpînului (despre care se spune că nu vrea să pună piciorul în automobil) și după șiragul lung de trăsuri și mașini elegante, cîte trag la scara cu lei de piatră mucegăită și cu felinare răsfrînte în trei brațe, cînd sunt zile de primire.

Cum spun, fata oamenilor ăstora, pe cari eu nu i-am văzut fiindcă de-abia dacă ies, a fugit de la bărbat și s-a refugiat la dînșii. Poveste veche! Poate din simple fasoane muierești, poate din vreo neînțelegere, poate din gelozie, cine știe! Soțul ei a rămas cu palatul lui măreț, care pe dinafară o fi cum o fi, însă înăuntu ce trebuie să fie. În sfîrșit, o daravelă boierească!

Noi, ceilalți, umili funcționari ai circ. a XXIX-a, poate nici n-am fi aflat de ea, dacă bărbatul n-ar fi venit după-amiază, ca tot bărbatul, de sus sau de jos, să-și ridice nevasta.

Și-a oprit mașina mare și albastră, ca haina marinarilor, dinaintea casei vechi, boierești; iar mașinistul — cum se cuvenea față cu un boier ca dînsul — s-a coborît și a sunat. Dar nimeni n-a venit să deschidă. (Mahalaua s-a strîns mai pe urmă, însă ea dovedea că știe d-a fir-a-păr, încă de cu dimineață, toate mărunțișurile astea.)

Domnul a sărit atunci din mașină, s-a apropiat de poartă; a zguduit, a bătut, a strigat. Degeaba!

A îndemnat pe mașinist să sară peste grilajul înalt de fier și mașinistul, îndemînatec, s-a și cățărat pe lungile gratii; într-o clipă a fost deasupra printre auritele săgeți ascuțite. Cînd să coboare cîini mari și răi au sărit turbați la dînsul. Încolo, țipenie de om.

Mai chemînd pe unul, mai amenințînd pe altul, mașinistul i-a domolit și-a ajuns cu bine la portalul cu geamlic cît un perete de odaie, cu lei și cu felinare; a sunat, a zguduit, a strigat! Nimic. Nimic. Boierul i-a făcut semn să ocolească prin dos; și peste puțin iar s-au auzit boncănituri, zguduiri, strigăte, mîrîituri și lătrături. Mașinistul a revenit dînd din umeri.

Atunci s-a necăjit domnul, și-a scos mănușile și-a apucat voinicește drevele de fier. (Lumea se strînsese ca la urs, poliția era toată în păr, dar cine îndrăznea să se amestece; se spunea că oamenii ăștia stau cu vodă la masă și chiar se trag din neamuri de voievozi.)

N-apucă boierul să atingă vîrfurile aurite, că din casa cea mută apare un slujitor. Boierul sare jos, înapoi, și strigă, nepăsător de lumea strînsă, strigă înăbușit de mînia strașnică, boierească:

— Deschide!

Slujitorul parcă dă a rîde, însă cînd se apropie mai bine, îngălbenește.

— Pentru ce n-ai venit, cînd am chemat?

— Poruncă de la boierul!

— Deschide numaidecît!

— Nu putem; poruncă de la boierul! A spus că în lipsa dumnealor…

— Ce lipsă, măi tîlharule, ce tot îndrugi aci?

— Așa e porunca, boierule, au plecat de dimineață la moșie…

Măi, să nu minți că… te… (Și aici pesemne boierul închipui un chin din cele mai groaznice, cu care boierii căzneau înainte pe slujitorii păcătoși, căci nu complectă amenințarea dar ochii lui luciră de cea mai amarnică răutate.) Deschide, să vedem…

— Nu putem boierule.

— Înșfacă-l, strigă la mașinist.

— Puteți să mă și legați, boierule, dar mai mult de odaia mea și a slugilor n-aveți să vedeți. E încuiat peste tot și cheile sunt la dumnealor. Iar dacă dumneavoastră tot nu vreți să credeți… mi-au poruncit… (Aci tăcu, întorcînd ochii spre comisar, iar, ca la un semn, atunci poliția toată, care pe tinde se găsi, făcu un pas înainte.)

Boierul măsură crunt pe comisar, își privi mănușile, pe urmă lumea adunată și mută, pe care de abia acum păru că o observă.

— La care moșie au plecat?

— N-a spus.

— Cum, imbecilule! Scrisorile unde ți-au lăsat să le trimeți?

— A poruncit să le opresc aci…

Boierul cel tînăr a șovăit. N-a mai spus un cuvînt, s-a urcat în mașina care s-a lăsat înspre dînsul, parcă să-l primească mai bine. Mașinistul a sărit peste poartă și mașina a pornit. Iar casa veche a rămas pustie cîteva zile, cu ferestrele oblonite de perdele grele.

Dar nu s-a împlinit săptămîna și boierul cel tînăr a revenit cu mașina lui albastră, care nu făcea nici cel mai mic zgomot, de parcă plutea. De astă dată mașina era prăfuită și stropită de noroi uscat și în față avea trei mașiniști. Cum au oprit, au sărit toți trei peste poartă, au dispărut în dosul casei, s-au dat iar la iveală. Au vorbit cu boierul tînăr printre gratii și apoi iar s-au dus și iar s-au întors. Și de cîte ori se întorceau, dau din umeri a pagubă. În cele din urmă, la un semn al boierului, au sărit înapoi, au intrat în mașină; boierul a mai făcut un semn și mașina a pornit. Fără dînsul. El a luat-o pe jos. Iar cînd mulțimea s-a împrăștiat, a revenit și a început să se plimbe agale prin fața casei închisă de-a pururi pentru dînsul. Spun coi cari l-au văzut în clipele acelea că era tare întunecat și de multe ori picioarele o luau în zigzag pe trotuarul pe care-l bătea în neștire.

Către seară, tocmai ieșeam cu toții de la serviciu, a scos clin buzunar un revolver mic și turtit, uite, parcă-l văd, și acolo, la douăzeci de pași de noi, s-a împușcat în tîmplă.

Și-a fost atunci vîlvă mare. Nu mai tăceau gazetele și lume din cele margini ale orașului venea pîlcuri, pîlcuri, să vadă unde s-a petrecut întîmplarea.

Pe urmă, cînd s-a potolit tot focul…

Eu veneam iarăși de la birou; — arunca soarele, apunînd ca dintr-un aghiazmatar, numai boabe de rubin peste toți și peste toate — m-a oprit lîngă poarta cu săgeți trompa unui automobil care trebuia să iasă. Am văzut atunci, pe pernele de piele verzuie, pe femeia aceea care săvîrșise o viață omenească; stătea nemișcată, cum stătuse poate și atunci, pe divanul ei moale, încărcat de preșuri și perinuțe, căscînd de plictiseală că nu se mai termină odată. Sau, cine știe, poate atunci doar ochii de păcură străpunseseră perdelele grele cu razele de ură! Ce negru grozav și scînteietor în ochii aceia. Ce minune de frumusețe și cîtă beție de sine, cîtă fericire negrăită, cîtă izbîndă, cîtă mîndrie și totuși ce împăcată seninătate în chipul acela de Dumnezeu și de Drac! Eu n-am văzut, desigur, dar așa trebuie să fie chipul eroului dus în triumf…

Doamne, cu cîtă bunăvoință m-a privit; Doamne, cum m-au pătruns de sus pînă jos razele negre… A trecut împărțind același zîmbet de triumf și aceiași neînțeleși fiori asupra tuturor, boabe de soare negru, așa cum soarele stropea cu sînge lumea asta fără înțeles.

Am auzit pe urmă că boierul care se împușcase era plin de bogăție și de frumusețe, nu mai găsea pereche (eu l-am văzut doar scurtat de-un cot și gălbejit de moarte), că toți se bucurau de vorba lui caldă și prietenoasă, toți se îndestulau din mărinimia lui, că era pretutindeni risipă de veselie și de duh. Și se mai șoptea chiar că o mărire din cele mai de sus i-era sortită pe curînd.

Dumnezeule, ce ochi negri, ce ochi stranii și totuși ce seninătate pe fața aceea atît de oacheșe, care putea cuprinde astfel de ochi?…

Ha, ha, ha… ochii domnișoarei Vasilescu, ochii maimuțoiului, zgîindu-se, parcă puși pe grătar, în cercurile ochelarilor uriași. Ce prăpastie și ce rușinoasă apropiere!

Ochii aceia omorîtori… Dumnezeule, care-i urîtul, care-i adevăratul urît?

Stau și mă gîndesc și s-a lăsat de mult seara. E un cer numai de stele, numai ochi de foc. În cătarea țuguiului pe care-l face acoperișul din față, Arcturus în vîrful Bouarului pare o picătură de sînge pe-un vîrf de gigantic pumnal cu prăsele bătute în bumbi de aur. Se zbate, parcă s-ar scurge în jos pe vestmîntul Fecioarei. Acolo, în dosul zidurilor, trebuie să clipească întruna Spicul cel candid. Între clădirile întunecate centura Zodiacului va fi de-a pururi coperită pentru mine și niciodată Spicul Fecioarei nu-mi va mai arunca în ochi rîsu-i fraged și alb! Dar nu prea departe de-acolo, un adevărat spic, o tulpiniță cu foi lungi și încovoiate, din care iese drept un spic propriu-zis, un fir galben de grîu. O vizitatoare nouă, o cometă, cu spicul de foc, din mîna îngerului nevăzut al Buneivestiri de mîine. Ce primăvară e în seara asta!

Un pumnal cu vîrf înroșit și dedestubt o cometă! O, cum aș vrea acum să mă las pradă groazei strămoșești, să presimt în fața semnelor de foc spăimîntătorul cataclism ce se apropie! Frica elementară și firească! Departe de urîtul insesizabil și imprecis, măcinătoare lentă, stupidă groază modernă!

Ce negru de adîncă prăpastie în ochii aceia! Ochi de întunerec, lucind mai luminos ca ochii cerului, așa precum stele venite din alte universuri aruncă în urmă-le umbre de lumină. Care-i adevărata lumină și care adevărata umbră…

Cum trebuie să rînjească urîtul din dosul giganticei nedumeriri; parcă văd gura boierului tînăr, descleștîndu-se vînătă și arătînd dinți galbeni în racla de argint…

Domnul perceptor m-a chemat în cabinetul său să fim doar între patru ochi. Cutremurul mi-a străbătut atunci tot corpul în zigzag de fulger. M-am gîndit: acum e ziua de apoi, ziua întrebărei hotărîtoare, a „ultimatum”-ului. Și îndată fulger și cutremur s-au scurs și s-au dus.

În clipa următoare mă simt cu totul stăpîn pe mine. Inima o simt ceva-ceva mai strînsă și glandele salivare parcă mi-au secat. Încolo sunt tare, e un calm fără seamăn în mișcările mele, niciodată n-am așteptat atît de răbdător să-și termine spusa cel care-mi vorbește.

Adevărul e că tot ce are să-mi încredințeze domnul șef e frămîntat de mult și chiar dospit. Surpriza nu mă mai poate lovi mișelește și aluatul ei nu mai are cuvînt să mai crească. Îmi par atît de pregătit pentru cele ce au să urmeze că mă simt ca borfașul de profesie ce urcă plictisit estrada tribunalului și pe care apărătorul din oficiu îl jenează.

Totuși, domnul perceptor o începe de departe; mă ia cu niște registre. Îmi vine să-l întrerup: „Lasă, domnule șef, mai bine să sfîrșim odată! Știu că altfel nu se poate, că n-aș mai putea rămîne aici; și mai știu cît e de greu să răzbesc în altă parte. Iar ca să mă gîndesc înapoi, acolo de unde am venit, nici vorbă nu poate fi…

Astea toate să i le spun tare; și numai în minte-mi să păstrez pe amăgitorul: „iar mai pe urmă om vedea noi ce-om face”… Căci rămînea într-adevăr acest „mai tîrziu” și acest „om vedea”.

Nu de mult am auzit una bună. Nu altceva decît o frîntură de convorbire între doi oarecari, la o strîmtoare de trotoar:

— „E foc… dragul meu… e foc de hîdă…”

— „Hm, dar e și foc de bogată… Dacă ai bani, scumpul meu, poți avea oricîte pe deasupra… Eu să fiu în locul tău…”

Acest „eu să fiu în locul tău” a avut răsunet profund în mine, a trezit multiple ecouri, cari, repetîndu-se de la sine, au stîrnit în adîncu-mi vuiet de nedescris, de parcă biata cutioară a craniului s-a prefăcut în pronaos de vastă catedrală. Căci am măsurat pe rînd pe cei doi vorbitori; nu era nici o deosebire între dînșii și totuși unul nu putea, așa cu una, cu două, să treacă în locul celui dintîi; iar hîzenia întrecea focul celei mai infernale închipuiri…

…Nu m-am întrebat niciodată dacă domnișoara Vasilescu are vreo zestre. Fără îndoială, însă, alături de ea voi mînca mai puțin calicește și nu voi mai purta rufele cîrpite. Și voi avea libertatea… Aici punctul se așeza deasupra lui i. Ea trebuia să lucreze cît pentru doi la birou; dealtfel „tata-unchiul”, cum îi zicea domnișoara

Vasilescu va avea el grijă ca întrucît privește lucrul, să ni 6e simplifice în proporție dreaptă cu mărirea salariului…

La acest gînd universitatea îmi răsărea greoaie și masivă dinaintea ochilor, cu sălile ei sonore și prăfuite, cu fetele ei frumoase și multe, cu zgomotul discuțiilor prietenești și al entuziasmelor naționale, zilele de examen treceau solemne, începînd cu îngrijorătoare dimineți și sfîrșind cu seri triumfale, scăldate în blondă spumă de bere.

Iar urîtul așteptînd acolo, între drevele de bronz ale patului conjugal, ca acel sultan nenorocos în cușca hantătarului biruitor. Aștepta pocăit, învins și — în sfîrșit — înșelat, căci la capătul minunatului film de închipuire venea, înfășurat în văluri de strălucire, sfîrșitul tuturor încercărilor — licența și teribilul arhanghel din ziua judecăței: „vom vedea…”

Doară s-a dus vremea legămintelor pînă la moarte… sss… nici o vorbă mai mult.

Bietul maimuțoi, parcă-l văd cum se străduiește să nu-mi iasă din vorbă, parcă văd cum mă așteaptă în nopți plînse și nedormite… oh, figura aceea jilăvită de lăcrămi… O-ho, voi ști să tiranizez, căci port în mine veninul atîtor umilinți și atâtor nenorocuri… Dealtfel, voluptatea asta se satisface de la sine; îți trebuie numai subiectul, supusul. Eu mi l-am găsit; în lipsă de altceva, e bun și acesta… Și, fie între noi, prefer să fiu tiranul unei maimuțe, decît sclavul unui înger.

Afară de asta, maimuța nu-i chiar o maimuță… Iacă, am ieșit odată cu ea pe stradă; și ne-am învîrtit mult pe ulițele astea întortocheate ale orașului; enormul hohot pe care mă așteptam să-l aud clocotind de-a lungul strînselor vîlcele dintre înaltele case n-a răsunat deloc. Nici chiar nu s-au uitat la noi atâția trecători cît pot curge într-o jumătate de zi pe albia atîtor străzi de seamă străbătute; nu însemnează asta că păream o pereche destul de potrivită, vreau să spun normal, firească, vreau să spun oă s-au mai văzut și alte perechi la fel?

Un miop numai și-a vîrît capul în nasul nostru și ne-a cercetat mirat, în fugă; și n-a rînjit, și n-a zîmbit. Dimpotrivă, s-a îndreptat și mai uimit decît a părut întru întîi…

…Revin, dintr-o singură scuturare a capului, de pe poteca încîlcită a gîndului. În fața mea s-a înălțat, pe cele două trunchiuri de mamifer marin, enorma statură a domnului șef. Ochii i-au ieșit mici din ascunzișul crețurilor și din stufăria sprîncenelor: „Măi băiețaș, măi, n-asculți ce vorbesc eu?” parcă îmi spun.

— Un’te gîndești, tinere? Răspunde ce te întreb. N-ai scris dumneata colea?

— Ba da, domnule șef…

— Atunci? Păi asta-i grav de tot, domnule. Noroc că nu s-a rătăcit vreun controlor p-aci. Și noroc că n-am apucat să liberăm chitanța. Dumneata știi (aci vocea domnului șef se rarefie și fiecare cuvînt fu pronunțat distinct și apăsat) că o astfel de greșeală atrage după sine parchet, instrucție, procuror, substitut (domnul șef întrebuința mai multe expresii pentru aceeași noțiune, desigur pentru a sublinia și mai viguros gravitatea greșelei)… și, Doamne ferește, mai cîte… Însă îți spun: eu nu-mi închipui decît că e o eroare la mijloc… (Mic logos care se termină abrupt și categoric cu un unic: „Este?”)

Zadarnic dau să spun altceva.

— Mă rog, este sau nu? Atît!

Trebuie să-i răspund afirmativ, cu toate că știu bine că n-a fost nici o greșeală. Am copiat identic. Cam repede, desigur, însă mi-aduc perfect aminte cu cîtă atenție… nu, nu, n-a fost nici o greșală. A, desigur… paginile de la început, pe care le-a umplut chiar domnul șef cu creionul, ca să-mi fie de îndrumare, și pe care eu n-am făcut decît să le acopăr cu cerneală… Da, da, acolo trebuie să fie buba. Să vedem, căci se cunoaște… Acolo, desigur… Căci fluieram ușor de tot niște arii de demult, cînd înnegream îndrumările domnului șef. Copiam fără să compar cele două partizi între ele, căci doar ieșiseră de sub condeiul domnului șef. A-ha, să vedem pe hipopotam, cînd o afla că el a greșit…

Totuși, ca să pot căpăta îngăduința să mă explic, trebuie să răspund la categorica lui întrebare pe care o repetă necontenit și insistent, tot printr-un „Este”, de astă dată desigur cu accent pe prima silabă.

— Bun! s-a terminat… s-a terminat… atît…

Aa, nu s-a terminat deloc.

— Nu s-a terminat, domnule șef!

— Cuu-um?

Și domnul șef se rostogolește asupră-mi cu o avalanșă de interjecții, toate interjecțiile din carte, de parcă-l pusese cineva să le spună pe de rost, ca la școală. Pe urmă, cînd graiul i se articulă, se depărtă brusc de mine, pentru a-mi recapitula meritele sale mai de seamă, de cînd a intrat în slujbă și pînă în prezent: Pe măsura însemnătăței lor, îi creștea indignarea în voce. Încheierea fu un clocot.

— Și-acum? Cum? Am greșit.. Eu am greșit? Domnule, dar dumneata știi cît ești de periculos? Îți dai seama dumneata ce… ce… Domnule? (Domnul șef se urnește și începe să înainteze spre mine, de astă dată încet, enorm și grav ca o locomotivă care tocmai se pune în mișcare.)

— Dom…

— Nici un domne. Este sau nu că ți-am complectat doar trei pagini de la început…? (Dinaintea colosului care se apropie nesimțit și inexorabil, piciorul meu începe să pipăie, de la sine, îndărăt.) Mă rog?… Răspunde la întrebare…

— Domnule șef, vedeți… patru pagini ați… cu creionul… nu trei… și greșala e pe-a patra… nu greșala… cum să zic… se văd și urmele creionului.

— A-ha!…

Explozia acestui „aha” e formidabilă. E inutil acel „ieși!” ca și acel „pe loc!” sau „numaidecît!”, căci ea de la sine m-a aruncat la ușe ca pe-o biată schijă.

Dar înainte de a apăsa mînerul, domnul șef mă oprește cu un „stai” răgușit, mai mult o horcăială. Nu l-aș asculta, dar mi se pare că s-a luat după mine… Mă întorc… prin semne domnul șef îmi poruncește să mă apropii…

Îmi spune șuierat, bătîndu-se cu palma ușor pe beregată, ca să-i revie glasul:

— Îmi pare rău de tinerețea dumitale!… Și apoi, cu totul fără tranziție, iarăși: La urma urmei, poate să fie și vreo eroare… Da, da! se încredințează singur domnul șef, dînd pentru sine, în mod aprobativ, din cap… o eroare, cu siguranță! Altfel cum? Care-ar fi interesul… Adică interes ar fi… dar prea ar fi complicat pentru mintea dumitale… Însă… ce e de făcut?… Ce e de făcut?

Și privește rînd pe rînd la mine și în gol, cu ochi neputincioși în fața ireparabilului ce se căscase, așa de pe neașteptate, dinainte-mi.

— Ce e de făcut?

Foarte simplu, i-aș putea răspunde: o nimica toată de îndreptare cu cerneală roșie. Asta e un lucru tot așa de obișnuit și elementar, pe cît de elementară și de obișnuită e greșala de care domnul șef se închipuie atît de speriat.

Eil pare însă că de-abia poate întrezări soluția de scăpare.

— Hm, să vedem, să vedem… poți să te duci… hm…

Hm, cît de copil trebuie să fi fost domnul șef la vîrsta mea ca să mă creadă cum mă crede. De-ar ști el cum îmi vine să rîd de greșala aceea, pe care o păstrează încă în registru ca pe un trofeu, și de nedibăcia lui de a se preface, s-ar rușina singur de atîta naivitate și singur s-ar grăbi să îndrepte. Dar el mă socotește cu tot dinadinsul sub permanentă teroare, căci necontenit îmi spune:

— Hm, nu văd interesul imediat… Ca să-ți fi închipuit… nu-mi vine, nu pot crede…

Domnul șef nu vrea să se lase deloc; umflă cu foaia proporțiile bagatelei. De-ar ști el cît de inutilă e străduința asta pentru bietul lui scop… (Căci încă mă încăpățînez să întîrzii propunerea formală.)

— Bietul domnu șef!

Iar la nunta mea căzură toate stelele cerului. De sus apăsa lespedea de negură a norilor peste întunericul umed de toamnă, de puteai crede, în mijlocul fantomatecelor clădiri, că ai rătăcit printre coloanele de rocă ale unei grote marine.

În schimb, toată noaptea aceea a clocotit de automobile și a fost străpunsă de faruri, pe când copita cailor scormonea scîntei din cremenea caldarîmului. Doar că botul mașinei întorcea la colț și îndată strada era inundată de puterea reflectoarelor. O lumină ce se tîra pe jos, ca o pînză așternută, se întretăia cu alta ce venea perpendicular și umplea toată circumscripția XXIX de-o apă tulbure; jucînd ca aburul. Iar peste tot, artificii plesneau în jerbe de stele căzătoare.

Am pătruns la braț cu maimuțoiul în biserica plină de sfîrîitul și mirosul de moarte al cerei, printre cele două ziduri de curioși. În penumbra jucăușe am cetit pe unele fețe rîsul abia reținut, pe altele groaza nestăpînită. Căsătoria unui om cu o maimuță! Mergeam sub imperiul acestei impresii, care de fapt nu era decît realitatea goală, căci urîtul, odată ce m-a împins aci, nu mai avea nici un interes să mai mă vrăjească. Îmi desfăcea voalul de pe ochii orbiți, cu cruzime. Și doar ar fi putut să-l lase acolo, pe frunte, voalul mântuitor al îndobitocirei.

Cînd strania ceremonie începu, inimile amuțiră de spaimă, toate rîsctele înghețară în beregăți. Cîntecele răsunau lugubre sub bolțile vechi; prin fumul gros vedeam toată lumea aceea ștergîndu-se de recea sudoare. Eram catalepticul care aude cu urechile lui galbene și vede cu ochii lui țepeni și uscați propria-i înmormîntare. Cum, ăsta era un popă adevărat, care nu-și smulgea patrafirul și nu zvîrlea cartea din mînă, ca să nu mai slujească un astfel de blestem! Îmi venea să-l apuc de barbă și să i-o smulg, strigîndu-i: „Ticălosule, destul cu gluma!” Barba-i era o improvizație, care cu siguranță ar fi rămas în mîinile mele! Totul era o improvizație, o glumă macabră, pe care domnul șef o făcea cu mine. Cu siguranță că toute măștile astea or să se ridice, o să fie un rîs general, și binefăcător, și o veselie unanimă și potolitoare!

Dar ceremonia înainta greu și fumul lumînărilor devenea tot mai înecăcios. Noaptea umedă și grea de-afară îl ținea înăuntru, și fețele toate păreau spectre prin perdeaua lui deasă. Farsa continuă.

Așteptam să mă întrebe: „Consimți să iei o maimuță? Ca să-i pot rîde în nas: „Consimt!”, ca pe urmă să strig îndată: „Hai, sfîrșiți odată comedia asta, chiar și pentru o glumă e prea de tot!”

Adevărat, o glumă aș putea face! Să răspund popei un „nu” sonor care, lovit de catapeteasmă, să plesnească în mii de ecouri. Să văd cum se roșește nasul popei cum se deschid fălcile domnului șef, s-aud de-alături pe micul maimuțoi scoțînd un geamăt de uimire, ca acei pe care-l pălește brusc boala copiilor. Să văd toată mulțimea aceasta care mă privește cu groază, agitîndu-se în talazuri de caiete, îngrămădindu-se, dînd buzna peste altar și peste lumînări, spre a se desfăta mai bine de priveliște. Și pe urmă de tot, cînd vuietul s-ar preschimba în clocot infernal, să bufnesc în rîs: „Ho… ho… ajunge… Consimt să iau o maimuță! Cînd așa vreau eu! Nu voi, nu domnul perceptor!”

Dar preotul slujește cu gîndul cine știe unde, cu glasul lui de vrăjitor; parcă ar cînta cu nasul, căci buzele nici nu le mișcă și versetele răzbesc pe nări. Ei nu mă întreabă nimic: oare nu ține de slujbă întrebarea, ori el, în înțelegere cu domnul șef, a lăsat-o deoparte? Drace, ce atîta teamă din partea lor? Nu văd cît de docil mă supun la toate? N-ar’ fi decît o simplă glumă, atît și nimic mai mult, o simplă glumă, nevinovată.

Nimic. M-au apucat de mîini și strîns mă învîrtesc acum în jurul mesei: „Isaia dănțuiește!” Mai bine ar suna în seara asta „Daniil dănțuiește”, căci el o ducea tihnit în peștera fiarelor.

Dansul lugubru se învârtește necontenit și de sus din amvon bomboane cad cu zgomot de pietricele pe prund și buchete de flori. Domni și domnișoare, a căror găteală zadarnic încearcă să ascundă tara străbună, braț la braț, împart cocarde. Nu știu dacă ați văzut pe păreții hanurilor ascunse în fundul văilor de munți cadrele acelea cu bătrîneasca alegorie a nunței unui vânător. Urși, lupi, iepuri, vulpi, mistreți cu colțul cît pumnalul, veverițe cu coada cît un tîrn și cîte alte fiare, braț la braț, îi formează cortegiul nupțial. E o biată, domoală și naivă glumă bătrânească.

Însă la nunta mea, văd aidoma tabloul acela care mi-a uimit peste măsură anii de copil, de mult, nici nu învățasem să cetesc…

Brațul maimuțoiului îmi înșfacă brațul și mă trage… unde? Spre patul nupțial? Nu încă; mai e puțin pînă acolo, mai e ospățul. Din urmă mă împinge șuvoiul animalelor de tot soiul.

M-au scos afară în noaptea umedă ca gura de peșteră marină. M-am dezmetecit, alături de maimuțoi, pe pernele de piele ale unui prea elegant automobil. Gîndul îmi cîrmește puțin spre frumusețea de vis, trecînd cu toată greutatea mașinei stacojii peste șanțul unde se scursese, din tîmpla găurită, sîngele boierului cel tînăr. Și-i revăd zîmbetul lăsîndu-se ca un senin rece de lună pe sufletul meu…

Dar în urmă-ne s-a format alaiul antedeluvian, și-n urlete, și-n schelălăituri, boturile mașinilor urnesc spre corabia strămoșului biblic.

Potopul ne pîndea sosirea să cadă. Cum pătrunserăm înăuntru, începu.

În lumina orbitoare a becurilor, în număr îndoit pentru împrejurare, rîurile de umezeală își și umbriră albiile pe păreți. Afară nu urla vînt, nu gemea nici un copac sub apăsarea cumplită a vijeliei. Nu răzbătea nici un vaier și nimic tragic nu era în potopul de afară. Era doar ploaia aceea grea și neagră, care doar mă așteptase să intru în locașul cel nou al vieței. Și-acum cădea monoton și crîncen în huruit de darabană. Nici o modulație în cîntecu-i sinistru, fără avînt și fără încetare, repețirea incontinuă a acelorași două note seci, la fel cu cîntecele de petrecere sau de război ale sălbaticilor primitivi. Și-n urletul acestei orchestre întristătoare pînă la ultima margine, înecînd cu totul țipătul puținelor viori dinăuntru, care zadarnic își mai încercau stridența, se sărbători adevărata nuntă.

Fu o beție cruntă, grotescă, șugubeață. Țopăiră cu toții, schelălăiră, mugiră. Îmi trecură pe dinainte în pas de defilare, rînjindu-mi cu dinții lor albi și ascuțiți, cu caninii voinici și încovoiați. Fu un vîrtej nemaivăzut; o junglă în plină petrecere; sub bolți și ghirlănzi de frunze (căci sala cea mare a percepției era numai o verdeață), în răpănitul amarnic al unei ploi ecuatoriale, toată fauna exotică și domestică sări și chirăi, ca toate lighioanele pămîntului.

Spectacolul era deopotrivă de temut și de rîs.

Am sfîrșit deci prin a rîde și eu cu toată pofta și nimic nu m-a mai întristat pînă la urmă. Nici măcar teama cu care mi se părea că rîd uneori (ne priveam astfel față-n față eu și propria mea teamă și rîdeam pe întrecute) n-a izbutit să-mi strice dispoziția.

Nici chiar în zori, cînd am părăsit sala de petrecere. (Pentru ca subalternii săi să chefuiască în voie, domnul șef avusese grija să potrivească nunta într-o duminecă, ajun de altă sărbătoare.) Atunci, de mînă cu micul maimuțoi, am urcat, mînați de același instinct satanic, spre etajul de sus, treptele scărei, două cîte două. În mintea-mi turburată de vin, spun drept că jucau în momentele acelea grădinile templului păgîn al Afroditei din Alexandria (nu știu unde mai citisem blestemăția asta), cu aleele presărate de grupuri monstruoase, împerecheri în piatră de specii îngrozitor de diferite, centauri strivind sub pîntec fecioare despletite, arătări cu coarne și picior de capră răpunînd nimfe cu sufletul pe buze, masculi de lebădă desfătînd zeițe pe jumătate adormite.

Era dimineață de-a binelea, cînd convivii întârziați, împinși de aburul din cap, mi-au bătut violent în ușă, și mi-au cerut, după bătrînescul obicei al suburbiilor, „steagul roș”. Cînd, după zgomotoase și nesfîrșite parlamentări, am izbutit să înțeleg obiectul doleanțelor lor și am vrut să-l transmit celei — cum se zice la percepție — „în drept”, biata mireasă căzuse pe neașteptate într-un somn așa de profund, că tot enormul scandal, ce urmă apoi, nu fu în stare s-o deștepte. Domnul șef, a cărui voce (avea într-însa ceva gros și pițigăiat în același timp) păruse să conducă această stranie și matinală expediție, se grăbi acum să comande retragerea, dat fiind că, argumentă el, astfel de obiceiuri sunt prea jignitoare pentru niște obraze așa de june și „moderne” ca al meu și al nepoatei sale. Degeaba! Percepția circumscripției a XXIX-a nu mai vrea să știe de căpitan; căci odată cu personalul, ea întreagă trosnea din încheieturi, se cutremura de zgomotul dinăuntru și duduia de ploaia de afară ce nu mai contenise, reclamînd cu orice preț drapelul cel roș. I-am lăsat pe toți să urle și să geamă — eram într-adevăr nespus de jignit — pînă au amuțit cu percepție cu tot. Căci, vai, să fi răscolit toată odaia nupțială, și mi-ar fi fost cu neputință să le satisfac, măcar cu o părere, barbara și necuviincioasa lor dorință.

A fost ca la trei luni după nuntă, cînd îmi veni ideea care mă înveseli într-atîta.

Căci nu mult după ce devenisem nepotul său, domnul șef mă chemă deoparte de ochii celorlalți și cu aer de voievod ce-și răsplătește sfetnicul îmi încredință un chitanțier.

— Uite, îmi spuse, ți-l las cinci zile, „Aurora” (strada Aurorei) este a dumitale… Nimeni n-are voie să se amestece acolo… Bagă de seamă să te ferești de funcționari și mai cu seamă de avocați… ai vreo doi pe-acolo… Ăștia trebuie lăsați moale și gură puțină cu ei… Ducă-se dracului! Ai destui negustori cinstiți acolo, de-ți rup ei singuri chitanța în față și la cotor nu se uită să-i tragi și de păr. Am să-ți dau o listă de toți; pe ei i-am și vestit… am avut eu grijă din vreme. Ce te uiți așa la mine? N-avea nici o teamă… Ei zic bodaproste că plătesc ce plătesc… Că dacă-ar fi să le-o fac, le trîntesc niște biruri… Ești copil, ești copil… Nu te teme, acuma mi-ești nepot, n-am să te bag în foc… Cu timpul o să-ți mai arăt și altele, mai grele de înțeles…

Aci domnul șef făcu mîinile pungă, părînd că pipăie în aer ceva rotund.

— Așa lucrînd — continuă dînsul — cu multă luare-aminte și fără lăcomie… se poate face ceva frumos… (Și după o scurtă meditație:) Eu, drept să-ți spun, n-aș da circumscripția asta pe alta… Mă rog, s-a vorbit oare ceva despre ea?… ai auzit cumva?… Și-și răspunse singur, făcînd semne de protestare: Nu-u… Niciodată… Nu s-a pomenit… Căci asta e totul: cumpătarea…

Am ascultat cu ochi mari și urechi lacome. Ciudat! Un simțimînt de ușurare îmi umplea, sau, mai just, îmi golea sufletul de atîta încărcare. Nu știu cum, dar mi se părea că m-am lovit cu piciorul de ceva tare, m-am aplecat uimit și am descoperit comoara zmeilor. Taina și puterea urîtului! Prima subterană din catacomba unui uriaș mister.

Am ieșit uluit, cu darul de hîrtie sub braț. Și cînd am închis ușa după mine, cu toate că dădeam într-o încăpere la fel de luminoasă ca și aceea pe care o părăseam, parcă aș fi răzbit totuși din cea mai întunecoasă hrubă la soare, așa clipeam ochii de orbit și așa m-am clătit pe picioarele luate parcă de-o apă.

„Libertatea! mi-am șoptit în cuget. Ai văzut-o? Este ea… $șiit… șsut…”

Și parcă tot călcînd pe-o podea nesigură, mișcătoare, care-mi înșela călcătura la fiecare pas, m-am învîrtit beat de bucurie printre birourile văduvite de funcționari ( era o duminecă, zi în care domnul șef nu pregeta să-și pună la punct hîrtiile dragei lui meserii).

Atunci s-a închegat dinainte-mi o fantomă neașteptată; s-a deslușit deodată în vederea mea uimită, așa cum se încheagă imaginea în tubul înnegrit al ocheanului, așa cum trebuie să se fi închegat din umbrele amurgului drumeților spre Emmaus trupul Mîntuitorului. A fost întîi o pîlpîială vagă, care a prins din ce în ce mai multă consistență în sufletu-mi ce se clătea de uimire mai rău ca picioarele; ocularul însă s-a mișcat de la sine și imaginea a fost pusă la punct.

Da. În fața mea stătea tatăl meu.

Era tatăl meu. Oare de ce atîta uimire?

Pentru că și pe figura lui cruntă, de om care păruse născut numai să se necăjească, iată acum se lăfăia alt simțimînt. Tatăl meu se mira — asta era ceva mult la dînsul — ba chiar părea tot așa de uimit ca și mine.

— Te-ai însurat?

— Da.

— Aș vrea să văd pe soția ta…

Nimic mai firesc. Vrea să vadă pe soția mea, pe soția copilului său. Ce-am de nu mă mișc, parcă am prins rădăcini în scîndură, ce-am de casc ochii atît de spăimîntați, de parcă aș fi acum cincisprezece ani, cînd răcnea de-mi bubuiau urechile: „Vreau să-ți văd temele!” Doamne, ce am de tremur?

— Vreau să văd pe soția ta, repetă tata, dezarticulînd silabele, ca acum cincisprezece ani.

— Păi da!.. Îi răspund… Să mergem! Da, să mergem…

Și nu mă mișc deloc. Scîndurile lichefiate s-au închegat iarăși și mi-au înlemnit picioarele în materia lor uscată. Ce-am de tremur?

— Să mergem, spun din nou.

— Sus? face tata semn cu degetul.

— Sus! răspund…

— Mai stă cineva acolo?

— Eu, ea și unchi-său…

— Și servitoare n-ai?

— Am învoit-o aseară pînă mîine dimineață…

Probabil că văzînd numai cum dîrdîi, tata a început să dîrdîie la rîndu-i. Gura i s-a întredeschis într-o parte, ca acelor ce li s-arată o spaimă neașteptată, un pericol imanent…

— Acuma, în momentul acesta, cine se găsește sus?…

— Nevastă-mea…

— Nenorocitule, poartă ochelari de cei mari, bărbătești…?

— Are și alții mai mici, răspund zugrumat… O… e o femeie… numai s-o vezi…

— Am văzut-o, răcnește așa de puternic tata, că-mi îngheață în gît, cum ar îngheța mercurul într-un termometru, tot șiroiul de vorbe convingătoare cu care vreau să-l împroșc.

Cu toate astea groaza lui e cu mult mai mare, ca și cînd eu aș fi scos răcnetul lui. Ochii îi cresc, cresc necontenit, iau proporțiile ochelarilor celor mari ai nevestei mele. Întîi se dă de mijloc înapoi și întinde mîinile parcă s-ar feri. Și rostește cu mare groază:

— Astea-s fermece… Și apoi, numaidecît: Vai de păcatele tele!…

A deschis ușa.

— Tată, abia pot să îngăimez.

Dar el se scutură ca de un fior și se retrage de-a-ndărătelea, ținînd vîrtos mîna pe clanță. Cu ochii aceia holbați îmi cercetează atent picioarele, mîinile, urechile.

La urechea dreaptă tresare, ca și cînd ar fi răsărit deodată, acolo, o ureche de cine știe ce animal.

Și se retrage necontenit. Face semnul crucei și piere.

— Tată, strig cu atîta înverșunare, de-mi zbîrnîie coardele vocale după fiecare cuvînt, ca la un contrabas lovit… Tată, tată!

Și mă năpustesc pe uși, pe scări, în curte, afară în stradă.

Nimic. Tata pierise.

Iisus la Emmanus. Luneta și-a schimbat brusc direcția. Imaginea a dispărut.

A fost o vedenie.

Rămîn nespus de nedumerit, cu capul gol. În strada pustie de duminecă dimineața. Dacă a fost într-adevăr, unde a dispărut, căci mai e mult pînă la colț… Încolo e închis pretutindeni.

— Ce mai faci? îmi miorlăie un glas mieros din spate.

Mă întorc ca înțepat de colții unui șarpe: Coana Frosa, proprietăreasa! Toți strigoii și-au dat întîlnire azi-dimineață în preajmă-mi.

— Cuum o du-uci… așa…?

(Lungea vocalele după obiceiul ei cînd vrea să-și îndulcească vorba.),,Așa” însemna „în noua situație: însurat”.

— Cum s-o duc? ca toată lumea…

— Să vă dea Dumnezeu noroc… e, nu m-ați… invitat la nuntă… da să vă dea Dumnezeu noroc…

— Da dumneata cu-um o duci? îmi schimonosii și eu vocea, ca s-o imit, privind-o pe sub gene, satisfăcut dinainte pentru regretul pe care-l și vedeam mijind pe figura cu caturi… și ce cauți la ora asta pe stradă… Parcă nu te știam așa de bisericoasă…

— Ce biserică, maică? Că mă jupoaie de vie… dacă n-o fi cafeaua gata și smîntîna de-un deget… Că d-aia zisei: n-o să-i placă, e laptele cam apătos, și parcă-l văd că strîmbă din nas. Și luai drumul, femeie în fire ce mă găsesc, pînă la piață, să-i aduc lapte proaspăt și gros…

— Cui, coană Froso? cui să nu-i placă?

— Lui Georgică, maică, Georgică de s-a mutat la mine, după ce-ai plecat dumneata… student și funcționar… el e la Comperative, maică… E tînăr și drăguț, tot ca dumneata. Adică de ce să zic? de drăguț, n-o fi el tocma-tocma, ca ti… ca dumneata… dar e mai vioi, maică, și are și-o mustăcioară, de să-l mănînci…

— Da leafa cît o are, coană Froso? Nu cumva o are ceva-ceva mai mărișoară ca a mea?

— Da știe-l norocu cît i-o fi? Că doar arvuna pe luna dinții am putut să i-o apuc… Degeaba m-am mutat iar în pătucul meu, degeaba i-am făcut larmă la fereastră… degeaba mai m-am făcut și de rîs la vecini și la striini, degeaba… Că n-a știut multe și-odată și-a făcut bagajul… om hotărît, maică, și năprasnic… numai că l-a luat în mînă și s-a și pornit spre poartă… De, spune și dumneata… mă îndura inima să las să-mi scape așa voinic.

Cînd a dispărut și această din urmă întruchipare a urîtul ui (așa cum, în poveste, dracul iese ca să piară la fiecare răspîntie tot sub altă piele, dinaintea voinicului pornit să-și caute idealul), hotărîrea mea era luată, domnule procuror.

Da. Tatăl meu avea dreptate! Fusesem fermecat. Ori, poate, la mesele acelea copioase, pregătite de micul maimuțoi, mi se dăduse să beau cine știe ce buruiană otrăvitoare de simțuri!

Altfel cum aș fi putut să-mi leg viața de acest schelet, care se ridica atît de sinistru din patul meu, al nostru, din patul nunței și al căsniciei? Căci nu e decît un schelet negricios, ceea ce-mi rînjește într-una din maldărul de perini, un schelet ca acele găsite prin cimitirile dărăpănate; pe oasele încă bine legate, resturi de zgîrciuri s-au mumificat, acoperindu-le de un strat vînăt-păcuriu și uscat de moaște, care nopți întregi îți tulbură visele în copilărie.

Da, fusesem vrăjit! Cu descântecele ei, zgripțuroaica (sau mai degrabă zgripțorul cel mare, urîtul, de a cărui existență reală, dincolo de hotarul celor văzute, mi-era cu neputință să mai mă îndoiesc de-acum) mă înlănțuise zdravăn.

„Bun!” mi-am zis, cînd cele două brațe de mumie se întinseră și de astă dată rășchirate spre mine. „Bun!” căci în ungherul minței mele dăinuia, nepătruns mister, ca lespedea aproape dezlipită de cuiul harnic al pușcăriașului, confidența domnului șef; simțeam dincolo de covîrșitoarea ei greutate, aerul nocturn și curat al libertăței.

„Bun.” Și, din ziua următoare, am luat în primire strada Aurorei. Am luat-o în primire, ca, în deplină cunoștință de cauză și cu sîrguincioasă răbdare, să adun datele și notele cu care complectez aceste însemnări. (În voluminosul lor dosar, veți găsi în copii extrem de fidele, care vă vor trimite direct la registrul sau chitanțierul respectiv sau la faptul acolo explicit arătat, toată ingeniozitatea unui mare bărbat de finanțe, pe lîngă care truda vistierilor trîmbițați de istorie de a-și scoate statul din impas e biată neputință sau adevărată șarlatanie; în afară de mecanismul perceperei impozitului pe strada Aurorei veți găsi cele mai fine matrapazlîcuri, cele mai subtile mijloace și cele mai nobile străduințe ca destul de restrînsa noastră circumscripție să dea, pe lîngă frumoase excedente în plină creștere, spre belșugul țărei, să dea, zic, și o modestă, dar tot așa de frumoasă cotă-parte zelosului încasator, spre folosul și mulțumirea și-a uneia și-a celuilalt.

O, departe de dumneavoastră gîndul, domnule procuror, că, adunînd aceste modeste documente și predîndu-vi-le, am năzuit cumva să-mi ușurez partea mea din vină sau să cer să mi se înlăture povara ei de pe umăr.

Nu, căci vina mea există; ea constă în diabolica voluptate ce-am simțit pe cînd îndeplineam pînă la extremul punct practicele domnului șef, de a le gusta întreaga lor savoare, de a mă închipui însuși domnul șef, de a rîde ca el, de a da ca el ochii peste cap, cînd tocmeam cu contribuabilul prețul favoarei ce-mi cerea să-i acord.

Și vă pot asigura că totdeauna am izbutit de minune.

Era însă și este o altă ispită care m-a încercat și mă încearcă grozav de crîncen, că nu-i pot rezista, orice-ar fi să se întîmple. E ideea cea veselă, ideea care mi-a venit pe neașteptate, impunătoare și irezistibilă, odată cu chitanțierul ce mi-a încredințat domnul șef — socru-meu, unchiul, cum mi se lămurise că-i de cuviință să-i spun. O nimica toată, veți zice, o copilărie, o stupiditate! Convin. Totuși, o să conveniți și dumneavoastră că trebuie să fie o priveliște inedită, biruitoare, covîrșitoare, cum ar fi bunăoară un peisagiu dintr-o planetă îndepărtată celui dintîi ochi înarmat cu telescopul distrugător de orice distanță. Dar ascultați, ascultați să vedeți cît de caraghioasă este ideea asta care mă determină să mă dau legat în mîinile dumneavoastră…

…Dacă ați urmărit cu cît de puțină luare-aminte aceste însemnări modeste, ați văzut cu ce metodă și cu cîtă îndîrjire și cu cîtă necruțare am fost urmărit, învins, dominat, de acea iazmă negricioasă și imaterială, cu putință însă de a se materializa în cele mai diverse chipuri de animale, dacă pot spune astfel, umanizate, pe care am denumit-o: urît. Ei bine, am răbdat destul! E rîndul meu acum să văd pe iubitul meu binefăcător, pe negriciosul de domnul șef, și pe negricioasa mea soție pomenindu-se amîndoi cu dumneavoastră, domnule procuror, pe ușă.

Întrevedeți acum, cred, farmecul acestei împrejurări. Orice pe lumea asta nu plătește o astfel de priveliște: să vezi pe domnul șef, pe iubitul domn șef Vasilescu, cum i se oprește rîsul de toate zilele ca un os în gît și cum cele două mărgele negre de sub sprîncenele stufoase se cască deodată, prefăcînd doi ochi mici de șoarec în ochi de elefant; iar pe strania lui figură, ce n-am izbutit s-o plasez în întreg regnul animal, să vezi cum, una după alta, se sapă cutele stupoarei celei mai sublime: „Cum, frate, dar el nu și-a dat seama că se nenorocește la fel?”

Căci domnul șef, ca tot ce e urît, e incapabil să prețuiască un gest de Samson.