Ura din copilărie

 

I

A doua zi la oara hotărîtă amîndoi amicii se aflau în aceeași odaie așezați dinaintea focului.

— Te ascult, iubite, zise Constantin surîzînd. Începe. A fost, a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit.

Gheorghie însă nu surîdea deloc. Sub povoara amintirilor care înviau și se întrupau în mintea lui, el părea întristat. Avea de-a face cu o întreagă lume care asfințise dimpreună cu soarele tinereței lui. Apoi cu glas mișcat prinse să povestească astfel:

— Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de șase ani. Eram, prin urmare, numai o mînă de om. Din depărtarea din care privesc astăzi acei ani ai vieții mele, înțelegi, amice, cît trebuie să-mi pară de frumoși. Pănă la acea vîrstă nu trecusem barierile tîrgușorului în care m-am născut; un tîrgușor mic, dar curat, cu case albe văruite, gătite ca de sărbătoare, cu strade drepte, largi, bine grunduite; un tîrgușor unde-ți era mai mare dragul să trăiești. Pe ambele laturi ale stradelor se ridica cîte un șir de plopi nalți, frumoși, care parcă străjuiau asupra liniștii locuitorilor și de vîrful cărora adeseori mi-am aninat zmeii în jocurile mele copilărești.

Cea mai însemnată zidire care pe atunci atrăgea privirile mele era biserica Adormirea, al cărui acoperiș de tinichea îmi lua ochii, singurul acoperiș de tinichea în oraș pe vremea aceea, și în al doilea rînd venea casa părintească.

Casa părintească era o lume întreagă pentru mine. Deși sunt mulți ani de cînd m-am înstrăinat de dînsa, pribegind prin alte locuri, totuși gîndurile mele necontenit se întorc cu drag cătră acei păreți, cătră acele unghere, de care mă leagă copilăria. Aș putè să-ți istorisesc zi cu zi toate jocurile, toate bucuriile, toate supărările mele de atunci, căci îmi sunt mai proaspete în minte decît întîmplările de ieri, însă nu voi sa mă depărtez de la șirul istorisirii mele.

Într-o zi, o trăsură cu patru cai buziși, încărcată cu gemandane, trase la scară. Mama mă luă în brațe, mă puse alături cu dînsa în trăsură și-mi zise:

— Fiindcă ai fost cuminte, te iau cu mine la moșie!

Simțeam că mă îneacă bucuria văzîndu-mă pentru întăiași dată în viața mea într-o trăsură cu patru cai, care avea clopot la oiște și mergea la moșie. Trecui bariera cu lanț de fer, poarta tainică, care despărțea lumea cunoscută de mine de cea necunoscută, și mă văzui în prelargul cîmpiei.

„Mergem la moșie! ” repetai în gîndul meu.

Nu puteam tocmai bine să-mi dau samă ce însemnează cuvîntul moșie, dar îmi închipuiam că trebuie să fie ceva frumos, de vreme ce era nevoie de atîta pregătire pentru a ajunge acolo. Înaintam mereu pe un drum cotit, care șerpuia printre sămănături, și peste puțin pierdui orașul din vedere. Ochiul meu, deprins într-o lume mărginită între ziduri de case, nu se putea acum sătura de-a rătăci în voie peste șesurile, dealurile, văile, care, înlănțuite unele de altele, se pierdeau în nesfîrșitul depărtărilor. Ce nouă, ce frumoase mi se păreau toate aceste!

— Unde se mîntuie cîmpia asta? întrebai pe mama.

— Nicăiurea.

— Cum, nu se sfîrșește la moșie?

— Nu.

Aceste răspunsuri puțin lămurite îmi aprindeau și mai mult închipuirea. Lacom mă uitam de jur împrejur, și fiecare lucru, cît de mic, cît de neînsemnat, se întipărea în sufletul meu. Necontenit mă miram și amețeam pe mama cu întrebări. Ceea însă ce mă supăra uneori, era să o văd pe dînsa, pe vizeteu și pe sluga din capră stînd liniștiți la locul lor, fără să se minuneze cîtuși de puțin de tot ce li se înfățișa dinaintea ochilor.

Și cum, oare erau nimicuri toate acestea? Un cîmp care nu se știe unde se sfîrșește, acoperit cu flori și cu sămănături, și nenumărate păsări care zburau în aer, și cocostîrcii cu lungile lor catalige care priveau nepăsători tot alaiul trăsurii noastre… Toate aceste nu se vedeau doar în orașul nostru, și, ceea ce era nou pentru mine credeam că trebuie să fie negreșit și pentru alții. Astfel, legănat de trăsură și de gîndurile ce mă învăluiau, orbit de atîta spațiu și atîta lumină ce-mi juca dinaintea ochilor, îmbătat de aerul proaspăt și viu al dimineței, prinsei de la o vreme să închid ochii și adormii de-a binele lîngă mama.

Dormii dus cîteva ceasuri bune în colțul meu de trăsură, cînd deodată un vuiet neobicinuit mă deșteptă în fața unei priveliști neașteptate. Trăsura intrase într-o apă mare, curgătoare. Stropii săreau pănă pe noi; caii trăgeau din răsputeri părîndu-mi-se că fug în susul apei; trăsura, cînd de cînd, parcă să se răstoarne; roțile nu se mai vedeau; o frămîntătură, un vălmășag de valuri, care-mi lua ochii și auzul; în sfîrșit, era ceva înfricoșat și frumos totodată. O apă așa de mare, așa de lată, așa de adîncă nu mai văzusem niciodată.

— Ce este? întrebai pe mama înspăimîntat.

— Trecem Moldova, îmi răspunse ea liniștită.

Ajunși aproape de malul celălalt, trăsura se opri un moment ca să se adape caii, și atunci avui ocazie să privesc mai în liniște acea apă mare, limpede, care venea nu știu de unde, se ducea nu știu unde și curgea fără de sfîrșit pe albia ei de prund, făcînd în față mici creți ce străluceau la soare ca niște petre scumpe.

Nu departe mă aștepta o altă întîmplare și mai curioasă. Trăsura intra într-un fel de grădină întunecoasă, plină de copaci, dar care nu sămăna a grădină, căci nu se vedea deloc lucrul mînei de om. De ce înaintam, de ce copacii erau mai deși, mai fioroși și drumul mai anevoios. În orice parte mă întorceam, nu vedeam decît trunchiurile și frunzișul copacilor, un nesfîrșit pustiu de verdeață plin de crengi, de rădăcini împletite, de adîncimi tainice, de voci îngînătoare, de păraie furișate prin fundul rîpelor, toate aceste înecate într-un fel de lumină îndoioasă. Unde și unde cîte o păsăruică sfiicioasă, mistuită sub frunze, se auzea ciripind; unde și unde cîte un cuc cînta a jale; iar eu simțeam că o grijă mă cuprinde sub întunecoasele și nesfîrșitele bolți de verdeață, prin care chiar razele soarelui abia îndrăzneau să pătrundă.

— Suntem în pădure, îmi zise mama.

— A! în pădure!… repetai cu glas serios.

Vra să zică, aici se adăpostesc urșii și lupii, aici s-ațin tîlharii, aici sălășluiește Mama-Pădurii! Mai auzisem de păduri fărmecate, de păduri negre și dese ca peria, de păduri de aramă; te las, prin urmare, să judeci ce zbor luă închipuirea mea. În fiecare tufă mi se părea că văd niște ochi crunți ațintiți asupra mea; în fiecare colț mi se părea că aud un glas care mă chema. Nu-mi era deloc îndămînă. Necontenit mă vîrcoleam în trăsură și mă grămădeam lîngă mama, ca nu cumva să fiu înhățat de vreuna din dihăniile ce mi se năzăreau, însă cu nici un preț n-aș fi mărturisit frica ce mă stăpînea. Dă, aveam și eu mîndria mea! Mama nici grijă n-avea de vedeniile ce mă împresurau; caii mergeau regulat îfi drumul lor, îndemnați din cînd în cînd de biciul viziteului care plesnea în aer; feciorul dormita pe capră parcă n-ar fi fost în pădure; numai eu mă răsuceam în toate părțile ca-n șurub, privind în fiecare copac cîte un dușman.

Dar nici răul nu-i fără capăt. De la o vreme începu să se lumineze dinaintea mea, ceriul să se deschidă, copacii sa se rărească și, în sfîrșit, iată-mă ajuns iarăș la cîmp gol. Într-o clipă s-au risipit toate nălucile, toate spaimele ce mă cuprinseseră, și-mi aduc aminte ș-acuma că, după ce am văzut pădurea rămasă hăt în urmă, m-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o păreche de ochi de voinic, zicîndu-i în mine:

— De-acum mai fă-mi ceva, dacă poți!

Puțin după aceea ajunsei la moșie, unde mă așteptau toate plăcerile: casele cu farmecul noutății lor, curtea cea mare, unde puteam bate mingea-n larg, grădina cu pomi roditori și cu o iarbă verde și curată, de parcă mă îndemna să mă rostogolesc pe dînsa; apoi libertatea, nebuniile, pofta mîncării și somnul cel neîntors. Știu ca-mi mergea bine acolo, toată ziua la soare, între găinile, rățele, curcanii și păunii, care cîrduri-cîrduri se roteau împrejurul meu, grăindu-mi fiecare în limba lor și uitîndu-se galiș la mine, ca la un nou stăpîn. Mi se rumenea fața văzînd cu ochii, iar mama, cu privirea umedă de bucurie, îmi zicea, dragă-Doamne, mustrîndu-mă:

— N-am mai văzut copil ca tine neastîmpărat și pîrlit de soare! Nu-ți e gîndul decît la mîncare și la nebunii!

Și într-adevăr așa era. În fiecare zi făceam cîte o baie în rîulețul răce și limpede ca lacrima, ce curgea prin fundul grădinii și în undele căruia mă lăfăiam ca un păstrăv, iar după baie, să dea Dumnezeu bine, tot cîmpul îmi părea strîmt. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă, care îmi da putere în trup și voie bună în inimă.

Într-o zi mama primi vestea că o cucoană mare, și anume Marghiolița Darie, cu un copil al ei, Mihăiță, are să ne vie în gazdă.

„O cucoană mare!… gîndii în mine. Ce-o fi asta? ”

Cucoană e doar și mama, căci toate slugile o cheamă așa. Dar cealaltă se vede că e alminterea, de vreme ce-i zic mare. Eram foarte nedumerit, cu atîta mai mult că nu-mi puteam închipui să fie o altă cucoană mai mare decît mama.

Se făceau toate pregătirile pentru o primire mai deosebită. Odăile se grijeau, se văruiau, se ceruiau; se aduna în grabă și cu îmbelșugare tot soiul de provizii pentru masă; curcani, claponi, vînat, pescării, lăptarii; cînd, în sfîrșit, într-o amiazăzi, multașteptata cucoană mare sosi într-o trăsură închisă cu patru cai, întovărășită de doi călăreți la oblon.

O văzui cînd se coborî din trăsură dimpreună cu copilul și o slujnică, și, după ce mama îi făcu primirea cuvenită, eu plecai la jocurile mele, fără să-mi mai bat capul de dînsa. Aveam, ca să zic așa, o ciudă ascunsă pe ea. Mai întăi, pentru că nu văzui la dînsa nimic mai deosebit care să îndreptățească cuvîntul de cucoană mare, și al doilea, pentru că mama nu-mi dădu voie să șed ca de obicei la masă cu toții, zicînd că sunt prea mic, prea pîrlit de soare și prea neastîmpărat, ca să pot sta cu cinste dinaintea oaspeților. Aceasta mă jigni oarecum în mîndria mea copilărească și de aceea nici mă mai arătam prin casă.

A doua zi, pe cînd mă jucam în grădină, văzui pe cucoana cea mare cu slujnica și cu copilul venind înspre mine. Cel întăi gînd al meu a fost să fug, dar m-am răzgîndit și am stat pe loc, să nu crează ea cumva că mi-e rușine de dînsa sau de copilul cel îmbrăcat în catifea și cu fața obraznică, care nu mi-a întors sărutatul în ziua sosirii. A trecut deci pe lîngă mine cucoana cea mare, înțepată, și fudulă, fără să-mi zică un cuvînt, fără să-mi arunce o ochire, ca și cînd aș fi fost un copil de ogradă, eu care eram deprins să fiu dezmierdat și purtat pe brațe de toți. Aceasta mă atinse la inimă și pornirea ce aveam în contra ei se prefăcu în ură. Cînd, deodată, mă simții pe neașteptate lovit în spate.

Iute mă întorsei și ce văzui?… Văzui, spre marea mea mirare, pe Mihăiță, cuconașul cel îmbrăcat în catifea, cărăbănindu-mi la pumni în spinare, așa fără nici o pricină, numai doar pentru că mă întîlnise în cale. Nu pot zice că loviturile lui mă dureau, căci, crescut pe puf, cum fusese, neatins de vînt și de soare, avea sărmanul oasele moi; dar simții o ciudă nemărginită și gata eram să-i arăt pe dată ce deosebire este între pumnii lui de cuconaș gingaș și ai mei de țăran prăjit la soare, cînd mîna mumei sale mi se puse în piept și mă despărți de protivnicul meu. Apoi, liniștită și nepăsătoare, ca și cînd nimic nu s-ar fi petrecut, cucoana cea mare își urmă primblarea mai departe, dimpreună cu slujnica și copilul.

Furios și cu ochii în lacrimi rămăsei în urmă, arătînd pumnii lui Mihăiță și strigîndu-i în gura mare:

— Las’, că te-oi prinde eu! Am să te fac turtă.

El nici își întoarse capul spre mine, iar eu alergai desperat la mama, care, ascultîndu-mi plîngerea, mă sărută pe amîndoi obrajii zicîndu-mi:

— Nu-i nimic, drăguță!… Ei pleacă astăzi. Sunt musafirii noștri; n-avem ce face!

În ziua aceea cucoana cea mare plecă într-adevăr, și mama avu mare greutate să mă facă să vin spre a-mi lua ziua bună de la dînsa.

Mihăiță, căruia se vede că-i părea rău de isprava ce făcuse, mă sărută de astă dată cu voie bună, iar eu la rîndul meu nu-i întorsei sărutatul și rămăsei posomorît și cu buzele umflate pănă ce musafirii se urcară în trăsură și se făcură nevăzuți.

De atunci am rămas mult timp cu un fel de dușmănie în contra tuturor așa-numitelor cucoane mari, cunoscute sau necunoscute, făcîndu-le pe toate răspunzătoare de neajunsurile ce suferisem de la cucoana Marghiolița Darie.

II

Răpede ca un vis au trecut cele întăi zile ale copilărici mele, și iată-mă ajuns la vîrsta unde începu necazul învățăturii. Cel întăi care mi-a pus cartea în mînă a fost popa Ion Catihetul de la „Adormire». De la dînsul am învățat az, buche, vede, glagore, după moda veche; iar nemțește începui cu un profesor care ședea în casa noastră și care era mai mult vînător decît dascal. În toate duminicile și zilele de sărbători, îl vedeam întorcîndu-se de la vînat cu cîte o rață sau un iepure la torbă, ceea ce mă făcea să am despre dînsul o mare idee.

Dar toată învățătura mea era numai o șagă, căci puțin mă stingherea de la jocul mijoarcei, al zmeilor și al oinei.

Mai găsisem și meșteșugul de a ascunde cărțile, prefăcîndu-mă că le-am pierdut, sau de a rupe filele unde mi se dădeau lecțiile, așa că învățătura mergea nu mergea, dar nebuniile mergeau strună. Însă cînd împlinii opt ani, atunci, vorba ceea, mi se închise calea-n codru. Părinții mei mă aduseră în capitală și mă așezară într-o școală.

Cea mai amară zi a copilăriei mele a fost negreșit aceea cînd, departe de tot ce-mi era drag în lume, de părinți, de casa unde eram deprins, de grădina cu flori, de patul meu, de cămara cea plină de bunătăți, mă văzui între păreții posomorîți ai școlii, în mijlocul unor dăscăli și pedagogi cu figuri străine și serioase, și a unei turme de băieți, care făceau o larmă asurzitoare și se uitau la mine ca la urs. Multe lacrimi am vărsat într-un colț, fără ca nimeni să-mi zică un cuvînt de mîngăiere, însă de la un timp suspinele încetară, lacrimile se uscară și, însenindu-mi fața, prinsei să mă uit împrejur.

Doamne! ce urîtă odaie! Niște mese și bănci de lemn înnegrite, scrijilate cu cuțitașul; o sobă stricată la gură și afumată; niște păreți painjiniți, acoperiți cu hărți mari pe care mi-aduc ș-acum aminte că am citit atunci pentru întăiaș dată cuvintele: „Ocean boreal, Ocean austral”. Apoi într-un colț o tabelă neagră, pe care erau niște semne neînțelese, scrise cu crida, iar în fața meselor și a băncilor o catedră de lemn mai naltă, care sta ca o statornică amenințare dinaintea noastră. Cîte gînduri mi-au trecut atunci prin minte! Schimbarea era așa de mare, că parcă însuși eu mă schimbasem; simțeam că s-a rupt firul între trecut și prezent, și că de acum am intrat, fără speranță, într-un noian de necazuri.

Încetul cu încetul băieții se apropiată de mine întrebîndu-mă unii cum mă cheamă, alții împingînd curiozitatea pănă a mă pipăi ca pe o dihanie sălbatică, cînd, deodată, zării printre dînșii pe Mihăiță, cel care mă pumnise în grădina noastră de la țară. Fără să mă mai gîndesc la cearta noastră de acum doi ani, și bucuros ca, în sfîrșit, văzui o ființă cunoscută între atîta lume străină, sării în gîtul lui să-l sărut, însă se vede că el nu avea inima blajină ca mine, căci mă îmbrînci fără veste așa de tare, că, împiedecîndu-mă de-o bancă, căzui jos. Un hohot de rîs se stîrni ca o furtună în jurul meu.

— Ε slăbuț, mititelul!… strigă unul.

— Ε papă-lapte, strigă altul.

— Cuconaș hrănit cu papanași! adause un al treilea.

Iar Mihăiță, punîndu-și mînile în șolduri, mă măsură cu niște ochi obraznici, de parcă-mi zicea:

— Poftim și altă dată!

Atunci tot sîngele clocoti în vinele mele. Iute ca săgeata mă aruncai asupra lui, și o luptă furioasă începu între noi. Lupta însă nu fu lungă, căci eu, cel cu brațele coapte la soare, pot să zic că n-am avut ce face cu Mihăiță cel plăpînd, deprins în catifele. Într-o clipă l-am trîntit la pămînt și am început să-i plătesc cu dobîndă pumnii din grădină și brînca de la școală. I-am dat cît i-a încăput în piele, iar după ce a scăpat din mînile mele ca un iepure flocăit, toată dragostea băieților se întoarse către mine.

Învingătorul are totdeauna dreptate.

— Ei, bravo, ți-ai cîștigat rangul! zise unul.

— Vrednic ești să fii din tagma noastră! adause un altul.

Mihăiță de atunci ca mai ba să-mi cate ceartă.. Din contra, se arăta dulce către mine, încît rămaserăm prieteni. Ce-i drept, uneori parcă zăream o lumină îndoioasă în fundul ochilor lui, care nu-mi mergea la inimă, dar, neprepuielnic cum eram, nu dam nici o însemnătate acestei păreri. Negreșit, nu putea să mai aibă nimic în contra mea. Mă bătuse, îl bătusem; eram quit.

Mă deprinsesem acum cu viața de școlar, și nu-mi mai părea sarcină așa de grea; numai cu mîncările nu mă prea împăcăm, căci erau pe sponci și nu tocmai gustoase. Dealtfel, cheful îmi venise la loc, și dacă la carte nu eram chiar cel dintăi, apoi la joc și nebunii pot zice că nu mă întrecea nimene.

A mers treaba cu bine o jumătate de an, în care timp Mihăiță din ce în ce se împrietenea cu mine. La orice împrejurare sau ceartă, în fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte, așa că băieții îi deteră porecla de nevasta mea.

Dar o dată se întîmplă un lucru care mă puse pe gînduri. Se apropiase examenele și fiecare dintre noi avea datoria să facă o compunere oarecare, după placul lui. Eu îmi alesesem în taină ca subiect o furtună pe mare. Ce-i drept, nu văzusem marea niciodată și mai puțin încă o furtună pe mare; dar, cine mai scrie despre lucruri știute și văzute? Îmi trebuia un subiect mai deosebit, care să miște pe cititori, și acesta îmi păru cel mai nimerit. Astfel, din cele ce citisem prin cărți și văzusem prin panorame, alcătuii o compunere în care fulgerele jucau negreșit un rol strașnic despicînd ceriul de sus pănă jos, valurile se înțelege că se ridicau cit munții, corabia pîrîia în toate încheieturile ei, iar căpitanul, cu fruntea senină, sta pe punte și încuraja pe marinari, zicînd:

— Copii, n-aveți grijă, sunteți cu mine!

Nimărui n-am citit această compunere. Nimeni nu știa ce am scris măcar. Tot timpul am ținut-o ascunsă în saltarul meu, sub lacată. Însă, lucru de mirare! În ziua hotărîtă pentru a arăta profesorului încercările noastre, se întîmplă ca furtuna mea să semene bucățică ruptă cu furtuna lui Mihăiță, care alesese tocmai acelaș subiect. Dar ce asemănare?… cuvînt cu cuvînt, punct cu punct, virgulă cu virgulă. Parcă fusesem amîndoi insuflați de acelaș duh sfînt. Te las să judeci în ce amețeală căzui. A fost o adevărată măciucă ce primii în cap. Dar pe cînd stam bezmetic și mut, neștiind ce să cred și ce să zic, deodată amicul meu Mihăiță apucă cu gura înainte că sunt un răutăcios, că i-am copiat compunerea, și vorbea apăsat, și cu atîta căldură și siguranță, încît oricine ar fi putut crede că sunt adevărate spusele lui. Mă apăram și eu cît puteam, dar pe lîngă că nu aveam înlesnirea lui de vorbă, apoi și frica ce-mi intrase-n inimă, ca nu cumva să fiu bănuit, îmi micșura puterile și-mi tăia glasul, așa că răspundeam slab și într-un chip de tot stîngaci. Mihăiță, simțindu-se mai tare, mă rupea din cuvinte; apoi, cu o mișcare plină oarecum de o dreaptă mînie, ridică cu amîndouă mînile caietul său în sus și-l rupse în văzul tuturor, zicînd că se leapădă de munca lui, iar eu rămîn liber să mă folosesc de dînsa, dacă nu mi-e rușine. Atunci profesorul, voind să descurce adevărul, făcu cercetări în clasă, al căror rezultat a ieșit în defavoarea mea; căci s-a constatat că saltarul lui Mihăiță a fost totdeauna descuiat și al meu încuiat; că Mihăiță, vechi școlar, intrat cu doi ani înaintea mea, n-a fost niciodată pedepsit pentru vreo minciună sau gîră nedreaptă; că de la venirea mea în școală, el mi-a arătat totdeauna prieteșugul cel mai sincer, și că, prin urmare, nu era de crezut că ar fi voit fără nici un cuvînt să mă compromită dinaintea profesorilor. Astfel, toate bănuielile cădeau asupra mea. Rușinat, pierdut dinaintea năpastii, n-aveam nici o putere alta de a mă apăra, decît de a căuta să dovedesc că eram și eu în stare a face o compunere fără să am trebuință de a copia. Acest mod de probare fu primit de profesor, care ne dădu la amîndoi acelaș subiect, cu ordin de a nu comunica cu nimeni dintre străini și nici noi doi unul cu altul. Din această nouă încercare ieșii eu învingător, căci compunerea mea s-a recunoscut a fi mai bună decît a lui. La examen de asemenea l-am răpus în toate materiile. Cu toate aceste, chestiunea cu furtuna pe mare a rămas încurcată; iar eu, lesne iertător cum eram, uitai neajunsurile ce-mi făcuse și ma împrietenii din nou cu el, nefiind în natura mea de a păstra ură în contra mai ales a unui mai slab decît mine.

Alte șase luni le-am petrecut cu bine în școală, cînd, într-un rînd, jucînd mingea în curte, Mihăiță, în loc să mă lovească cu mingea, după cum era regula jocului, mă lovi cu o piatră în spate, încît din această pricină m-a înăbușit sîngele pe gură și am stat vreo trei săptămîni în pat. Nimeni nu s-a arătat mai nenorocit și mai nemîngăiat decît Mihăiță, care, desigur, fără precugetare, a comis această greșală. Dar era vederat că prietenia cu dînsul nu-mi era a bine. După un an însă el ieși din școală, nefiind în stare să-și mîntuie învățăturile; iar eu trecui clasele treptat, treptat, pănă cînd, în sfîrșit, făcui examenul clasei din urmă. A fost o sărbătoare mare pentru mine cînd profesorii îmi dădură atestatul de isprăvirea cursului. Această hîrtie, cîștigată cu prețul muncii mele, o priveam ca pe cel mai neprețuit odor, și multa vreme după aceea nu mă puteam opri de a o tot scoate din buciumul ei de tinichea și de a-mi ceti și răsceti numele. Parcă aveau un farmec literele cele de aur, care necontenit îmi atrăgeau privirile, parcă printr-însele mi se sporise meritele, mă schimbasem la față. Eram într-adevăr alt om de cînd urcasem această întăie treaptă pe scara învățăturei, și cu drept cuvînt mă uitam de sus la cei ce-mi rămăseseră în urmă.

Nu-ți mai povestesc, amice, viața ce am petrecut apoi în străinătate, căci n-are nici o legătură cu istoria ce voiesc a-ți spune. Destul să zic că, revenit în țară burduf de teorii, dar cu sacul ispitelor gol de tot, prinsei să intru în lume, să fac vizite, cunoștinți, cînd, într-o zi, spre marea mea bucurie, întîlnii pe vechiul meu camarad de școală, Mihăiță Darie, în casa doamnei Zorescu, a cărei frumuseță atrăgea multă lume.

Amîndoi furăm încîntați de a ne revede după atîta timp de despărțire. El era acum schimbat, om în tot locul, cu barbă și cu mustețe; însă în fundul ochilor lui mi se păru un moment că zăresc aceeași flacără îndoioasă pe care o zărisem odată în timpul copilăriei mele, flacără care ca un fulger strălucea ș-apoi se făcea nevăzută. Dar negreșit eram înrîurit de amintirea celor petrecute odinioară între noi, căci ar fi fost cu totul neînțeles să mai aibă el vreun ghimpe contra mea.

De vreo două, trei ori încă îl întîlnii în salonul d-nei Zorescu, unde se vede că el nu mergea fără oarecare scopuri, căci din ce în ce se arăta mai răce cătră mine și mai nemulțămit. Cea din urmă dată, mi-aduc aminte că abia m-a salutat. Îl lăsai la o parte ca pe un om cu toane, și mă răzbunai în contra-i petrecînd de minune cu doamna de gazdă. A doua zi, închipuiește-ți lucru neașteptat, doi domni bătură la ușa mea. Ei îmi remiseră următoarea scrisoare din partea lui Mihăiță:

„Domnul meu,

Mergerea d-tale în casa doamnei Zorescu îmi desplace cu totul. Prin urmare, vei avè bunătatea a nu mai pune piciorul acolo. Iar dacă ai de gînd să treci peste voința mea, atunci te rog să-mi trimiți marturi.

Al d-tale etc… ”

Am căzut cu adevărat din ceri cetind această scrisoare deșanțată, și un moment am stat la îndoială, dacă el nu și-a pierdut cumva simțirile. Cu toate aceste, dinaintea provocării lui și a declarațiunilor netede ale marturilor, nu aveam decît două căi de ales; sau să mă hotărăsc a nu mai merge la doamna Zorescu, ceea ce ar fi fost o rușine pentru mine, în fața mai ales a unei amenințări, sau să mă bat cu dînsul în duel. Fără multă socoteală, mă hotărîi pentru acest din urmă mijloc de a dezlega gîlceava, și în aceeași zi îi trimisei marturii mei.

Așadar, iată-mă cu un duel în spinare, fără nici o pricină binecuvîntată și cu un vechi camarad de școală! Ciudat lucru!… Așa-i?…

Vei crede, negreșit, amice, că această împrejurare, oricum serioasă în viața unui om, a trebuit să mă tulbure, să mă neliniștească, deoarece a doua zi aveam să-mi pun pieptul în fața unui pistol? Ei bine, deloc!… Mai întăi, știam că Mihăiță nu pusese în viața lui mîna pe o armă de foc, în timp ce eu eram recunoscut ca un trăgaci destul de bun. Prin urmare, aveam mulți sorți de a scăpa cu obraz curat din încercarea duelului. Dar, osebit de aceasta, simțeam în mine un fel de tainică siguranță, dealtfel neîntemeiată pe nimic, cum că e cu neputință să mor de mîna lui Mihăiță. De unde îmi venea această siguranță?… Eu singur nu știu. Negreșit de la vîrsta tinerețelor, totdeauna nepăsătoare de ziua de mîni; căci la douăzeci și trei de. ani omul e ca bogătașul risipitor, care nu crede în putința de a sărăci. Credeam că orice se poate întîmpla în lume, afară ca plumbul lui Mihăiță să mă atingă, pe mine. Astfel, în ajunul duelului meu, în loc să-mi fac testamentul ca un om cu rînduială și prevăzător, sau cel puțin prin o scrisoare să-mi cer iertare de la părinți în cazul nenorocit al căderii mele în luptă, eu mă culcai fără grijă și dormii dus pănă a doua zi, așa că mărturii mei au trebuit să mă scuture bine, pentru a mă trezi din somnul adînc ce mă cuprinsese. A doua zi mersei fără bătaie de inimă la fața locului, într-o poieniță din pădurea învecinată cu orașul, și mărturisesc în cuget curat că toată înscenarea duelului meu îmi păru o comedie demnă de rîs. Încărcarea și alegerea pistoalelor, numărarea pașilor, luarea pozițiunilor noastre față în față, aerul serios și preocupat al marturilor, în loc să mă miște, mă făceau să surîd, nu doar că voiam să mă arăt voinic, ci pentru că eram încredințat că toate, aceste sunt numai niște forme goale, din care n-are să iasă nimic. Cînd veni momentul comandei: una, două, trei, eu luai la ochi un trunchi de copac și-l lovii, iar Mihăiță mă luă pe mine la ochi, dar lovi un alt trunchi de copac; apoi, onoarea fiind satisfăcută după toate formele admise, dădui mîna protivnicului meu, și fără nici o explicare mă împăcai cu dînsul pentru a treia oară. Neînțeles lucru! Mihăiță nu avea inima rea, nici era căutător de gîlceavă; dovadă că niciodată cu nimene n-a avut cea mai mică ceartă. Din contra, era molatic, un fel de „lasă-mă, să te las”, ca toți tinerii crescuți pe saltea, care-și cheltuiesc averile cu luxul și jocul cărților. Cu mine însă avea ce avea. De cîte ori îl întîlneam, mai ales fără veste, mi se părea că tresare și că i s-aprinde în fundul ochilor lumina cea îndoioasă care mă supăra. Dar aceasta putea să fie numai o părere și, fără a căuta să urmăresc mai departe cauzele certelor noastre, odată împăcat cu dînsul, închideam ochii asupra trecutului și rămîneam bun prieten cu el.

III

După cîtva timp întîlnii pe stradă pe amicul meu Mihăiță, galbăn la față și așa de zdrențeros, încît, dacă n-aș fi știut cine e, l-aș fi luat drept un cerșitor. Dar întocmai, ca și un cerșitor el îmi întinse mîna, zicîndu-mi; ,

— Mă vezi în ce stare sunt; te rog, ajută-mă cu ce poți și nu mă întreba mai departe.

Buzele-i tremurau, rostind aceste cuvinte, și ochii lui căutau în alta parte, spre a nu se întîlni cu ai mei. I-am dat tot ce am avut la mine, fără a-l cerceta, fără a-i zice un cuvînt de mustrare. Nu era mare lucru ce i-am dat, el însă mi-a mulțămit și s-a depărtat. Apoi, întorcîndu-se iute îndărăpt, mă opri din nou, zîcîndu-mi:

— Să știi că-ți voi înapoia acești bani, căci mînile mele s-au deprins acum a munci, și, fără să aștepte răspuns de la mine, fugi ca un om ce se teme să nu fie urmărit.

Trecu o bucată de vreme, fără să am vreo știre despre dînsul, cînd, într-o dimineață, pe cînd mă găteam dinaintea oglinzii, ca să fac cea întăi vizită doamnei Rădeanu, o frumoasă văduvă cătră care aveam o scrisoare din partea unei mătușe a mele, iată că ușa se deschise cu zgomot și Mihăiță se înfățișă dinaintea mea. Astă dată era bine îmbrăcat și ochii lui nu se mai fereau de-ai mei.

— Am venit să-ți înapoiesc împrumutul, îmi zise el, punîndu-mi în mînă punga cu paralele; banii tăi au fost cu noroc, căci mi i-ai dat, se vede, cu bună inimă.

Îl sărutai și-l întrebai despre întîmplările lui trecute, iar el îmi răspunse cu tristeță:

— Frate! ce-a fost, nu merită să-ți spun; dar atîta pot să-ți spun că ce-a fost n-o să mai fie.

Atunci, schimbînd vorba, îl întrebai dacă cunoaște pe d-na Rădeanu, pentru ochii căreia făceam atîta găteală dinaintea oglinzii.

— N-o cunosc, dar am auzit de dînsa, îmi răspunse el. Se zice că e cea mai frumoasă femeie din oraș și cea mai primejdioasă.

— Primejdioasă, pentru ce?

— Pentru că nu-i om care să nu fi căzut în lațul ei și te sfătuiesc să nu prea ai…

— Să nu am, cum s-ar zice, în clin sau în mînecă cu dînsa. Auzi, mă rog, e primejdioasă! Dar dacă s-ar întîmpla să-mi placă asemine primejdie, atunci ce-ai zice?

— Aș zice că vei ieși și tu din această încercare cu capul dogit sau cu punga deșartă, cum au pățit-o și alții… ș-ar fi păcat de tine.

Apoi Mihai urmă a-mi face icoana cea mai înspăimîntătoare despre frumoasa văduvă, de parcă era o mîncatoare de oameni. El vorbea vesel, cu glas tare și gesticula mult, ceea ce nu era în deprinderea lui. Prin lumina veseliei lui însă vedeam uneori cum un nor de tristeță îi împresura fruntea ș-apoi iar se risipea. Poate că erau urmele, nu tocmai bine șterse, ale suferințelor prin care trecuse, sau poate că nu era nimic, dar glasul lui nu-mi părea limpede răsunător, nici căutătura lui nu era deschisă și netulburată, cum e a unui om ce nu are nimic pe conștiință.

Apoi, luîndu-și pălăria și strîngîndu-mă de mînă, îmi zise:

— Rămîi sănătos; îți doresc bună izbîndă!

Iar eu, aruncînd cea din urmă privire în oglindă, îi răspunsei:

— La revedere!

Curioasă ființă de om mai era și amicul meu Mihăiță! După ce și-a risipit averea și tinerețele ca un destrămat, după ce-a făcut toate nebuniile din lume, iertate și neiertate, iată-l acum pocăit și cuminte, vrînd oarecum să mă privegheze în calea vieții… El!… Auzi, doamna Rădeanu primejdioasă! Rîzînd în mine de aceste copilării, îmi așezai pe cap pălăria cea naltă și pe mîni niște mănuși nouă, bine întinse, și plecai spre locuința primejdioasei văduve. Trebuie să mărturisesc însă că, de ce înaintam, de ce simțeam un soi de neastîmpăr. Parcă vizita aceasta nu era ca toate vizitele, parcă ar fi atîrnat ceva de la această primă întrevedere a mea cu doamna Rădeanu, într-atîta cuvintele lui Mihăiță mă pătrunseseră fără voie. Ajuns la ușa salonului ei, abia mă puteam răsufla; mă așteptam să văd o frumuseță care să-mi ia ochii… În sfîrșit, iată-mă în fața ei. Vorba ceea; la lauda mare cu sacul mic! Unde a văzut Mihăiță atîta primejdie?… Mă mir și eu. Închipuiește-ți un cap acoperit cu păr galbăn, cum aș zice auriu, nimic mai deosebit. Cîte capete astfel mai văzusem în viața mea! Niște sprincene de asemene aurii, dealtfel bine arcate, sub care se mișcau niște ochi albaștri, limpezi și vii ce-i dreptul, dar care nu aminteau, după zisa poeților, nici albastrul ceriului, nici adîncul mării. Restul era destul de bine proporționat. Întipărirea ce mi-a făcut a fost cu mult mai prejos de ceea ce mă așteptam după spusa lui Mihăiță și de unde îmi simțisem inima bătînd în fața necunoscutului, iată-mă acum liniștit și nepăsător dinaintea icoanei vii a doamnei Rădeanu. Într-adevăr, nu avea în înfățișarea ei nimic poetic, gingaș, melancolic, precum îmi închipuiam eu femeia în visurile mele. Din contra, nasul ei puțin întors în sus, în contra regulelor frumuseței clasice, gura ei mică, dar croită oarecum pe luare în rîs, în sfîrșit, chipul ei blond, foarte blond din cauza părului, îi dădeau aerul unei lune pline, dar șirete. Ε de prisos să istorisesc aici convorbirea mea cu. dînsa. Destul să zic că, nemaigăsindu-mă în fața unui dușman care să-mi inspire cea mai mică sfială, i-am vorbit cu sînge răce despre lucrurile cele mai neînsemnate din lume, și după o jumătate de oară am plecat.

„Bun! gîndii eu în mine, primblîndu-mă în sus și-n jos pe stradă; se vede că Mihăiță are puhăiele pe ochi. Dacă și această femeie mă va face să-mi pierd capul, apoi atunci capul meu nu mai plătește doi bani. ”

— Ce te primbli așa ca vodă prin lobodă? îmi zise Mihăiță, ieșindu-mi fără veste înainte la o cotitură de uliță.

— Ce mă primblu? Ia am făcut cunoșțință cu cea mai frumoasă și cea mai primejdioasă femeie din oraș. M-am expus săgeților ei ucigătoare, și iată, privește acum în mine un om înamorat, pierdut, desființat și gata de a se sinucide.

— Nici în glumă nu e bine să vorbești asemene lucruri, răspunse el cu glas serios. Am mai văzut eu viteji din gură ca tine, care s-au întors acasă smulși de pene, de nu și-au mai venit în fire.

— Ce spui, iubite? Tu parcă-ai avè oarecare parapon de vorbești așa… Nu cumva?…

— Eu… eu… nu-i vorba de mine!

— Te-am prins cu mîța în sac… Tu ești cel smuls de pene… Apoi, dacă-i așa, spune-mi încaltea tot, ca să știu și eu de ce să mă feresc. Și fiindcă tot e vremea mîncării, zisei eu, arătînd tocmai otelul dinaintea căruia ne aflam din întîmplare, “haide să intrăm aici să prînzim împreună, și cu această ocazie îmi vei spune istoria ta pe larg.

După cîteva minute eram amîndoi într-o odaie deosebită a otelului, așezați față-n față la o masă rotundă și cu cîte o garafă de Cotnar dinainte. Mihăiță avea fruntea încrețită, aerul misterios și profetic. Mă așteptam să aud grozăvii.

— Cunoști pe Valerian, mă întrebă el după o pauză.

— Adecă l-am cunoscut, căci a murit sărmanul.

— Așa este, a murit; însă de oftică din cauza ei.

— Din cauza ei!…

— Cunoști pe Dragoș?

— Adecă l-am cunoscut, fiindcă de vreo cîțiva ani a dispărut dintre noi. Nu cumva a murit și el de oftică din cauza ei?

— N-a murit, dar s-a înrolat ca voluntar într-o armata străină și a căutat să moară în războaie; însă n-a izbutit. Duce viața cea mai tristă în gunoaiele cazarmelor și tot din cauza ei.

— Tot din cauza ei!… Auzi!…

— Cunoști pe Arbore?

— Da.

— Ei bine, Arbore, bogătașul Arbore, acela care număra cu sutele de mii, a ajuns să-și vadă tot avutul vîndut la darabană, și astăzi mănîncă pe la mesele creștinilor.

— Ciudat!… Și ea i-a mîncat averea?

— Nu zic asta, dar din cauza ei a pierdut-o, căci s-a dedat la cărți și la beție ca să se amețească.

— Apoi atunci?

— Ascultă!… Pe mine mă cunoști, nu-i așa?… Ei bine, eu, camaradul tău de școală, am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei… era să-mi împlînt mîna în crime… și numai mulțămită întîmplării și banilor tăi mă vezi astăzi cu fruntea curată.

Zicînd aceste cuvinte, Mihăiță se răsuflă din greu și bău de dușcă paharul de Cotnar ce-i sta dinainte. Eu însă, ce să spun?… nu mă simțeam deloc spăriet. Din contra, eram oarecum în mirare cum această prozaică femeie a putut să tulbure mințile atîtor oameni?

— Știi una?… răspunsei eu, această femeie e o năpastă, un bici asupra omenirii, un fel de sugrumătoare, care merită toată pedeapsa. Îmi vei da voie însă să observ că judecata ta asupra ei nu o cred tocmai nepărtinitoare, căci tu o iubești încă, Mihăiță!…

— Sunt doi ani de cînd n-am mai văzut-o și vor curge toate zilele vieții mele, fără să caut a o mai vedea. Ființa ei este moartă pentru mine; am suferit destul, ca să am dreptul de a rupe orice legături cu dînsa.

Atunci mă sculai în picioare și umplui din nou paharele.

— Dacă-i așa, fapta cere răzbunare, strigai eu cu aprindere. Ascultă, Mihăiță, mă însărcinez să vă răzbun pe toți; și cînd această șerpoaică de văduvă, care a sfîșiat atîtea inimi, se va tîrî la pămînt și-mi va uda picioarele cu lacrimi, am să-i desprețuiesc iubirea și am să te chem să fii martur la umilirea ei.

— Sărmane flutur, lesne crezător!… Îți plîng de pe acum de milă, cum ai să-ți pîrlești aripele.

— De astăzi pănă în șase luni vei primi scrisoarea mea, prin care-ți voi vesti biruința. Dacă în adevăr tu ai rupt orice legături cu dînsa și ranele tale sunt vindecate, primește prinsoarea cu mine.

— Primesc, răspunse el, și-ți dau termen de un an.

— Și cu bine! ziserăm amîndoi, ciocnind paharele și dîndu-le pe gît.

IV

La dreptul vorbind, nu eram mare doritor de a cîștiga prinsoarea, nu doar că n-aș fi avut sorți de izbîndă, dar nu mă trăgea inima să întreprind lupta, într-atîta-mi părea de neatrăgătoare vestita văduvă. O întîlneam pe la grădinile publice, prin saloane, și-mi venea cu atît mai puțin să mă apropii de dînsa și să-i vorbesc, cu cît mă credeam întrucîtva îndatorit la aceasta. Cele mai plăcute lucruri omul nu le face bucuros, cînd e de datorie. Ș-apoi îmi trebuia multă cheltuială de timp și de vorbe, mai ales vorbe meșteșugite, nesimțite de inimă; și la toate aceste, cînd nu te îmboldește dragostea, ești de la început cuprins de-o lene, de-un fel de dezgust care te face să zici: „Ducă-se-ncolo! ”

Într-o zi eram din întîmplare poftit la masă la doamna Zorescu, unde se afla și doamna Rădeanu. Hotărît lucru, aveam să pierd prinsoarea. Tot timpul am stat răce și nepăsător; abia de am descleștat dinții să-i spun pentru bunacuviință cîteva cuvinte în treacăt. După masă, însă, simțindu-mi capul mai înfierbîntat, mă apropiai de dînsa, așa de glumă, ca să nu se zică că am renunțat cu totul la prinsoare, și începui să-i laud frumusețele pe un ton cam îndrăzneț, cum ar vorbi un om care nu știe încunjurul. Deodată ochii ei se deschiseră mari și se pironiră într-ai mei cu o căutătură atît de ciudată, încît rămăsei un moment surprins. Niciodată n-aș fi crezut că ochii ei pot să sticlească așa învăpăiat și să reverse atîta despreț și luare în rîs. Parcă mă desființau de viu.

„A! dacă ți-e așa povestea, gîndii în mine, apoi stăi c-avem de furcă împreună”; și întocmai ca un cal leneș care se simte lovit de pintenii călărețului, mă răpezii la atac în fugă.

— Mă iertați, doamna mea, dacă am îndrăznit să zic un cuvînt despre frumusețele d-voastre. Alții mai înainte decît mine au avut ocazie să le prețuiască, între care se numără și cîțiva amici și foști amici ai mei. Zic foști amici, pentru că unul dintr-înșii, Valerian, a încetat din viață, iar altul Arbore, a încetat de a-mi fi amic. Nu mai pun la socoteală și pe Mihăiță, care mi-a vorbit despre d-voastră cu un entuziasm!… cu un entuziasm!…

Mă așteptam acum la o a doua căutătură și mai ironică și mai fulgerătoare, care să mă măture de pe fața pămîntului. Cînd colo, nu!… Din contra, pe fața șiretei văduve se întipări un aer de blîndeță neașteptat și, ridicîndu-și evantaliul pănă la înălțimea ochilor, care de astă dată mă priveau cu o expresie oarecum mustrătoare, îmi zise:

— Frumuseța femeilor, domnul meu, nu trebuie mult lăudată, precum nu trebuie florile atinse cu mîna, fiindcă se veștejesc. Deoarece însă împărtășiți părerea domnilor Valerian, Arbore și Mihăiță, apoi vă dau voie să faceți ca dînșii, adică să-mi prețuiți frumuseța cît veți voi, dar să nu-mi vorbiți de dînsa.

Sfîrșind aceste cuvinte, ea îmi zîmbi cu un aer de bunătate, care părea a-mi zice că nu trebuie să mă supăr de lecția ce mi-a dat, apoi, strecurîndu-se prin mulțimea invitaților, se puse la piano.

Din cele urmate, era vederat că războiul începuse între noi doi, deoarece primele săgeți fuseseră aruncate; cu toate aceste, tot nu mă simțeam destoinic de a duce lupta pănă la sfîrșit. Mi se părea că-i prea cochetă, prea trăită-n lume, prea vicleană doamna Rădeanu, și nu răspundea la idealul meu.

Preferam ființele naive și nevinovate. Nu se potriveau deloc caracterele noastre; eu, temperament aprins, entuziast, gata a mă încrede oricui fără rezervă; ea, proza în picioare, cu feliurite ascunsuri și prevederi, înarmată de toate șiretlicurile unei vieți pline de ispite.

Nepotrivirea noastră se vădi la cea întăi întîlnire, dovada răceala, pot a zice antipatia, ce simții pentru dînsa. Cearta din urmă avu de rezultat a ne depărta și mai mult unul de altul; prin urmare, ce era să-mi bat capul cu o întreprindere a cărei izbîndă chiar nu era să-mi aducă nici o mulțămire. Mă hotărîi deci să o las în pace și să declar lui Mihăiță că am pierdut prinsoarea. Această hotărîre o luai fără greutate, fără inimă rea, cum se zice, nevoind de bun cheful să mă supun la o adevărată muncă silnică, și, odată hotărîrea luată, îmi veni un nou șuvoi de veselie. Parcă mă lepădasem de un rău.

Astfel, toată seara cît am stat la doamna Zorescu, nu știu dacă am mai schimbat două vorbe cu doamna Rădeanu; mă uitam la dînsa ca și cînd n-aș ficunoscut-o. Nici chipul, nici spiritul, nici cîntecul ei nu mă mișcau cîtuși de puțin, deși toată lumea părea încîntată și o aplauda mereu. Parcă lumea mai vorbește cum i-e gîndul!

A doua zi Mihăiță veni să mă întrebe cum stam cu vestita văduvă. Iar după ce-i spusei hotărîrea mea de a lăsa nerăzbunate toate victimele făcute de dînsa, el stătu un moment pe gînduri.

— Ciudat!… Ciudat!… Dar, oricum, ești mai cuminte decît te credeam, adause el.

V

Era vreme de toamnă cu ceriul senin, statornicit, răcorit de arșițele soarelui, cu cîmpul plin de cîntecul prepelițelor și de sunetul coasei, cu un aer îmbalsamat și liniștit, care parcă-ți îndulcea inima și te îndemna să visezi sub îndoita simțire a frumuseței prezente și a grijilor viitoare; iar eu, în primăvara vieții, nepăsător de griji cum eram, mă pregăteam pentru o călătorie în munți. Era lucru mare pentru mine o așa călătorie, căci nu fusesem niciodată prin munți. O societate întreagă de bărbați și femei avea să ia parte la această petrecere; Bărbații erau aleși dintre cei mai de seamă artiști și învățați ai orașului, domnii Buhuș, Cernescu, Mălin și Solariu, cu soțiile lor, care toate erau tinere și frumoase, cum e mai bine la asemenea primblări.

Parcă-mi saltă și acum inima, amintindu-mi bucuria ce mă cuprindea atunci cînd îmi pregăteam armele, îmi așezam hainele în geamandane și merindele în panere. Mi se părea că mă pregătesc pentru cea mai fantastică călătorie. Mă legănam dîrz pe picioare, simțindu-mă sănătos, tînăr, plin de foc, în stare să ridic lumea cu umărul, și așteptam ziua plecării ca cea mai fericită zi a vieții mele. Un singur mic nouraș îmi întuneca ceriul fericirii. Între doamnele ce ne întovărășeau era și doamna Rădeanu, și nu știu de ce îmi închipuiam că are să fie supărăcioasă la drum, răce și ironică dinaintea frumusețelor naturei, într-un cuvînt, notă discordantă în armonia generală.

Dar, la urma urmei, ce-mi păsa de dînsa! Bine că nu mai eram dator să-i fac curte. Astfel, deplin mîngăiat, căci ușor se mîngăie cineva de o nenorocire ca aceasta, mă urcai în ziua plecării într-o trăsură la care erau înhămați în șir patru cai birjărești voinici, împodobiți cu canafuri și zurgălăi, și mersei la domnul Buhuș, unde era locul de întîlnire cu tovarășii mei de drum. Doamne!… ce frumoasă neorînduială găsii acolo!… Geamandane, umbrele, paltoane, panere cu provizii, împrăștiate în toate părțile, și un freamăt, și o mișcare, parcă eram să mergem la capătul lumii. Unii luau prînzul de dimineață, alții legau haine în curele, alții încărcau la trăsuri. Toate capetele erau amețite; iar în mijlocul vuietului și a încurcăturii se deosebeau femeile care însuflețeau cu farmecul lor frumoasa priveliște de neorînduială. Nimic mai încîntător decît momentul plecării într-o călătorie de petrecere! Cîtă plăcere, cîtă speranță, cîtă poezie cuprinde în sine acel moment, cînd ești tînăr, iubitor de întîmplări și alergător după necunoscut!

Și ce frumos erau gătite doamnele călătoare! Cu costumuri scurte, bine tăiete, care puneau în lumină formele trupului și lăsau să se vază sprintenele piciorușe. Și ce bine le ședea cu pălăriile cele de drum, menite a le ocroti de soare, și de sub umbra cărora izvorau luminile îmbucurătoare ale ochilor lor! Ai fi zis niște zîne cu suflet bun care aveau să ne conducă pe căi necunoscute și să ne apere de primejdii, însă în această veselă adunare de împărecheați, numai eu și cu doamna Rădeanu eram stingheri și hotărîți a rămînè stingheri, căci ea, între toate, era mai puțin vorbàreță, stătea mai la o parte și parcă se ferea de mine cu deosebire. Așadar, nu mă înșelasem în presimțirea mea. Era într-adevăr o notă discordantă în armonia generală. Dar și eu, mîndru din fire, mă arătam și mai nepăsător și mai răce cătră acest sloi de gheață.

Deci, fără a mă îngriji de dînsa cîtuși de puțin, mă amestecai între celelalte patru, ajutîndu-le la așezat în trăsură, și în momentul plecării mă chibzuii așa ca să mă sui în trăsură cu doamna Solariu, o femeie nostimă, cu o figură brună, arzătoare și cu o inimă naivă de copil. Nu mai rămînea îndoială, brunele făceau mai multă întipărire asupră-mi decît blondele.

Odată pornit pe șoseaua cea mare, în pocnitul biciului și în sunetul zurgălăilor, legănat de trăsură și împrospătat de aerul dimineței, simții că parcă încep o nouă viață, iar gîndul meu pribeag, întinzîndu-și aripile, își lua zborul în lumea cea nețărmurită. A rătăcit cît a rătăcit, dar s-a întors îndărăpt, căci era atras de frumoasa mea tovărășiță. Dînsa era într-o adevărată fericire. Aerul, lumina, verdeața, făceau asupră-i o nespusă întipărire. Ce deosebire între ea și doamna Hădeanu, cea cu fața prefăcută, în care parcă totdeauna stă cîte un gînd ascuns! Una cu căutătura limpede, încrezătoare, cu vorba nemeșteșugită ca izvorul cel curat, cealaltă privindu-te parcă totdeauna cu scop și grăindu-ți chibzuit și măsurat, ca să nu scape cumva un cuvînt mai mult.

„Ai dreptate, Mihăiță, gîndii în mine; ce prăpastie trebuie să fie inima acestei femei!… ”

De la o vreme, simțindu-mă molipsit de aerul copilăresc al doamnei Solariu, prinsei să-i vorbesc de una și de alta, ca și cum am fi fost doi buni camarazi de școală ce n-au nimic a-și tăgădui; ba prinsei chiar să-i observ mîna cea frumoasă cu mici gropițe la încheituri, și în mișcările mele căutam toate chipurile să i-o pot atinge; însă ea desigur nu băga de samă, întru atîta părea încîntată de priveliștea munților de care acum ne apropiasem.

— Privește ce vîrf de munte ciudat, îmi zise ea, arătîndu-mi cu mîna un pisc ce se înălța stîncos dinaintea noastră.

— Acesta nu-i nimic, uite la celalalt, răspunsei eu, luîndu-i mîna și îndreptînd-o spre un alt munte; însă, negăsindu-l degrabă, avui ocazie să-i țin o clipă mai mult mîna în mîna mea.

„Rămîi sănătoasă, doamnă Rădeanu! îmi șopti un glas ascuns, și tu, Mihăiță, bucură-te!… ” Ochii cei negri au învins pe cei albaștri. Bătăile de inimă, neastîmpărul, tulburarea minții, dorul de a nu-mi mai dezlipi ochii de pe vecina mea nu erau oare semnele premergătoare ale dragostei, care ca și furtuna se anunță mai dinainte.

De la o vreme convorbirea noastră luă o altă întorsătură. Începui să cîrtesc în contra frumusețelor multlăudate ale doamnei Rădeanu, și din cînd în cînd alunecam cîte o asemănare între ochii cei negri, învăpăiați în genere, și cei palizi albaștri, ai doamnei Rădeanu, pronunțîndu-mă negreșit în favoarea celor dintăi. Apoi treceam la alte asemănări, din ce în ce mai lămurite, pe care nu știu dacă doamna Solariu Ie înțelegea sau nu, dar ea apăra cu multă vioiciune frumusețele doamnei Rădeanu, punîndu-le mai presus de ale tuturor celorlalte doamne. Eu, negreșit, căutam să o duc la părerea contrară, și poate că aș fi izbutit dacă trăsura nu s-ar fi oprit dinaintea unei bariere zugrăvită cu dungi galbene și negre. Ajunsesem la Cornul-Luncii, hotarul Bucovinei.

Toată lumea se coborî din trăsură și se pregăti de-ale mîncării; iar după ce ne puserăm bine la cale ca niște oameni hrăniți pănă atunci numai cu aer curat, domnul Buhuș, care era casierul și șeful expedițiunii, ne porunci să plecăm, căci mai era drum lung pănă la Vatra-Dornei unde aveam să petrecem noaptea. Însă la pornire el făcu o altă împărțire între călători.

Pe toți ne schimbă de la locul nostru în trăsură, și mie îmi veni rîndul să mă urc alături de doamna Cernescu.

Aceasta mă cam supăra, căci mă punea în neputință de a toarce mai departe din fuiorul dragostei cu doamna Solariu; dar, loc de împotrivire nefiind, mă urcai hotărît să-mi răzbun asupra noei mele tovarășițe de lipsa celeilalte.

Cu toate aceste, pentru un om nepărtinitor, schimbul nu era spre pagubă, căci dacă doamna Solariu avea o față dulce de copil și te fărmeca cu aerul ei de nevinovăție, cu rîsul cel limpede pornit din inimă, astălaltă era, din contra, mai femeie, înzestrată cu o înțelegere mai adîncă despre lume. Ghiceai că este într-însa o comoară de judecată și de simțire mai bogată, că are darul să știe mai bine prețui lucrurile și la ocazie să știe mai bine iubi. Cu dînsa nu era de umblat pe multe cărări; dintr-o privire te pătrundea și-ți afla gîndul. De aceea, fără mult încunjur, îi vorbii despre amor. Ce alta era să vorbesc unei femei frumoase, care ședea așa aproape de mine și care, după aerul ei priceput, părea a ști toate și a nu se sfii de nimic?

Ar zice cineva că eram un nestatornic, gata a repeta aceleași lucruri oricărei femei. Nicidecum!… inima mea era prinsă; iubeam pe doamna Solariu cu un amor venit pe neașteptate, cum vin mai toate amorurile, dar care nu era mai puțin adevărat, și tocmai pentru aceea căutam acum să mă amețesc, să-mi răzbun oarecum asupra doamnei Cernescu, care venise lîngă mine la o vreme așa de nepotrivită. Ș-apoi, văzînd-o, nu știu cum, așa sigură pe sine și în afară de periculele ispitelor, ca și cum nimeni n-ar fi la înălțimea inimii ei, îmi veni fără voie un îndemn de a o pune la încercare. Mărturisesc că pentru întăia dată în viața mea nu eram de bună-credință și, lucru ciudat, nu simțeam cea mai mică mustrare de cuget. Parcă eram un învechit în zile răle.

— Așadar, îmi faci curte? îmi zise ea după un oarecare timp.

— Curte? răspunsei eu cu obrăznicia unui om ce a pierdut chiar conștiința că minte. Niciodată!… Curte fac numai acei cu dragostea pe buze și cu trădarea în inimă; numai acei care se joacă cu cele mai sfinte și mai curate simțiri omenești, care nu știu ce-i un dor, o bătaie de mimă… dar eu!…

Atunci, cu un glas ce destăinuia oarecum o simțire de. părere de rău, ea îmi zise:

— Pentru ce-mi vorbești așa?

— Pentru că te iubesc!… răspunsei eu ca un om ce nu mai știe să-și măsure cuvintele.

Deodată fața ei se înroși ca focul. Ochii i se tulburară, parcă un fulger ar fi zguduit-o în adîncul inimii. Vedeam prin vinele albastre ale tîmplelor ei cum i se bătea sîngele de iute; iar în mijlocul tăcerii ce se făcuse dupa neașteptatul meu cuvînt, întocmai ca după un trăsneț, rămăsei eu însumi înspăimîntat.

— Ai rostit un cuvînt mare, adause ea, care ar putè să aibă grele urmări… Dar nu va fi nimic, căci nu te cred.

Atunci la rîndul meu simții tîmplele bătîndu-mi-se cu putere și, esplice cine poate, dar cuvîntul „te iubesc”, aruncat nebunește, după ce făcu explozie ca o bombă, dintre noi doi mă răni mai mult pe mine. Tot atunci parcă începu să mi se lumineze dinaintea ochilor, și, spre marea mea mirare, văzui cît de frumoasă era doamna Cernescu. Era cu mult mai presus de doamna Solariu. Mai întăi, nu era așa de copilăroasă ca dînsa. Apoi avea trăsăturile feței mai regulate, un profil clasic, cu niște ochi mari, serioși, împrăștietori de lumină, cu o gură astfel tăiată, de parcă-ți zicea: „Nu vezi că doar nu sunt o femeie de rînd! ” Și cu, nenorocitul, îmi pusesem în gînd să-mi descarc ciuda tocmai pe o asemenea femeie, lîngă care mă simțeam eu însumi oarecum ridicat peste lumea de rînd.

Oare unde îmi fusese ochii și mintea?…

Așadar, iată-mă intrat într-o a doua încurcătură, astă dată mai primejdioasă, căci aveam de a face cu o femeie care știa sa măsoare prăpăstiile unui amor.

Odată marele cuvînt aruncat și spaima momentului risipită, mă simțeam dator să merg mai departe pe calea mărturisirilor, și în acest scop îmi veni în ajutor tot entuziasmul tinerețelor, toată căldura inimii prinse în șuvoiul unei nouă dragoste. Dar pe cînd mi se dezghețase mai bine limba, pe cînd cuvintele curgeau îmbelșugate, deodată pîrdalnica de trăsură se opri în fața unui birt. Iată a doua pacoste ce-mi face trăsura. O! ce timp dimpotrivă!…

Iar popas, iar mîncare, iar băutură.

Un ceas cît un secul a ținut popasul și la pornire șiretul de Buhuș ne împăreche iarăș de altfel în trăsuri. Nu știu zău dacă el nu făcea aceste schimbări cu precugetare.

Furios, mă urcai în trăsură alături cu doamna Mălin, și, ghemuit în colțul meu, ședeam tăcut și morocănos, parcă mi se înecase corăbiile.

Trecurăm Vama și Pojorîta, două sătulene mistuite în pustiul Carpaților; trecurăm Mestecănișul, un munte mare păduratic peste care șoseaua se așterne ca un șerpe în nenumărate cotituri; trecurăm și Valea Putnei, cea mai romantică vale ce e dat ochilor să vază, plină de umbră, de răcoare, de miros de brad și de murmurul părîului Putna, care curge într-un șir de cascade; și cu toate aceste, nimic nu mă mișca.

Treceam prin aceste frumuseți ca un om dezgustat de lume și de viață, cînd, deodată, tresării simțind ceva că se apropie de fața mea. Era capul doamnei Mălin care căuta să vadă dacă nu cumva dorm. Însă așa se apropiase de mine că i-am simțit, pot a zice, focul obrajilor.

— Unde-ți sunt gîndurile? îmi zise ea zîmbind.

— Gîndurile mele?… N-am nici un gînd, doamnă.

— Cum? Această natură frumoasă nu-ți vorbește nimic?

— Îmi vorbește așa de mult, că mie unuia nu-mi rămîne decît să tac și s-o ascult.

— Ah! nu ești plăcut deloc. Plîng pe bietele doamne ce te-au întovărășit. Nu cumva vei fi avînd ceva… vreun necaz care te posomorăște? adause ea, uitîndu-se pieziș la mine.

— O! îți jur că nu!

— Nu?… Apoi atunci dă-mi o probă.

— Ce probă?…

— Fă-mi curte… Iacă te ascult.

— Mă asculți și o primești?

— Să vedem cum te-i pricepe.

Atunci, mișcat de acest îndemn neașteptat, mă întorsei spre dînsa ca să mă încredințez de nu cumva își bate joc de mine. Amîndoi zîmbirăm uitîndu-ne unul la altul. Într-adevăr, poziția noastră era ciudată și rolurile schimbate. Pentru întăiaș dată mă aflam lîngă o femeie care mă îmboldea ea pe mine. Ferească Dumnezeu, de asemene femeie.

Avea un chip ademenitor cum nu mai văzusem și o căutătură, așa pe sub gene, care-ți deștepta toate gîndurile. Ș-apoi ce piele fină, ce sîn bogat, ce forme rotunde și pline! Din toată ființa ei se revărsa un aer îmbătător care mi se suia la creieri.

De-ar fi fost un sfînt în locul meu, încă i-ar fi tremurat cărnurile, încă ar fi simțit fiorul ispitei strecurîndu-i-se prin rădăcinile părului. Atunci, fără voie, îi apucai mîna, o mînă mică, caldă, tremurătoare, care se lipea de mîna mea, cum se lipește dorul de inimă, și o sărutai lung. Ea însă, închizînd ochii pe jumătate, ca și cînd ar fi voit să simtă mai bine fiorii sărutatului, îmi zise trăgănat:

— Acuma ne-am împrietenit! Nu-i așa?… Fii dar mai vesel!

Apoi își retrase mîna încet-încet, avînd oarecum grija să nu mă supere, nici să-mi deie a înțelege că s-ar fi supărat de îndrăzneala mea.

Era o cochetă nemaipomenită. Dar halal să-i fie! Plătea cît zece. Ce păcat că eram înamorat de doamna Solariu, ba nu, greșesc, de doamna Cernescu! Da, eram înamorat, însă lucru nepriceput, icoana aceștiia începea oarecum să se întunece în mintea mea. Mi se înfățișa ca un soare depărtat, de la care îmi veneau raze calde, în timp ce chipul doamnei Mălin mă frigea ca un foc apropiat. Și mare mai era deosebirea între una și alta! Una, adică doamna Cernescu, era frumoasă, serioasă, cumpănită; cînd o vedeai, îți venea să te închini ei; cealaltă, nu pot zice că era frumoasă, dar avea ceva drăcesc într-însa; cînd o vedeai, te apuca frigurile și-ți venea să o rupi în două, de drag ce ți-ar fi fost să o strîngi în brațe.

Ei, acum ce mai zici? Așa-i că m-am întrecut cu șaga? Așa-i că o să mă iei drept un cap răsuflat, drept o minte zburătăită, care se-ntoarce dupa toate vînturile? Cum, într-o zi, de trei ori înamorat? Asta-i nebunie, lucru nefiresc.

Ei! nu-i așa. Să stăm strîmb și să judecăm drept. Oare povestea vestitului Ivan să nu fie adevărată, de vreme ce se povestește? El sărmanul nu se-ndura de una, fiindcă era sprincenată, nu se-ndura de cealaltă, fiindcă era buzățică, nu se-ndura de a treia, fiindcă era nurlie, și așa mai departe, încît, dacă-l întrebai:

— Măi Ivane, dragi ți-s fetele?

— Dragi, răspundea el.

— Dar tu lor?

Tocmai așa se întîmpla și cu mine. Le iubeam pe toate, nu odată, ci pe rînd. Negreșit, nu voi fi în stare să-ți dovedesc în limba învățaților și cu cartea în mînă ce fel de boală este iubirea, cîte grade de tărie are; cum un om simte într-un fel, și altul într-alt fel; cum o dragoste alungă pe alta, precum un cui scoate pe alt cui. Toate aceste le las pe seama celor ce știu să despice firul de păr în patru. Eu însă, Stan pățitul, îți voi spune numai atîta că lucrul trebuie să fie firesc, de vreme ce mi s-a întîmplat; și vezi că pănă astăzi, că-s mai mult bătrîn decît tînăr, încă nu m-a închis nimeni în casa de nebuni. Eram deci acum, să nu bănuiești, sub farmecul doamnei Mălin, într-o stare de nebunie a simțurilor, astfel că, dacă ea nu ar fi început cu multă băgare de seamă să se puie în stare de apărare, cine știe la ce grad de nesocotința aș fi ajuns eu tăcutul, eu morocănosul de adinioarea.

Dar sfîrșitul drumului puse sfîrșit acestei ciudate scene de amor. Iată-ne ajunși la Vatra-Dornei, un mic tîrgușor zidit într-o poiană mare, răsfățată între munți, unde trei văi se împreună cu trei rîuri plutitoare: Neagra, Dorna și Bistrița.

Era acum vreme de seară, vreme de repaus după o zi întreagă de călătorie. Eu însă, nu atît ostenit de drum, pre cît de valurile sufletești prin care trecusem, m-am retras în odaia mea din birtul unde ne coborîsem cu toții la gazdă, dar nu bine mă așezasem pe o canapea ca să-mi mai destind trupul și să-mi descurc gîndurile, cînd auzii la ușă o mică bătaie. „Intră”! strigai eu. Ușa crăpîndu-se încet, văzui frumosul cap al doamnei Solariu, care mă întrebă sfios: „Bucuroși de oaspeți? ”

— Bucuros! răspunsei eu.

Atunci doamna Solariu intră pe vîrful degetelor și, după ce-și furișă ochii în toate colțurile odăiei, ca să se încredințeze de nu e vreun strein, se apropie de mine, îmi făcu o adîncă închinăciune și îmi zise cu aer de parapon:

— Frumos, domnule. Da’ bine te porți?

— Cum? nu înțeleg, doamnă.

— Te faci că nu înțelegi. Ai învățat, se vede, aceeași lecție pe de rost și ai spus-o la cîteșitrele, și mie, și doamnei Cernescu, și doamnei Mălin. Apoi se cade, mă rog? Mai poate o femeie să aibă încredere în dumneata?

— Cine v-a spus aceasta? răspunsei eu foarte tulburat.

— Cine mi-a spus?

Atunci se auzi o a doua bătaie la ușă.

— Intră! strigă doamna Solariu, făcîndu-se stăpînă în casa mea. Ușa se deschise din nou și iată că doamnele Cernescu și Mălin se strecurară în odaie.

— Aici suntem și noi, ziseră ele, închinîndu-se iarăși adînc dinaintea mea. Noi am spus.

Putea-vei să tăgăduiești?

Te las să judeci ce bine îmi ședea față cu aceste trei femei care veniseră să-mi ceară socoteală de purtare.

— Spusu-mi-ai că mă iubești? adause doamna Cernescu, bătîndu-se cu mînile în piept. Da sau ba?…

— Da! răspunsei eu ca prin gura cămeșei, neputînd tăgădui lucrul ce în adevăr se întîmplase.

— Da mie? urmă doamna Mălin, cea cu ochii galeși, care știau să soarbă omul de viu.

— Și d-tale, răspunsei eu cu glas tremurător, întocmai ca un vinovat dinaintea judecătorilor săi.

— Apoi cum rămîne?… strigă naiva, copilăroasa doamna Solariu, care părea mai aspră decît toate, singura căreia nu-i spusesem pe față că o iubesc.

Eu, ce să zic?… Văzîndu-mă așa de vederat prins cu oca mică, înfundat cu minciuna, mărturisesc că aș fi voit să fiu mai degrabă de un stînjen sub pămînt decît în această rușinoasă stare. Și, dacă-i pe aceea, martur mi-e Dumnezeu că nu spusesem nici uneia minciuni. Cu fiecare din ele am fost de bună-credință, rînd pe rînd, căci toate mi-au plăcut. Dar unde era chip să mă creadă! Altul mai ispitit decît mine ar fi știut poate să scape din încurcătură, iar eu, un începător, abia intrat în lume, ce era să fac?… Toate cărările-mi erau închise. Frumos început, n-am ce zice!… Stam, deci, mut în fața femeilor ca un om de mai înainte osîndit, care nu are un singur cuvînt de îndreptare, și se vede că aveam o figură atît de proastă, atît de aiurită, că ele din ce în ce se îndîrjeau.

— Cum rămîne? ziseră ele într-un glas.

Eu, nici un cuvînt.

Tușeam, mă învîrteam, casa se învîrtea cu mine, făceam fără conștiință niște mișcări nepotrivite, voiam să zic ceva, dar nu știam ce și, în sila de a găsi un cuvînt, mă înecam cu propria mea răsuflare.

— Încă o dată, cum rîmîne?… strigară neînduratele femei.

Atunci toate puterile mă părăsiră, mînile îmi căzură de-a lungul trupului și cu un glas stins bolborosii cuvîntul: iertare!

Acest cuvînt a fost tot ce am putut să rostesc.

— Ha! nu-i așa! adause naiva doamna Solariu, care părea mai răutăcioasă poate tocmai pentru că avea mai puține temeiuri de a mă învinovăți.

— Să te pui în genunchi dinaintea fiecăreia dintre noi, să ne săruți mîna și să ne ceri iertare.

La auzul acestor cuvinte ce-mi promiteau scăparea, m-am și aruncat în genunchi dinaintea doamnei Solariu care îmi întinse mîna de departe ca un mitropolit, iar eu pot jura pe Evanghelie că de astă dată nu a fost un dram de dragoste în sărutatul meu. Îngenuncheai apoi a doua oară în fața doamnei Cernescu și a treia oară în fața doamnei Mălin, sărutîndu-le mîna, și, după ce sfîrșii aceste trei metanii făcute ca dinaintea a trei icoane împărătești, răutăcioasele femei ieșiră iute din odaie, și, cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot.

Păcat că n-a fost cineva să mă vadă în ce hal eram, să aibă ce rîde toată viața. Beat, m-am aruncat pe pat mustrîndu-mă singur la nebuniile ce făcusem. Amor mi-a trebuit?… Poftim amor!… Mai cearcă și altă dată dacă te ține cureaua. O! De mi-ar fi dăruit cineva Dorna întreagă cu toate satele și pădurile încunjurătoare, nu m-aș fi apucat de asemenea trebi. Însă, din toate aceste învăluieli, tot am rămas cu un cîștig. Amorul meu s-a stins într-o clipă cum s-ar stinge o lumînare în care-ai sufla. Amor!… vorbă să fie!… foc de paie, lumină de licurici!…

Simțindu-mă, deci, oarecum ușurat, limpezit, îmi așterneam acum o linie de purtare bine hotărîtă pentru viitor. Orice, afară de amor!

Atunci nu știu cum se făcu că din amestecul gîndurilor, mă pomenii că-mi veni în minte tocmai gîndul cel mai neașteptat: îmi adusei aminte de prinsoarea ce ținusem cu Mihăiță. Mi se păru atît de deșanțat și nefiresc de-a mai reîncepe aceeași comedie cu doamna Rădeanu, încît începui să rid eu singur ca un nebun. O! Eram tămăduit de boala dragostei pentru mult timp. Aveam pieptul căptușit cu o întreită zale căpătată dintr-un întreit amor nenorocit; nu era deci cu putință să mai străbată a patra săgeată.

Deodată auzii la ușă o nouă bătaie.

— Intră, strigai eu oarecum îmbărbătat, știind bine că scena trecută nu se mai poate reînnoi. Dar, vorba ceea, cînd te gîndești la lup, lupu-i la ușă… Doamna Rădeanu se ivi cu chipul ei blond ca o lună plină, zicîndu-mi:

— Poftim, domnule, la masă. Tovarășii te așteaptă.

Aflase ea ceva despre cele întîmplate?

Venise înadins să mă vadă în ce stare eram? Nu știu, n-am putut înțelege din fața ei. Era destul de șireată ca să-și ascundă gîndurile. Dar și eu iute mi-am alcătuit o față pre cît am putut de nepăsătoare și am intrat în sala de mîncare în urma ei, făcîndu-mi socoteală că nu se cuvine să-mi arăt rușinea și să bat laturile ca un becisnic.

Acolo am găsit pe tovarășii mei mîncînd cu liniștea sufletească a unor bărbați însurați care nici cu spatele nu știau despre cele petrecute; iar doamnele cu pricina țineau mai mult ochii în farfurii și din vreme în vreme pufneau de rîs uitîndu-se pe furiș una la alta.

Numai eu, care cunoșteam din păcate cauza veseliei lor, mîncam în silă și înghițeam cîteodată cruciș.

VI

A doua zi în zori de ziuă ne suirăm pe o plută ce ne aștepta la malul Bistriței, alcătuită din două căpătăie de grinzi bine legate, și împodobită cu crengi de brad. Cîrmaciul și dălcăușul desprinseră pluta de mal, o împinseră în șuvoi, și, în momentul cînd ea pleca în josul apei, o salvă de revolvere făcu să răsune munții și să tresară de spaimă inimile doamnelor ce ne întovărășeau. Ura!… Iată-ne acum plutind la vale în voia apei, între două șiruri de munți ale căror vîrfuri erau încă acoperite de neguri. Dar după două oare de călătorie, negurile se risipiră și soarele se arătă deasupra piscurilor ca un călăuz îmbucurător, presurîndu-ne calea cu diamante. La fiecare cotitură a rîului ni se înfățișau nouă vederi, nouă perspective, care de care mai încîntătoare.

Ce mici îmi păreau acum amorurile mele de ieri față cu natura măreață ce mă împresura! Nimic din cele simțite, din cele suferite nu-mi mai rămăsese în inimă; abia dacă mai păstram amintirea faptelor. Un șuvoi răcoritor îmi năvălea în piept, șuvoi dătător de viață, pornit din izvorul cel curat al naturii, și trebuie să mărturisesc că aceeași prefacere o vedeam și în tovărășițele mele de drum. Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? Apele limpezi ale Bistriței au spălat orice urme de supărare din sufletul lor și munții cei răsunători de doine ne-au reîmprietenit. Da, ne-au reîmprietenit astă dată de-a binele, căci de acum înainte nu mai era cu putință de-a reîncepe nebuniile făcute.

Am mers cît am mers, dar de la o vreme ni s-a pus, vorba ceea, soarele în dreptul inimii. Noroc că plutașii, oameni prevăzători, alcătuise pe căpătăiul din urmă un fel de cuptoraș de cărămidă unde au aprins focul și-au așezat un ceaun pe pirosteie. Cît ai scăpăra din degete mămăliga a fost gata. Apoi, desfăcînd legăturile cu merinde: brînza zburată, untul cel proaspăt, cașul, urda, mușchii luați de acasă și alte cîte și mai cîte, am întins pe plută o masă împărătească, nu altceva, unde grija și nevoile nu erau poftite, unde cheful stătea în cap ca un stăpîn ce se făcuse peste inimile noastre. Iar la masă cine ne slujea, cine ne tăia bucățile, cine ne destupa butelcile și ne umplea paharele?… Nici ai crede… Era blonda doamnă Rădeanu, aceea pe care o năpăstuisem la început că va fi o notă discordantă în armonia generală.

Și, zău, îi ședea bine cum se învîrtea între noi, isteață, cu mînecele suflecate pănă aproape de cot, cu obrajii rumeniți de focul hărniciei, cu surîsul pe buze, ghicind gîndul fiecăruia, încît parcă tot ai fi mîncat de la mîna ei. Eu, nu-i vorbă, nici mă gîndisem să mă uit la dînsa cu alți ochi decît ai unui om flămînd, căruia îi place să fie bine servit, dar, în sfîrșit, ceilalți poate că gîndeau altfel. Ei!… atîta îmi mai trebuia!… să o încep acum și cu doamna Rădeanu, ca să mă fac de ispravă de rîs. Numai închipuindu-mi una ca aceasta, îmi veneau fiori!

După o masă îmbelșugată și bine stropită ca a noastră, limbile se dezleagă obicinuit și poveștile încep să curgă. D. Cernescu, care era cel mai meșter în istorisire de povești, mai ales de acele cu două înțelesuri, a și început să le aștearnă, însă într-un chip așa iscusit că n-avea nimeni ce zice, ș-apoi lui ca mai bătrîn i se ierta mai mult decît altuia. Fiecare a istorisit cîte ceva, numai doamna Rădeanu sta și ne asculta; eu de asemenea tăceam, însă m-a tăiat prin gînd că, dacă aș fi spus propria mea întîmplare de ieri cu cele trei amoruri și cu metaniile de la urmă, aș fi întrecut desigur în haz pe toți povestitorii.

După povești și glume veni rîndul cîntecelor care se înfrățeau așa de bine cu priveliștea naturii.

Iată cîntecul pe care îl cîntarăm în cor sub conducerea lui Buhuș, și care mi-a rămas și acum în minte:

Glas de bucium se ridică
De pe munte pănă-n stele;
Răspund oile-n potică,
Răspund gîndurile mele.
Glas de bucium sună-n stînă,
Acum turma cade-n vis;
Dar pe inima-mi stăpînă
Jalea stă cu ochi deschis.
Cui aș spune a mea jale?
La cea albă lună plină,
Sau părîului din vale?
Tuturora sunt străină!…
Numai unu-n lumea mare
Jalea mea ar înțelege,
Dar și el e-n nepăsare,
Orice-aș face, orice-aș drege.
Glas de bucium mergi la dînsul,
Inima de i-o dezgheață,
Și din ochi îmi șterge plînsul
Și-mi dă dragoste de viață.
Spune-i că-n zadar el cată
Alta-n lume să găsească;
Ca și mine-n lumea toată
Nu e alta să-l iubească.
Glas de bucium adă-n pripă
De la el un semn măcar,
Ca să pot numai o clipă
Adormi al meu amar.
Iar de nu-mi aduci vro știre
De la el de bucurie,
Clipa cea de adormire
Ah! prefă-o-n vecinicie!…
Glasul buciumului zboară,
Pe aripa-i doru-mi duce,
Lumea-ntreagă-o împresoară,
Dar răspunsul nu-l aduce!…

Cîntau cu toții destul de bine și în măsură, mai ales doamnele cu glasurile lor tinere și mlădioase, de-ți era mai mare dragul să le asculți, cînd, deodată, în notele cele urcate, o voace se ridică mai presus și acoperi pe toate celelalte. Era voacea doamnei Rădeanu, care, dezlănțuită sub inspirarea frumusețelor naturii, își luă zborul în spațiu.

Nu știu, ori că noi eram atunci astfel predispuși, ori că în adevăr glasul ei era schimbat, dar ni s-a părut că niciodată n-a cîntat așa frumos. Avea ceva răpitor în toată ființa ei, care ne ridica peste sfera pămînească.

Ș-apoi se mai uneau cu frumuseța cîntecului și poezia munților, și șoaptele Bistriței, și freamătul pădurilor, întreg orchestrul naturei încunjurătoare, iar eu, fără voie, mă uitai la dînsa și-i văzui ochii aprinși, fața mișcată, împătimită ca și cîntecul, și mi se păru un moment că într-adevăr ea este aceea care suspină după amantul nepăsător. Cînd își mîntui cîntecul, o tăcere se făcu împrejur ca și cînd ne-am fi deșteptat dintr-un vis plăcut pe care am fi voit să-l prelungim, apoi deodată zbucni din toate piepturile o furtună de ura, de bravo, fără sfîrșit; numai eu stam mai la o parte ferindu-mă de a mă arăta prea încîntat ca să nu dau loc la bănuieli. Cel ce s-a fript o dată în apă fierbinte, se teme, vorba ceea, și de apă răce.

Dar nu era apă răce, căci cîntecul doamnei Rădeanu m-a urmărit toată ziua, și mi-a trebuit multă putere de voință ca să mă scutur de farmec.

Am călătorit, deci, toată ziua străbătînd o țară ca din poveste, cînd prin șuvoaie, cînd prin dolii, cînd prin strîmtori, cînd prin luminișuri, încunjurînd stîncile, lunecînd, deasupra genunelor, glumind, cîntînd și unind voia bună a inimilor noastre cu frumuseța munților. Iar înspre amurg ne oprirăm la Hangu, de unde aveam a întreprinde urcarea pe Ceahlău.

A doua zi pe la revărsatul zorilor eram cu toții călări, înșirați unul după altul, pe drumul Ceahlăului, întovărășiți de doi călăuzi care ne duceau merindele.

Cînd se lumină bine de ziuă, începurăm a ne urca la deal pe o cărare strimtă ce șerpuia prin desimea brazilor.

Am călătorit cîteva ceasuri bune, dar de la un loc, suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă, prea aproape de prăpastie, ne coborîrăm cu toții de pe cai și prinserăm a ne urca pe jos. Nu mai aveam acum decît poate o jumătate oară de mers pentru a pune piciorul pe titva muntelui, cînd iată că ajunserăm la un loc unde cărarea făcea un unghi drept pe coasta muntelui, așa că prăpastia ni se înfățișa la stînga și în față. Trecerea pe acolo era periculoasă. Fiindcă dintre toți eu eram cel mai puțin supus amețelii, mă pusei chiar în colțul cărării spre a da ajutor doamnelor. Doamna Rădeanu însă abia își rezemă mîna pe a mea, și trecu iute uitîndu-se în ochii mei cu un zîmbet ca și cum nu ar fi avut trebuință de ajutorul meu; iar eu stătui în colțul cărării pănă ce trecură cu toții, apoi plecai sub o ciudată întipărire; simțeam că mi-a rămas ceva pe mîni din atingerea ei. Dar ce vorbă!… Eram destul om să-mi țin firea față mai ales cu doamna Rădeanu, pe care de la început n-am putut-o suferi cu tot glasul ei. Și totuși cîntecul cel de pe plută din cînd în cînd îmi revenea în urechi ca o muzică dulce, depărtată, ce mă mîngăia la inimă. Învăluit de astfel de gînduri, rămăsei mult în urma tovarășilor mei.

Voind apoi a-mi grăbi pașii spre a-i ajunge, auzii deodată deasupra mea o înfricoșătoare detunătură, ca o salvă de mii de puști, de nesfîrșite ori repetată. „Ferește-te!…

Ferește-te! ”… Îmi strigară toți cu glas desperat. O clipă îmi îndreptai ochii spre locul de unde venea vuietul și văzui un năval de stînci și de pietre, care tocmai de pe vîrful muntelui se rostogoleau spre locul unde eram. Fiorii morții mi se strecurară prin vine; eram pierdut, căci n-aveam timp să fug nici înainte, nici îndărăpt, cînd deodată văzui chiar lîngă mine, în păretele muntelui, o înfundătură, un fel de cotlon, pe care parcă Dumnezeu mi-l deschisese anume, și în care mă și aruncai. Toate aceste s-au petrecut cu iuțeala gîndului, și nu bine apucasem a mă pune la adăpost că petrele turbate au și trecut de-a roata pe deasupra capului meu, făcînd să se cutremure muntele și să răsune ecourile. Iar cînd ieșii din cotlonul meu și mă uitai în sus spre coama muntelui de unde venise primejdia, văzui ceva și mai înfricoșat… văzui acolo sus pe Mihăiță, stînd în picioare ca un stîlp, cu părul zburlit, cu ochii ieșiți afară din orbitele lor, ațintiți asupra mea, parcă căuta să mă farmece, și-într-atîta i se mărise capul și i se schimbase mușchii obrazului, că nu mai părea om, ci o vedenie hîdă, o nălucă de spaimă. De ce se uita la mine, de ce i se ridica părul mai țapoș, de ce ochii îi creșteau în cap, de ce fața i se zbîrcea într-o sete nestinsă de a mă urmări. Un moment am crezut că are să se prăvale și el ca petrele asupra mea. Am închis ochii și am început să-i frec ca să mă încredințez de nu era vis ce vedeam; dar cînd i-am redeschis, figura lui Mihăiță dispăruse. Stam acum și mă-n-trebam ce-a fost: vis sau realitate? Nu mai știam eu singur ce să cred. Spăriet însă de această îndoită întîmplare, apucai la fugă cătră tovarășii mei, care mă așteptau nerăbdători. Toți se bucurară văzîndu-mă sănătos, toți îmi strînseră mîna cu căldură și chiar doamna Rădeanu, care de obicei era mai răce. Cît despre Mihăiță, nimeni nu știa nimic, nimeni nu-l văzuse. După o jumătate de ceas ne suirăm noi înșine pe zarea muntelui unde îi văzusem chipul, însă de urmele lui nu am dat. Am ajuns să cred că în adevăr a fost o nălucire născută în mintea mea, în momentul căderii petrelor, și aceasta poate din cauză că toate neajunsurile ce am suferit în viață mi-au venit de la el. Se zice că sunt momente în care scînteia gîndului omenesc leagă în aceeași clipă fapte petrecute în osebite timpuri și întrupează asemănări unde nu sunt. Dar astfel de gărgăuni meniți să smintească creierii unui om nu puteau cloci mult timp într-un cap tînăr și lesne uitător ca al meu, mai ales cînd mă aflam între niște tovarăși așa veseli și tocmai pe vîrful Ceahlăului, unde măreția naturel e fără de asemănare.

O! Doamne! cine poate avea darul să spună tot ce vede ochiul și ce simte inima în aseminea loc! Roată împrejur, peste vîrfurile celorlalți munți, privirea noastră se întindea spre miazăzi pănă-n șesurile Dunării [… ], spre apus pănă-n-tr-ale Maramureșului; și cîte orașe, și cîte sate, și cîte lunci și cîte rîuri cuprindea ochiul deodată. Trei țări întregi se așterneau la picioarele noastre, despărțite una de alta, dar locuite de acelaș neam de oameni care vorbesc aceeași limbă, aii aceeași lege, acelaș dor. Trei țări frumoase, în care multe s-au făcut și s-au prefăcut, în suma veacurilor de cînd bătrînul urieș le privește din albastra-i înălțime, însă limba, legea și dorul au rămas ca petrele peste care a trecut apa vremilor fără să le urnească, și vor sta neperitoare, cît va sta și Ceahlăul pe temeliile lui. Ceahlăul este muntele împărat, este podoaba, poezia țării, este izvorul tainic al legendelor și doinelor neamului nostru, este ochiul etern deschis asupra hotarelor moșiei strămoșești, este stăpînul care ne trimite după voie seninul sau furtuna și cătră care se întorc privirile noastre ca spre un pol izvorîtor de speranță. Iar glasul lui, compus din atîtea corzi tainice, din atîtea alte înmiite glasuri ce se ridică de la poalele lui, este însuși glasul viu al țării, care ca un imn se revarsă în sferile cerești și pe care nu se poate să nu-l asculte Dumnezeu!

Dus de gînduri, stam și mă uitam pierdut în pierdutele depărtări, iar lîngă mine sta doamna Rădeanu tot atît de tăcută, tot atît de uimită; apoi, mișcați parcă de dorința de a ne destăinui, ne-am uitat unul la altul și, fără să ne zicem un cuvînt, ne-am înțeles taina gîndurilor. Deși de astă dată gîndurile noastre nu erau îndreptate spre iubire, dar aveau acelaș țel, încît se-ntîlniră și se-nfrățiră.

Vederat lucru, doamna Rădeanu nu-mi mai era nesuferită ca la început. O schimbare se făcuse în mine, pe care nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc. Parcă nu mai avea fața unei luni pline șirete, nu mai era femeia cea cochetă și trăită-n lume, precum o judecasem la întăia vedere. Din contra, farmecul naturei o înălțase, o înnobilise și, pusă alături cu celelalte trei femei, le întrecea fără îndoială și-n minte, și-n inimă, și-n frumusețe. Mă luptam eu însumi cu mine, voind oarecum a nu-i recunoaște aceste însușiri, și mă păzeam ca de foc de a-i deștepta cel mai mic prepus despre cele ce se petreceau în sufletul meu. Dar de ce te păzești mai mult, de aceea nu poți scăpa. Aveam o fire atît de trădătoare! Și ochiul, și glasul, și mișcările mele îi destăinuiau tot ce voiam să-i ascund, încît ea, înțelegînd negreșit că nu-mi mai era antipatică, nu se mai ferea acum de mine. Astfel, orice făceam, oricum mă învîrteam, în toată călătoria urcării și coborîrii Ceahlăului, se nimerea să fiu tot lîngă dînsa, și aceasta într-un chip cu totul nepremeditat, așa încît eram silit de a o privi, silit de a-i vorbi, silit de a-i da mîna prin locurile grele. Vezi ce de mai silă pe capul meu!… Trebuie însă să mărturisesc că ea nu făcea nimic ca să încurajeze cîtuși de puțin orice idee de apropiere între noi și se purta cu mine cu toată simplicitatea unei femei ce nu are nici un gînd ascuns. Dar tocmai această simplicitate mă punea în neastîmpăr. De ce o priveam și-i vorbeam, de ce mă simțeam mai împrietenit cu dînsa, de ce parcă descopeream într-însa însușiri nouă, care mă minunau.

O! inimă nestatornică!… Nebun cine se lasă purtat de tine!…

VII

A trecut un an de zile după călătoria noastră prin munți, in care timp, zi cu zi, oară cu oară chipul doamnei Rădeanu îmi intra tot mai mult în inimă. Ajunsesem așa ca simțeam ca o trebuință a vieții de a o vedea în toate zilele, și pentru a-mi împlini acest dor întrebuințam tot soiul de șiretlicuri, îmi plăcea nu numai să o văd pe dînsa, dar, cînd aceasta era cu neputință, îmi plăcea să-i văd casa sau măcar strada unde locuia, într-un cuvînt tot ce era al ei, sau în vecinătatea ci. Însă niciodată, în toate întrevederile mele cu dînsa, n-am avut curajul să-i spun un singur cuvînt de dragoste. Pe cînd cu celelalte femei eram vorbăreț, îndrăzneț, cu mintea liberă, în fața ei îmi pierdeam cumpătul întocmai ca un copil vinovat, care se teme să nu i se descopere greșala. Numai în singurătatea nopților îmi recăpătăm curajul. Atunci găseam așa cuvinte arzătoare, așa accente împătimite pentru a-i mărturisi dragostea mea, încît de-aș fi avut îndrăzneala să i le repet a doua zi, desigur i-aș fi înduioșat inima. Dar a doua zi cădeam în vecinica îndoială, în starea aceea sufletească în care îmi frămîntam mintea, tălmăcind și răstălmăcind fiecare privire, fiecare mișcare, fiecare cuvînt al ei și dacă o minută venea, care-mi da oarecare speranță, venea îndată altă minută care mi-o lua. Iar uneori îmi părea atît de cu neputință să ajung vreodată la fericirea de a fi iubit de dînsa, încît m-apuca gîndul rău al sinuciderii.

Într-o zi, încrucișîndu-mă pe stradă cu Mihăiță, el mă opri și-mi zise:

— Te văd, parcă mergînd cam des pe la doamna Rădeanu.

-O fi.

— Nu cumva ești pe cale de-a cîștiga prinsoarea?

— Mai știi!…

— În tot cazul, o să mă chemi să fiu martur la umilirea ei, nu-i așa? adause el cu ironie.

— La revedere, prietene”, s-auzim de bine! răspunsei cam răstit, spre a curma vorba cu el. Nu puteam să-i sufăr privirea mai ales de cînd mi se năzărise chipul lui pe Ceahlău în niște împrejurări atît de înspăimîntătoare. Într-altă zi, pe cînd ros de îndoială, împresurat de idei negre mă întorceam de la doamna Rădeanu, întîlnii din nou pe Mihăiță. De astă dată îl oprii eu, zicîndu-i:

— Într-adevăr, amice, a; avut dreptate, doamna Rădeanu e o femeie primejdioasă.

— Ba zău.

— Te rog, nu mă lua în rîs. Am să mă hotărăsc să nu-i mai calc în casă.

— Asta ar fi a opta minune pe pămînt.

— Uite, îți jur chiar acuma să n-o mai văd niciodată! Te iau pe tine drept martur jurămîntului meu și-ți dau voie, dacă-l voi călca, să mă desprețuiești, să mă împuști!… nu mai voi să-mi sparg capul în zadar pentru o femeie fără inimă… Să fiu de rîsul orașului… Toate au un capăt… Ai înțeles?

— Vom vedea-o și asta! adause Mihăiță c-un aer necrezător.

Opt zile mi-am ținut jurămîntul; opt zile lungi, nesfîrșite, în care timp nu e cu putință să spun ce am suferit. Urîtul, desperarea, dorul mă țineau de inimă așa de cumplit, încît uneori credeam că-mi pierd mintea. Am cercat să mă amețesc cu alte femei, dar ce sarbede, ce nesuferite îmi păreau aceste femei. Nu-mi venea să mă uit măcar la ele. Dezgustat, mă întorceam totdeauna în singurătatea odăii mele, unde cel puțin puteam să-mi răscolesc dorul neturburat de nimeni.

A opta zi, nebun, cu capul înfierbîntat, ieșii din casă, fără să știu încotro mă duc. Era înspre amurg. Mergeam și mă spăriam eu însumi de vuietul pașilor mei; mergeam plin de friguri, fără voie, fără țel, cînd mă pomenii dinaintea casei doamnei Rădeanu. Urcai scările, sunai clopoțelul, iar în momentul cînd mi se deschise ușa, auzii la spatele mele un hohot de rîs, un rîs răutăcios, un fel de rînjire care mă străbătu la rărunchi. Era Mihăiță, care rîdea de statornicia jurămîntului meu.

Auzi, jurămînt!… Eram eu în stare să-mi dau seamă de ce făceam atunci!… Știam eu pe ce lume mă găsesc! Iute am intrat în casă să nu mai aud acel rîs supărător, cînd, iată-mă față-n față cu doamna Rădeanu. Atunci, pierzîndu-mi cumpătul cu desăvîrșire, rămăsei încremenit fără să o salut, fără să pot descurca o frază, fără să-i pot spune de ce n-am venit opt zile, de ce am venit acuma; iar ea, mai stăpînă pe sine, mă primi bine și, văzînd că nu poate lega de mine nici o vorbă cu șir, se puse la piano spre a-mi da timp de a-mi veni în fire. Dar în nebunia mea tot aveam oarecare limpezime de vedere. Vedeam că și ea era cuprinsă de-un fel de neastîmpăr. Degetele îi tremurau pe piano și fața ei era mai serioasă, mai palidă decît altă dată. Cîntă ce cîntă și iată că începu cîntecul de pe plută: Glas de bucium. Atunci toată ființa ei se schimbă deodată. Un foc i se aprinse în piept, care-i dădu un nou farmec, o nouă frumuseță, o nouă putere de simțire; iar eu, nu știu ce se petrecea în mine, ascultînd notele ei înfrigurate, dar știu că deodată mă pomenii lîngă dînsa în genunchi, cu capul rezemat pe brațele ei… Lacrimile îmi curgeau șiroaie.

Atunci… moment neuitat în viață! atunci simții pe capul meu mîna ei sfioasă, a cărei atingere îmi dădu cel mai dulce fior ce mi-a fost dat să simt… Atunci pentru întăia dată ochii noștri se întîlniră aprigi, setoși, nebuni de a se privi pănă-n adîncul sufletului, și, cum stam așa pierduți, nu ne ziceam un singur cuvînt, dar focul ne ardea obrajii și piepturile noastre săltau… Atunci… ea închise ochii, parcă ar fi voit să piardă conștiința vieții, stătu un moment nehotărîtă, tremurătoare, apoi… deodată căzu în brațele mele… Cum de nu s-a rupt ceva în mine, în acel moment, cînd am simțit pieptul ei pe al meu, gura ei pe a mea, mărturisesc că nu înțeleg!… După un asemenea moment, restul vieții ce mai plătește?

Cînd ieșii de la doamna Rădeanu eram un alt om. Vedeam tot trandafiriu. Mi se ușurase oarecum pieptul, ș-o nemărginită bucurie îmi îneca inima. Lumea ce trecea pe lîngă mine îmi părea atît de vrednică de milă, încît nu mă înduram să-i arunc o ochire. Mă întorsei acasă, lacom de a-mi reaminti în liniște una cîte una toate minutele de fericire ce gustasem, și în acest scop, mă întinsei îndemănatic pe o canapea. Dar ce ciudată e firea omenească! Λ trebuit ca tocmai în acele momente de supremă fericire să-mi vie un gînd oarecum răutăcios, să-mi amintesc vechea prinsoare cu Mihăiță, prin care mă legasem să-i vestesc biruința. Sărmanul Mihăiță!

Într-adevăr, e un băiat fără noroc. Nu-i chip să placă femeilor. Apoi multe de toate îmi trecură prin minte, care n-aveau nici o legătură unele cu altele, dar toate aceste gînduri răzlețe, întocmai ca păraiele ce se varsă în acelaș rîu, mă duceau fără voie la gîndul cel mare, statornic, la gîndul doamnei Rădeanu. Ce frumoasă este! Ε mai presus de toate celelalte femei! Ce glas, ce trup, ce înălțare de spirit, ce bogăție de inimă! Îi simțeam încă strînsoarea brațelor, bătaia pieptului, focul buzelor, și eram cuprins de aceiași fiori ce mă cuprinseseră lîngă dînsa; îi vorbeam cu aceeași dragoste, îi vorbeam chiar în glas mare, încît, de m-ar fi auzit cineva, m-ar fi luat drept un nebun!

Era acum tîrziu. Trecuse miezul nopții. Nici vorbă nu era de dormit. Pentru a suta, pentru a mia oară spuneam aceleași lucruri doamnei Rădeanu în închipuirea mea; cînd, deodată, ușa se deschise și pe prag se înfățișă Mihăiță Darie.

— Nu cumva te supăr? îmi zise el.

— Nu… răspunsei eu cam îngăimat.

— Numai două cuvinte.

— Poftim.

Mihăiță intră în odaie, închise ușa după dînsul și se așeză pe un scaun în fața mea. Ne uitam unul la altul și nu ne era îndămănă, căci nici unul nu începea vorba. Mihăiță avea o ciudată înfățișare; parcă era stăpînit de dorul să afle ceva de la mine și nu îndrăznea să mă întrebe. De la o vreme tot el întrerupse tăcerea.

— Frumos îți mai ții cuvîntul?

— Ce fel?

— Ai pus cu mine prinsoare că în momentul cînd vei fi stăpîn pe inima doamnei Rădeanu mă vei chema să fiu martur la umilirea ei. Așa este?

— Ei și?

— Pe urmă, văzînd greutatea ce întîmpinai de a ajunge la acest sfîrșit, mi-ai jurat că nu vei mai călca în casa ei. Așa este, ori ba?

— Și mai departe?

— Pe urmă, călcîndu-ți jurămîntul, te-ai dus în casa ei și ai izbutit… să-i cucerești dragostea.

Așa-i?

— De unde știi?

— De unde știu? Crezi tu că faci ceva fără să știu eu? Zicînd aceste cuvinte, privirea lui tot mai mult se pironea asupră-mi. Era vederat că Mihăiță nu glumea… De unde știu? adause el cu glas mai apăsat; știu de la însăși doamna Rădeanu, pe care am văzut-o în urma ta. Știu tot, tot!

O strînsoare de inimă mă apucă.

— În cele din urmă, ce-mi pasă! răspunsei eu supărat de întrebările lui. Poți să știi tot, sau să nu știi nimic. N-am a-ți da socoteală de purtare; și pretinsele mele jurăminte sunt niște copilării, niște glume, de care nu mă simt legat. Fiind însă că ai văzut pe doamna Rădeanu în urma mea, nu mă îndoiesc că vei avè bunătatea să-mi spui ce ai aflat de la dînsa?

— Ha! Ha! zbucni el într-un hohot de rîs, rîsul său cel răutăcios. Se-nțelege că nu mi-a spus de bunăvoie.

— Vra să zică ai întrebuințat sila! răspunsei eu, îngălbenindu-mă.

— Ba bine că nu! Mihăiță Darie știi că nu glumește.

— Nemernicule! Îndrăznești să-mi spui asemenea, cuvinte?…

— Ține-ți firea, iubite. Se-nțelege că doamna Rădeanu n-a voit să-mi spuie nimic, dar am găsit mijlocul să o silesc… Ha! Ha!… Eu fac lucrurile bine.

— Care mijloc.

— Uite! adause el, băgînd mîna în buzunar și scoțînd un pistol.

Era chiar unul dintre pistoalele mele, pe care le păstram într-o cutie pe masă.

— Nu te uita așa lung. Ε al tău, te văd că-l recunoști. Celălalt e aiurea. Nu eram doar nebun să ți-l las la îndămînă. Ei, acum înțelegi că mijlocul meu era convingător?

De ce grăia, de ce mă ațintea mai tare, de ce părul i se zburlea pe cap, de ce ochii i se măreau și i se încruntau.

Era înfricoșat de văzut. Căpătase întocmai figura de monstru ce o văzusem pe Ceahlău. Iar eu simțeam fiori de gheață în spate, simțeam că mie însumi parcă mi se zburlea părul pe cap, și nu știu ce putere peste fire mă ținea pironit în loc ca dinaintea unei stafii.

— Ai jurat că nu vei mai vedea pe doamna Rădeanu, urmă el; ei bine, îți vei ține jurămîntul!

Atunci el îndreptă pistolul înspre mine. Eram singur, fără nici o armă, fără nici un mijloc de apărare. Începui să strig, dar slugile erau departe și nu mă auzeau; vroii să sun, dar clopotul era rupt.

— Ascultă, iubite, nu-ți mai bate capul să te împotrivești. Am luat toate măsurile mai dinainte. Cum? Din cîte s-au petrecut pănă acum între noi, n-ai înțeles că eu eram dușmanul tău de moarte; că la singura ta vedere toată ființa mea se revolta; că răul tău era singurul meu bine; că menirea vieții mele era de a desființa pe a ta?… Ha! de cînd îți ațin calea!… Mi-ai scăpat de atîtea ori, dar astă dată am pus mîna pe tine tocmai în momentul cînd ți-e mai drag a trăi în lume. Așa-i?… Mîne o să iasă vorba că din cauza unui amor nenorocit, te-ai sinucis. Dovadă va fi propria ta armă. Dar o să mai iasă încă o vorbă… știi care?… O să iasă vorba — urmă el rășchierînd fiecare cuvînt ca să-mi intre bine în urechi — că înainte de a te sinucide, în desperarea amorului tău, ai ucis pe doamna Rădeanu…

— Doamna Rădeanu e moartă! strigai eu… simțind ca se rup măruntaiele în mine.

— Ce nici atîta n-ai înțeles? Negreșit că e moartă… cu celălalt pistol al tău…

Atunci tot sîngele îmi năvăli la cap, și sălbatec, nebun, mă aruncai asupra ucigașului. O luptă începu, oarbă, deznădăjduită, o luptă pe moarte în vălmășagul căreia auzii ca prin vis o detunătură de pistol, simții creierii că mi se desfac, apoi căzui fără cunoștință la pămînt.

M-am deșteptat încunjurat de o mulțime de prieteni și de medici care căutau să-mi dea ajutor. Rana mea era grozavă. Multe zile mi-a fost viața în primejdie. Aveam friguri răle, care mă aruncau în delir. Dar după cîteva săptămîni medicii mă declarară scăpat. Atunci aflai despre îndoita crimă a lui Mihăiță, care, prins asupra faptului în momentul cînd decărcase arma în peptul meu, a înnebunit nenorocitul.

Douăzeci și cinci de ani au trecut de atunci, o viață întreagă de om, și Mihăiță Darie trăiește și astăzi închis într-o casă de nebuni și-și istorisește necontenit povestea oricui vizitează trista lui singurătate.

Douăzeci și cinci de ani au trecut și chipul blond al doamnei Rădeanu, singura femeie ce am iubit, stă încă viu în inima mea.

A fost un vis, unul singur, scurt, dar frumos și neuitat. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie, și duc o viață stearpă de azi pe mîne, cu speranța de a ajunge cît mai curînd la capătul cărării.

Aici Gheorghie își simți genele ude și glasul i se stinse într-un suspin.

— Să mă ierți, iubite prietene, adause el după o pauză, dacă la vîrsta mea am căzut în slăbiciunea de a lăcrima asupra unui trecut de mult îngropat. Dar, precum vezi, istoria mea e tristă, și, ca și tine, nu am putut-o spune fără un pic de înduioșare.