Uriașul Daciei

 

Eu sunt născut, ostașe, în Dacia mănoasă.
Unde odinioară moșii mei lăcuia,
Ei nu mai sunt acuma! numai ale lor oasă.
Și naltele morminte să mai văd înc-în ea!

Acolo eu lumina văzui întâia dată.
Cum m-am născut, îndată tatăl meu m-a luat
În vânoasele-i brațe, și la marea înghețată
M-a dus de m-a scăldat.

Tatăl meu p-acea vreme era vârtos și tare,
Slăbi însă acuma, căci a îmbătrânit
Și desrădăcinează cu anevoie mare
Stejarul ca să-l facă un băț de sprijinit.

Eu acum îi țiu locul, eu am armele sale,
Baltagul lui cel mare, arcul cel ostășesc;
Eu, care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pui de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam adeseori
P-a Carpaților vârfuri, pe Pion mă suiam,
Capul meu ca un munte, îmi făcea drum prin nori
Și cu a mea suflare fulgerile stingeam.

Atuncea iubeam foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n brațele mele, înădușit murea;
Prindeam în fugă cerbii, ciutele, căprioare
Asta mă mulțămea.

Și apoi în deseară mă răcoream în mare
În spumatele-i valuri bucuros mă scăldam
Călăream pe balene, și cu a mele picioare
Ale ei line unde pân în fund turburam.

Dar acum ieste jocuri nu îmi mai sunt plăcute,
Astăzi iubesc războiul, sângele, foc, omor,
Taberile ostâșiii, uciderile crunte,
Chinul celor ce mor.

Când s-începe războiul, mă trag și de departe
Cum se lupt între dânșii cu liniște privesc;
Și de cumva îmi pare c-are dreptul o parte,
Pe loc în ajutoru-i furios năvălesc;

Și ca secerătorul în spicele aurite,
Ca trăsnetul d-odată într-înșii năbușesc;
A lor pavezi și arme, a lor zale oțelite
Cu pumnul le turtesc.

Umblu gol totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostașii voștri cei cu fer îmbrăcați,
Port numai două suliți din doi fraseni făcute
Și ăst coif ce-l trag lesne zece boi înjugați.

Nu-mi poate sta-mprotivă orice tare cetate,
Iau turnurile-n brațe și în șanțuri le obor,
Cu ruinele umplu până în vârf pe toate
Ș-apoi întru ușor.

Dacă-n drumu-mi vro apă să-ntâmplă ca să fie
O trec far să bag seamă de mare ori mic pârău,
Căci până la brâu Istrul abia poate să-mi vie;
Tirasul la genuche—și trec în drumul meu.

Când îmi va sosi moartea, ostașe, să luați
Trupul meu și cu cinste să-l puneți în pământ,
Călătorului pacinic în urmă s-arătați
Ce munte mi-e mormânt!