Urmă galbină și Pipăruș Petru

 

Zice că a fost odată un împărat mare și puternic, numit împăratul Verde. El avea împărăția sa lungă și lată, încît îi trebuia cîțiva ani ca să o poată ocoli; chiar lîngă palat, adică nu departe de curțile lui, avea o grădină fermecată, dar fermecată nu glumă, atît de fermecată, de ea făcea minuni cu oamenii care treceau pe lîngă ea, că: de cumva cel ce trecea pe lîngă ea era tînăr, se făcea bătrîn, de era bătrîn se făcea tînăr, de era fată sau nevastă devenea împovărată.

Și împăratul Verde avea feciori și fete, dar din toți fiii ce-i avea mai mici era o drăguliță de fată, colea ca fetele de împărat, mîndră cît gîndeai că să-i bei apă din gură. Și împăratul ca tată, îngîndurat, ca toți tații, se temea ca nu cumva fiica lui să meargă pe la grădina cea fermecată, de aceea o ținea închisă într-o chilie din curțile lui, și de acolo nu o lăsa nicicînd afară, numai doară cînd mergea și el cu ea, dar atunci o lua în altă parte, nu pe lîngă grădina fermecată.

Într-o sărbătoare mare s-a dus împăratul la biserică și a uitat chilia fetei deschisă. Fata văzîndu-se singură, și-a bătut capul că oare de ce nu o lasă tatăl său în dreptul grădinei aceleia, deci se ia frumușel și merge de ici pînă colea, pînă ajunge la grădină. Se uită în dreapta, se uită în stînga, dar nu vede ceva deosebit și se întoarce iar în chilie, să nu știe tată-său că doară ea a fost pe afară. Dar după ce ajunse în chilie, simți că ea este împovărată. Năcazul și supărarea ei era mare.

Acum văzîndu-se ea în așa stare, se gîndi, că de așteaptă pînă ce vine tată-său, cum o va vedea că e împovărată, cum o omoară, mai bine să nu îl aștepte acasă. Și se puse fata și își adună tot ce biata putu cu degrabă, o leacă de merinde, niște hăinuțe și vreo doi bani ce avea de-ndemînă, le îndesă toate într-o pereche de desagi, își ia desagii pe umeri și se cam mai duce. Și s-a tot dus pînă a ajuns într-o pădure, unde s-a pus sub un stejar mare, a făcut foc și s-a culcat să se hodinească, că era obosită de cale.

Colea, cînd se făcea ziuă, a născut un drag de copilaș cît să mai ai doi ochi să te uiți la el. Ea se bucură foarte de copilaș, făcu o colibă de vreascuri sub acel stejar și stătu acolo cu copilașul, drăgostindu-l ca mamele. Cînd colo cătră amiazi nimeresc p-acolo doi oameni, unul bătrîn-bătrîn și altul mai tînăr. După ce dau ei binețe, ca oamenii cei de omenie, întrebă pe fată că botezat e copilașul? Iar ea le răspunse că nu-i botezat, că n-a avut pe nimeni să îl boteze, iară ea nu știe. Deci se pun cei doi oameni și botează copilul; cel mai bătrîn i-a fost naș, iar cel mai tînăr a făcut slujba de preot. Și i-au pus numele: Urmă Galbină.

Nănașul a cinstit pe finul său cu o pușcă și cu un paloș, apoi și-au luat rămas bun și s-au făcut nevăzuți. Numai după aceea i-a plesnit mamei lui Urmă Galbină prin minte, că acei doi moșnegi nu au putut fi decît Dumnezeu cu Sf. Petru, că chiar atunci umblau prin lume, printre oamenii cești păcătoși. Dar Urmă Galbină așa tare a prins a crește după botez încît seara își luă armele și merse la vînat, și peste o clipită veni cu o căprioară la bordei. Mumă-sa se bucură foarte văzînd căprioara, că li se gătase mîncarea, dar mai tare se bucură văzînd ce fecior voinic are.

În toate zilele mergea Urmă Galbină la vînat și totdeauna aducea cîte ceva la mamă-sa, mai un mistreț, mai un cerb, mai o căprioară, ori barem un iepure, dar gol nu venea niciodată.

Odată vine Urmă Galbină supărat de la vînat, iar mamă-sa-l întrebă:

— De ce ești supărat, dragul mamii, doară ți s-a întîmplat ceva?

— Nu mi s-a întîmplat nimic, mamă, dară m-a ajuns dorul de însurat.

Mamă-sa se minună foarte de vorbele lui, că el era numai de patru zile, deci zise:

— Nu zic, dragul mamei, să nu te însori, dar nu știu ce fată ar fi potrivită pentru un voinic ca tine; tu fă cum te-a trage firea.

Într-o seară l-a ajuns pe Urmă Galbină și mai tare dorul însuratului, deci neștiind ce să facă, încătrău să plece, s-a suit în vîrful unui copac și de acolo și-a aruncat căciula într-o parte și a zis: „Încătrău s-a dus căciula mea, într-acolo mă voi duce să-mi caut mireasa”.

Dimineața s-a sculat și-a luat armele și s-a dus în partea încătrău își aruncase căciula și s-a dus pînă a ieșit afară din pădure, dar nu s-a întîlnit cu nime; cînd era acuma ieșit la larg, aude lătrat de cîni, încît răsunau pădurile. Și merge în partea aceea, adecă acolo dă de vînătorii împăratului Verde. Prinde vorbă cu ei, le spune cine este el, ei îi spun cine sînt ei, și tot povestesc împreună pînă ajung ei la împăratul Verde, care încă era la vînat. Cum îl vede împăratul îndată gîndește că trebuie să fie un viteaz mare; deci-l îmbie să rămînă cu ei pînă deseară la vînat. Dar Urmă Galbină răspunse:

— Bucuros aș rămînea, dar uite eu am plecat să mă însor.

— Așa! zise împăratul, atunci fii pe pace, rămîi cu noi, că deseară vei veni la curțile mele, că și eu am fete de măritat.

Și-a rămas Urmă Galbină la vînat toată ziulița și tot ce le ieșiră în cale, numai el vîna, că nici împăratul, nici vînătorii lui nu nimereau, oricît își încordau arcurile și puștile.

Seara l-a întrebat împăratul că de unde este? Iar el a răspuns că de-aci din pădure. L-a mai întrebat împăratul că al cui e? Dar el n-a voit să-i spună. Au mai povestit ei ce-au mai povestit și-apoi a zis împăratul:

— Acum ia-ți și tu ceva din vînat, și pe mîine să vii la mine la amiazi.

— Din vînat nu mi-oi lua nimic, că mai aflu eu ceva pînă acasă, dar pe mîne la amiazi încă nu m-aștepta, că nu viu.

— Nu?

— Nu!

Acum și-a gîndit împăratul: dacă n-aș ști că numai de cîteva zile e fata mea dusă de la curte, aș gîndi că-i chiar al ei, că prea seamănă la vorbă și la nărav: e drăcos ca ea. Deci nu i-a mai zis nimic, ci s-au despărțit, împăratul cu vînătorii lui s-au dus la curțile lui, iar Urmă Galbină la bordeiul din pădure, unde-l aștepta mamă-sa.

A doua zi iar își luă Urmă Galbină armele și merse la vînat, dar în altă parte, nu în aceea unde se întîlnise cu împăratul. Umblînd el așa prin pădure, a dat de niște curți mari, iar înaintea curților era un tău de lapte dulce.

Și s-a uitat Urmă Galbină bine la curți să vadă pe unde poate intra omul în ele și, de ar fi vreo primejdie, pe unde ar putea-o tuli la sănătoasa, apoi păși hotărît și apăsat pînă la poarta cea mare, care era de fier, și bătu cu paloșul în ea de trei ori. Atunci un glas din curți a întrebat: „Cine bate în poartă?” Dar el n-a răspuns nimic! După aceea a mai bătut cu paloșul în poartă de trei ori, și iar l-au întrebat cei din curți că cine bate? Dar el iar nu a răspuns nimic. După ce tăcură cei din curți, a bătut Urmă Galbină a treia oară cu paloșul de trei ori și atunci numai văzu că se deschid porțile și un zmeu își scoate capul să vadă cine bate! Dar Urmă Galbină îi reteză capul și-l aruncă în tăul cel de lapte dulce, și iară bătu în poartă de trei ori cu paloșul. Auzind zmeii cei din curți bătătura în poartă, se minunară, că ce poate să fie, că streinul tot bate în poartă, și ortacul lor, care s-a dus să-i deschidă nu mai vine. Atunci le plesni în minte că ce poate fi pricina: deci strigară, că de nimeni nu se tem, numai de Urmă Galbină doară nu-i poartă corbii ochii și cioarele picioarele pe aici! Deci năvăliră toți asupra porții, numai mamonul cel bătrîn rămase în curți, dar care cum scotea capul pe poartă, Urmă Galbină îndată îl reteza și îl arunca în tău, pînă ce i-a omorît pe toți.

Apoi a intrat în curți, unde a aflat pe mamonul cel bătrîn, pe tata dracilor. Acela era după masă, cu pipa cea cu cănaci (ciucuri) în gură și cu sînge de om într-o sticlă mare, din care tot bea.

Cînd a văzut însă pe Urmă Galbină intrînd, și-a scăpat și sticla din mînă și pipa din gură, și din negru ce era a îngălbenit de frică, și tremura ca varga, că el cunoștea pe Urmă Galbină. Iar Urmă Galbină l-a întrebat:

— Hei, mamoane, dar acum ce moarte-ți dorești, că și tu multe ai făcut pînă am dat de tine? Iar mamonul i-a răspuns:

— Fă cu mine ce-i voi, că cunosc că ai putere, nici nu cerc a mă apăra, dar fiindcă ești în curțile mele, mă rog să mă înfunzi într-o bute și să mă bagi în una din chiliile mele. Iar Urmă Galbină a zis:

— Așa să fie cum zici, ca să nu gîndești că mi-e frică de tine, știindu-te viu, dar să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te va scoate Mandalina mea, căci el știa, că așa se cheamă fata împăratului Verde, care o să-i fie nevastă.

Apoi Urmă Galbină s-a dus la bordeiul mamei sale și i-a spus toată întîmplarea; mamă-sa s-a bucurat foarte tare și a doua zi s-au mutat la curți, care acum erau ale lor.

A doua zi iar a plecat Urmă Galbină la vînat, dar a băgat de seamă că unde călca se făcea urmă, dar ce urmă? urmă într-aurită. El s-a minunat de acest lucru și-a întrebat pe mamă-sa, că oare ce să fie pricina, de după el rămîne urmă galbină într-aurită? Iar mamă-sa i-a răspuns:

— De aceea te-a botezat nănașul tău Urmă Galbină!

Multă vreme n-a mai trecut și iar i-au venit în minte gîndurile însuratului; deci, într-o bună dimineață zise:

— Mamă, eu merg să mă însor!

— Du-te, puiul mamei, în voie îți stă ce să faci, că ești destul de mare și de cuminte.

Și s-a dus Urmă Galbină ață la împăratul Verde și i-a pețit fata, pe Mandalina. Fetei îi plăcea tare de Urmă Galbină, că era un voinic numai ca el, părinții încă nu se împotriviră și în cîteva zile să văzu Urmă Galbină cu nevastă și Mandalina cu bărbat. După ce făcură nunta, se duse cu nevasta la mamă-sa în codru la curțile lui.

Și duceau ei zile bune împreună, Mandalina îi era și soție și mătușe, tinerii nu știau nimic de una ca asta, numai mama lui Urmă Galbină știa, dar tăcea. El mergea în toată ziua la vînat, însăma cele trebuincioase pentru traiul casei, iar mamă-sa și cu nevastă-sa ședeau acasă ca femeile și mai lucrau cîte ceva prin casă, mai și povesteau una-alta, cum e năravul lor.

După ce știu Mandalina că ale cui au fost mai înainte curțile acelea, și cum au ajuns în mîna lui Urmă Galbină, se simțea făloasă că are un bărbat atît de voinic. Dar muierea-i muiere și pace! Nu se poate răbda pînă ce nu știe ea toate. Umblase ea în toate chiliile, văzuse toate bunătățile, dar în chilia din fund nu fusese niciodată, că cheia aceleia o purta Urmă Galbină tot la el.

Odată se furișă Mandalina și îi fură cheia, și după ce bărbatu-său se duse la vînat, deschise ușa chiliei din fund încetinel și intră înlăuntru. Dar nu păși bine înlăuntru, cînd și plesniră cercurile de pe bute, și din ea ieși un voinic mîndru și frumos de să mai ai doi ochi să te uiți la el. Era mamonul în chip de om. Mandalinei îi căzu foarte drag. Se drăgostiră ei toată ziua, pînă de cătră seară, cînd era vremea să sosească Urmă Galbină. Atunci zise mamonul:

— Acum mergi, draga mea, și pe mine mă încuie aici, dar vezi de poți, fură paloșul lui Urmă Galbină și mi-l dă mie, că, de ne putem mîntui de el, mai bine o să trăiești tu cu mine, decît cum trăiești cu el. Am eu și alte palate mai frumoase, vom merge acolo și vom trăi ca doi porumbi.

Și Mandalina a ieșit de la mamonul și și-a așteptat bărbatul. El a și ajuns în scurtă vreme, și-a aninat armele în cui, ca și de alte dăți și s-a pus la cină, iar după cină la odihnă.

Cînd dormea mai bine, se sculă drăguța lui de muiere de lîngă el, luă paloșul din cui și-l duse mamonului. Acela ieși repede din chilia lui, merse la patul unde dormea Urmă Galbină, îl trezi din somn și-i zise:

— Ce moarte-ți dorești? Iar Urmă Galbină zise:

— Taie-mi capul și mă aruncă în tău, că văd că m-au părăsit puterile de cînd credincioasa mea de muiere ți-a dat paloșul.

Și mamonul i-a tăiat capul și l-a aruncat în tău, apoi a luat pe Mandalina de mînă și s-a dus la alte curți cu ea, care-i erau într-o pădure mare, departe de acolea, cale de trei zile drăcești.

Mama lui Urmă Galbină rămase singură plîngînd după copilul ei și văzîndu-se fără mîngîiere și fără ajutor.

Dimineața dă să măture prin casă, și mătură ea cît mătură, pînă i se năzărește că vede un fir de piper. Ea se pleacă și ridică piperul și-l pune pe masă, dar acela se durdulică jos; îl mai ia odată, și-l pune în sîn, dar el și de acolo sare jos; atunci s-a mîniat și l-a băgat în gură și huzdup piperul pe grumazi la vale. Din minutul acela ea a rămas îngreunată și nu peste multă vreme a născut un fecior frumos și voinic.

Nu mult după aceea nimeresc pe acolo doi moșnegi și o întreabă că botezat este copilul? Iar ea le răspunde că nu-i botezat. Deci cei doi moșnegi îl botezară și îi puseră numele Pipăruș Viteazul și îl dăruiră cu un paloș, o pușcă și cu o traistă în care erau trei suflete.

Și Pipăruș Viteazul creștea ca din poveste; numaidecît a treia, a patra zi era fecior holtei, și mergea la vînat, și aducea mamei sale căprioare și cerbi, mistreți și iepuri și alte sălbăticii bune de mîncare. El era cu mult mai viteaz și mai priceput decît Urmă Galbină, știa și limba păsărească și a tuturor dobitoacelor și a gadinelor din pădure.

Cînd mergea dimineața la vînat, auzea păsările ciripind și el pricepea ce zic ele, că ele ziceau, voinicul acesta seamănă tare cu frate-său, cu Urmă Galbină dar e mai viteaz decît acela.

Într-alt loc auzi doi cerbi sfătuindu-se. De cînd a omorît mamonul pe Urmă Galbină, am avut pace prin crînguri, dar de cînd s-a ivit Pipăruș Viteazul, fratele lui Urmă Galbină, n-avem pace nici în somn, că este mult mai viteaz decît Urmă Galbină.

Și el pricepea glasul lor și se gîndea adesea: dacă am mai avut frați, de ce oare nu îmi spune mama ce s-a întîmplat cu ei, să merg să-i caut?

Într-o zi după ce iară auzi păsările ciripind și gadinile vorbind în glasul lor despre ei și despre Urmă Galbină, nu se putu răbda să nu întrebe pe maică-sa:

— Mamă, mai avut-am eu frați? Iar mamă-sa îi răspunse că nu a mai avut nici un frate.

Atunci Pipăruș s-a supărat, văzînd că mamă-sa nu vrea să-i spună și s-a făcut beteag; mamă-sa l-a întrebat că ce să-i facă ca să îl poată tămădui? Iar el a răspuns:

— Eu nu mă voi tămădui pînă nu voi suge lapte din țîțele tale pe sub talpa curților acestora!

Mamă-sa temîndu-se să nu i se bolnăvească feciorul și mai rău i-a răspuns:

— Dar cum nu ți-aș da, dragul mamei, dar cine să ridice curțile acestea mari, ca să îți pot da țîță pe sub talpa lor?

Iar Pipăruș Viteazul numaidecît s-a sculat din pat și numai cu degetul cel mic a ridicat curțile de și-a putut băga mamă-sa țîța, a mai întrebat-o:

— Mamă, mai avut-am frați?

Și mamă-sa i-a răspuns:

— Ai mai avut un frate, pe Urmă Galbină, dar mamonul i-a tăiat capul și l-a aruncat în tăul de lapte dulce, care-i înaintea curților.

Atunci Pipăruș Viteazul a ridicat iară curțile, încît mamă-sa și-a putut scoate țîța și i-a zis:

— Vezi așa, nu mi-ai putut spune dintru început?

Apoi s-a pus a pescui în tău, doară va da de trupul fratelui său, și-a scos de-acolo trei trupuri și trei capuri. Dar el nu știa acum, care-i capul și trupul lui Urmă Galbină?

Urmă Galbină însă avuse un cățeluș, el cum mirosi îndată cunoscu care-i trupul și capul stăpînului său și dete semne de bucurie. Atunci Pipăruș puse capul lîngă trup, scoase din traistă un suflet și îndată învie pe Urmă Galbină. Acesta dacă se sculă zise:

— Ce păcate, pînă pe astă vreme am dormit? Că era soarele pe la ojină. Iar Pipăruș spuse întîmplarea și lui Urmă Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. Acum intrară în curți la mama lor, care se bucură foarte tare văzîndu-se cu doi drăguți de feciori ca doi brazi. Atunci le povesti minunata întîmplare cum a avut ea pe Pipăruș Viteazul.

Nu trecu multă vreme și Urmă Galbină își aduse aminte de Mandalina lui, și nu-l mai ținea locul pînă va da de ea. În zadar îl sfătui mamă-sa să nu mai umble după cea sprăhuiată, că iar îi va pune capul, în zadar i se puse în poartă frate-său Pipăruș Viteazul să nu meargă, el ardea de dorul ei; gîndeai că stă pe cărbuni, pînă ce în urmă nu avură ce-i face, ci trebuiră să-l lase să plece, baremi să o mai vadă o dată. Pînă nu plecă însă, zise Urmă Galbină cătră Pipăruș:

— Știi ce, frate? eu mă fac un cal frumos, iară tu te fă neguțător și mă scoate în tîrg la vînzare, că de m-a cumpăra mamonul și de s-a sui călare pe mine, eu fug cu el pînă ori și-l omorîm, apoi mergem și aducem pe Mandalina.

— Așa să fie, zise Pipăruș Viteazul. Și Urmă Galbină se făcu un cal, de să mai ai doi ochi să te uiți la el, iar Pipăruș să sui călare pe el și merse la tîrg. Acolo se adună o mulțime mare de oameni și se minunau toți de calul acela frumos. Nimeni nu avea însă atîta amar de bani cîți cerea pentru el. Veni într-un tîrziu un om cam bătrîn îmbrăcat în haine domnești – era mamonul; calul numaidecît îl cunoscu, iar mamonul cumpără calul și îl duse acasă fălos.

— Hai, afară, scumpă Mandalina, și vezi ce cal frumos ți-am adus. Mandalina ieși afară și se uită bine la cal, apoi zise:

— Ucigă-te toaca, mamonule, dar prost mai ești tu, nu vezi, că în capul calului ăstuia sînt ochii lui Urmă Galbină? Atunci mamonul îl scoase afară în ogradă și-i tăie capul.

Pipăruș nu era departe, numai cît era tupilat sub un gard să vază ce s-a întîmplat? Deci, îndată ce s-a depărtat mamonul, s-a dus lîngă trupul calului, i-a pus capul la loc și i-a băgat un suflet și îndată a înviat.

— O, frate, dar greu mai dormisem, zise Urmă Galbină sculîndu-se.

— Greu, că de nu eram aci la îndemînă, dormeai de veci.

Acum s-au dus acasă. Dar nu mult s-a ogoiat Urmă Galbină, iar l-a lovit dorul Mandalinei, deci a zis cătră Pipăruș:

— Știi ce, frate? Eu mă fac un porumb, tu mă ia și mă du de vînzare în tîrg, dar nu mă vinde nimănui pînă ce nu va veni mamonul să mă cumpere și să mă ducă, să mai văd odată pe Mandalina mea.

— Eu mă tem că tu iar îți vei pune capul, zise Pipăruș, dar tot te ascult. Și s-a făcut Urmă Galbină un porumb, iar Pipăruș l-a dus la tîrg și orîcîți l-au întrebat ce cere pe el, nici unul nu l-a putut cumpăra, că cerea bani foarte mulți. Cătră amiază îl vîndu mamonului, care și merse acasă și-l arătă Mandalinei:

— Uite, draga mea, ce porumb frumos ți-am adus. Și Mandalina luă porumbul în mînă și se uită la el bine, apoi îl aruncă cît colo zicînd.

— Sări-ți-ar vederile, năucule, nu vezi tu că porumbul acela are ochii lui Urmă Galbină?!

Atunci mamonul dă să-l prinză, dar fiind fereastra deschisă porumbul zbîrr! zbură afară și se puse într-un pom. Mamonul după el, tot de pe creangă pe creangă, porumbul se urmă tot mai sus și mai sus pînă ce ajunse în vîrful pomului; atunci mamonul, ca să poată merge pînă la el, își aruncă paloșul jos, știți paloșul acela cu care omorîse de două ori pe Urmă Galbină. Cum văzu porumbul paloșul jos, se dete ca fulgerul de iute peste cap de trei ori și căzu jos lîngă paloș în statura lui de om voinic și frumos cum era. Apoi luă paloșul în mînă și zise:

— Jos, mamonule, să ne răfuim. Și s-a coborît mamonul, apoi l-a întrebat Urmă Galbină:

— Ce moarte îți dorești? Iar mamonul a zis:

— Taie-mă tot bucățele, și mă pune în desagi pe calul meu, și-i dă drumul să meargă încătrău va vedea cu ochii.

Așa și făcu Urmă Galbină, tăie pe mamon tot bucățele, carnea cea spurcată o puse în desagi, îi așeză pe cal și-i dete drumul pe poartă afară. Dar Pipăruș era acolea de îndemînă, prinde calul și zise lui Urmă Galbină:

— Ce gîndești, frate, de-l lași să meargă numai așa? Nu-ți aduci aminte că încă o să-ți mînce capul?

— Dar ce să facem? întrebă Urmă Galbină.

— Ce să facem? Uite încoace! și numaidecît găuri fundul desagilor și apoi dădu drumul calului și ici pica o bucățică de carne, colo alta, pînă ce nu mai rămase nimic și care cum pica, cum o apucau corbii și cioarele.

După aceea a luat Urmă Galbină pe Mandalina de mînă și-a voit s-o ducă acasă, dar Pipăruș a zis:

— Stai, frate, că trebuie lecuită, că-i plină de zmei de cei micuți. Și-a luat paloșul și-a crepat-o drept prin mijloc și-a curățit zmeii din ea și i-a aruncat în foc, apoi a așezat-o laolaltă, i-a pus un suflet curat și a înviat-o.

Acum au mers acasă și-au făcut un ospăț mare, mare. Mama lor le-a spus toată întîmplarea, cum a purces grea cu Urmă Galbină, precum v-o spusei și eu și de n-or fi murit și azi trăiesc.

Cine o știe mai departe, spună-o!