Urseolo
Urseolo, blondul doge, a sosit din Lemnos ieri
Nalt și zornăind din pinteni, prins de zale și de gânduri,
Și privind fără să vadă pe iluștrii cavaleri,
Străbătut-a printre rânduri.
Jos, la scara răscroită de sub lojele de lemn,
Navagieri, prinț de Cipru, și Sanudo, prinț de Zara,
Cu genunchele-n enemide și cu aerul solemn,
S-au făcut una cu scara.
Însă nimeni nu-i privește. Prin ogiva-ntunecată
Ochiul vede tron și sală ca-ntr-o lume de senin,
Unde Bianca Morosini, pe trei trepte de agată,
Doarme sub un baldachin.
Bianca, dulcea donna Bianca, blondul vis venețian,
Ce trăia cum trec prin spațiu nori cu genele de aur,
A murit. San Marco sună. Lumile de pe ocean
Plâng sub mândrul Bucentaur.
Dogele, rămas în ușă, a-mpietrit ca o statuie:
Ochii, luminați de spaimă, au încremenit enormi;
Ca un foc de nebunie în lumină li se suie...
El întreabă: Bianca, dormi?
Dar atunci, pe o fereastră cu privirea către mare,
Un porumb bătând din aripi se ivi fricos și blând;
Dogele întinse mâna: Uite Bianca, zise tare;
Și, nebun, sfârși râzând.
Sorrento, 89