Ursita/Partea II/Capitolul II

 

Din care se vede cât de rău este de a repeta o singura frază de două ori.

Dacă vi s-ar fi întâmplat a trece pe stradele Sucevei în ziua de l iuli 1504, ați fi crezut că vă aflați în acea urbe fermecată din basm, unde prin răutatea Satanei împietriră până și corbii de pe arburi, până și apele din izvoare, până și bucatele de pe frigări, astfel că ochii în zadar căutau giur împregiur o suflare de ființă vie.

Și cu toate astea, Suceava, departe de a semăna cu Sodoma și Gomora, se deosebea prin o religiozitate așa de mare, încât număra în sânul său 400 de biserici și bisericuțe. De ce dară milostivul Dumnezeu a lipsit-o deodată de acea una sută mii de făpturi umane, cari cu câteva ore înainte împestrițau toate piețele, toate ulițele, toate unghiurile acestei mărețe capitale?

Dar nu! sucevenii n-au pierit; cel puțin n-a pierit unul din ei, căci-iată arătându-se la o răspântie și alergând în goana calului... cine? Cunoscutul nostru vânător Focșa, aprinsul admirator al mătușii Despei și în genere al tuturor minunilor pe fața pământului, care acuma, străbătând pustiitele strade ale Sucevei, avea el însuși aerul de a fi o minune.

De-l veți întreba: încotro fugi, vere Focșo? el nu va răspunde, el nu se va opri, el nu va întânapina la chestiunea d-voastre măcar prin o cătătură... El fuge, fuge, fuge, și numai din timp în timp își apasă pe ceafă, când cu dreapta, când cu stânga, cușma ce amenința la tot pasul a cădea, speriindu-se și ea de o fugă atât de furioasă. dentăi din dosul târnei, apoi, luându-se aceasta, ostașii se retrăgeau și reânoiau apărarea din dosul cetățuii; ba încă și după cuprinderea cetățuii era cu putință de a mai rencepe lupta dinântrul palatului, zidit din piatră pătrată, cu turnulețe la flancuri, cu ușe ferecate și cu gratie de fier.

Aici, ca prin vărguța magică, spectacolul se schimbă cu desăvârșire. Nu numai străzille din giurul palatului sunt ticsite de oameni, bărbați, femei, tineri, bătrâni, copii, dar până și pe ziduri, pe porți, pe case, pe copaci nu vezi decâi mii de figure ticsite, de toate vârstele, de toate sexurile, de toate condițiunile, între cari puteți observa un singur punct de asemănare: ochii tuturora, fără deosebire, sunt ațintați asupra locuinței domnești.

Din înmiitele gure ale acestei uriașe gloate nu auziți o vorbă, un cuvânt, un son din care să puteți ghici cauza fenomenului, să aflați împregiurarea ce întrunise atâtea inime bătânde. în loc de fraze lămurite, ascultați numai un ciudat murmur, asemenea freamătului undelor, care nu lasă a recunoaște sunetul, fiecărui val în parte; ascultați o stranie bombănire, care în tot minutul crește sau scade în diapazon devine zgomotoasă, sau se pogoară la misterul șoaptei, și din care nu puteți înțelege nimic.

Vânătorul Focșa își făcu drum printre compactele șiruri ale poporului, adresând în dreapta și-n stânga laconica întrebare:

râzând.

legat la inelul de aur.

Să lăsăm gloatele și pe Focșa înaintea pânzei, să lăsăm pe bucepalul lui Arbure în curtea palatului și să intrăm o dată cu însuși hatmanul în dormitorul lui Ștefan cel Mare unde se va limpezi cauza subitei pustiiri a stradelor Sucevei, neobicinuita alergare a vânătorului și curioasa îmbulzire în jurul Dealului lui vodă.

Pe un pat de abanos fără ornamente, era culcat marele Ștefan, galben, slab, cu ochii înfundați și cari străluceau acum cu un foc mai învăpăiat ca razele unui soare ce apune înaintea patului sta în genuchi tânărul Bogdan-vodă, cu lata ascunsă în mâni. La căpătâiul domnului ședea pe scaun mitropolitul Teoctist, bătrân gârbovit de ani, care purta de o jumătate de secol cârja păstoriei. Din dosul ierarhului stau în picioare vlădici și egumeni. Restul odăii era cuprins de fruntașii boierimii, cătră cari se aplică cuvintele cântecului poporan despre Ștefan-vodă:

Casa-i plină de boieri,
Viteji mari cu mari averi,
Hatmmani toți și vistieri!

Când ușierii au deschis ușa și au lăsat să intre hatmanul Arbure, Ștefan cel Mare se împărtășise deja din mânile mitropolitului și, așteptând cu răbdare și liniște momentul suprem cu o voce stinsă și tărăgănată, al cărei timbru avea ceva profetic, da fiului și supușilor săi povețe de domn și de părinte.

— Tu, fiule Bogdane, și voi, credincioșilor mei boieri și însoțitori, cari ați împărțit cu mine toate izbândele mele, iată-mă plătind datoria de obște a firi omenești.

Vâlfa trecutei vieți mi se pare acuma ca umbra ce se pierde cu apropiarea serii.

Moartea stă în ușă. S-a sfârșit pentru totdeauna călătoria omului muritor, târârea viermelui...

Dar nu mă sperie aceasta, căci știu bine că însăși ziua nașterii unui om este cel dentăi pas spre mormânt...

Ceea ce mă îngrijește, ceea ce-mi sfâșie cugetul este că vă amenință ghearele nemilostivului păgân, însetat de sânge creștinesc.

Prin armele și vicleniele sale, el înghiți cea mai mare parte a țării Ungurești, supuse cu puterea Crâmul, care nu cunoscuse pană atunci nici un stăpân străin, cuprinse Basarabia, înjugă pe munteni... Credeți, oare, că el va cruța sărmana Moldova, aceea care este ca o poartă a împărăției sale, aceea care a cutezat să-l desprețuiască și în a cării inimă a răzbătut el totuși, luându-ne Cetatea-Albă și Chilia? Unde va fi sprijinul vostru și nădejdea voastră, când va suna ceasul de nevoie.

Ungurii s-au aruncat ei înșii în obedele păgânului. Nemții se ceartă ei între ei... Muscalii...

Aci vocea muribundului erou tremură ca o coardă ce se rumpe. El tăcu, închise ochii, un incarnat acoperi obrajii săi veștejiți, buzele-i se mișcau convulsiv, ca și când vorbeau cu o ființă nevăzută.

Boierii au înaintat spre patul domnului, crezând că și-a dat sufletul... dar Ștefan avu puterea de a învinge coșmarul ce-l amețise și, revenind în sine, urmă mai departe:

— Precum vedeți, fiule și fraților, nu este cine să va ajute când va fi sosit greul ispitei.

Așadară ascultați sfatul ce vă dă bătrânul vostru domn și părinte, cu care izbutirăți a birui atâtea mii de necazuri... Cercați a îmblânzi sălbateca fiară prin o supunere de bunăvoie: liniștita apă stinge urgia focului...

Cereți să va lase a vă cârmui după legile voastre, a trai cu obiceiurile voastre, a vorbi în limba voastră...

Cereți să nu se atingă de credințele și slobozeniile țării...

Cereți să vă apere împotriva dușmanilor voștri...

Pentru toate astea, plătiți-i o dare pe an, ajutați-l în războaiele lui...

Bar dacă, ferească Dumnezeu, păgânul nu va primi o așa tocmeală, dacă el va voi cumva să vă calce sfintele drepturi strămoșești, atunci...

Atunci mai bine să muriți cu sabia în mână decât să priviți robia Moldovei!...

Ștefan-vodă încetă, aruncă o cătătură asupra adunării și zise:

— Am vorbit de soarta țării; voi vorbi acum de păcătosul meu suflet...

— Vă rog, iubiților mei frați, de a mă ierta pentru nedreptățile ce le-ați suferit de la mine...

Ochii lui vodă s-au oprit asupra hatmanului Arbure.

— Apropie-te, hatmane... sunt greșit înaintea ta... Batrânul hatman se inundă în lacrimi, se aruncă în genunchi și, apucând mâna domnului, strigă sărutând-o:

— Iartă-mă pe mine, pe mine iartă-mă stăpâne!

— Ba să mă ierți tu pe mine, fratele meu.

— Dă-mi dară voie, măria-ta, dă-mi voie de a stărui, de a stărui ca să mă ierți nu numai pe mine, nu numai pe mine, stăpâne, nu numai pe mine, ci încă pe o altă credincioasa slugă a ta, foarte credincioasă slugă...

— Spune, Arbure...

— Știi, măria-ta, îți aduci aminte, măria-ta, de nenorocitul, de mult nenorocitul postelnic șarpe...

Vodă nu-l mai auzea: se părea adormit.

▲ Începutul paginii.