Ursita/Partea II/Capitolul VII

 

în care sexurile sunt confundate.

Întorcându-se de la Mitropolie, unde se serbase încoronarea măriei-sale lui Bogdan-vodă, vornicul Boldur trecu pe lângă palatul postelnicului șarpe și, oprindu-se în poartă trimise pe unul din călărașii ce-l însoțeau să-l cheme pe Luca.

— De ce n-ai fost nici la Dreptate; nici la Mitropolie. Ia răspunde-mi, finișorule! zise zâmbind vornicul, după ce Luca îi sărută mâna.

— Nu se cuvenea, jupâne nașule. Judecă singur: când postelnicul zace sub urgia domnească, cade-se oare ca nepotul și stegarul său să se afle față acolo unde lipsește și ar fi locul să fie unchiul și stăpânul său?

— Cam ai cuvânt; cam ai cuvânt... Dar nu te prea întrista pentru fratele postelnic, că-l vom scoate și pe el din necaz, cu ajutorul Maicii Domnului, ca azi, ca mâine, căci mare e mila măriei-sale lui vodă; iată, bunăoară, pe tine, copilandre, pe tine te face vel-armaș în locul lui Fliondur, bată-l cucul să-l bată! Auzi sugariule? să te facă vel-armaș pe tine, un băiețel cu dinți de lapte!

Și zicând acestea, vornicul dezmierdă cu mâna palizii obraji ai finului său.

— Vel-armaș eu? eu, nașule?

— Ș-apoi de ce te minunezi așa? Să dea Dumnezeu și la mai mare. Doară nu ne-i da de rușine ca cellalt, ci te vei arăta mai vrednic decât nemernicul de Fliondur, care nu știe nici măcar să pună mâna pe stolnicul Rareș.

Luca, ordinamente atât de flegmatic, deveni dentăi roșu ca bujorul și apoi îndată galben ca ceara; dar își făcu violență, își frecă fruntea, petrecu degetele prin plete și, silindu-se a părea destul de liniștit, întrebă pe vornic cu o voce trăgănată, cu Ajutorul căreia spera a-și ascunde emoțiunea;

— Așadar, jupâne nașule, măria-sa urgisi pe Fliondur pentru că n-a știut să prinză pe Rareș?

— Da, da, băiete; întocmai cum spui; și pe deasupra, precum zisei, vodă te înalță pe tine în locul lui Fliondur, mă-nțelegi, crezând că doară vei fi mai priceput, mai ager, bată-te să te bată!

— Pentru mila lui Dumnezeu, nașule, descălecă! descalecă!! ca să-ți spun o vorbă de taină...

„Luca știe unde se adăpostește Rareș, gândi în sine Boldur, dându-se jos de pe cai și fruntea bătrânului vornic se încreți de nemulțumire. El o știe și voiește a mi-o descoperi, pentru-a câstiga prin o mârșavă trădare trecătoarea milă a domnului. Așa sunt toți oamenii!“

Vornicul scuipă și fără a rosti un cuvânt, merse după Luca în fundul grădinii.

Aci junele se opri și, punându-se în genunchi, apucă mâna lui Boldur.

— Nașule, sunt bun de înțepat

— Tu?

Sunt de zece, de o mie de ori mai vinovat decât Fliondur.

— Ce spui?!

— Fliondur nu știu să prină pe Rareș, și de aceea a pierdut armășia; ei bine... cum să o primesc eu, eu care de bunăvoie am scăpat pe Rareș? Fața vornicului se însenină.

— Tu ai scăpat pe Rareș? Nu glumești? Tu l-ai scăpat?

— Așa este, jupâne nașule; dă-mă acuma pe mâna călărașilor tăi, ca să mă ducă la temnița cea mai adâncă și cea mai întunecoasă.

Ba dimpotrivă, să trăiești, fătul meu! să trăiești la la mulți ani! Te-ai purtat ca un adevărat român, ca un adevărat nepot al lui șarpe, ca un adevărat fin al nașului tău! și vornicul lipi buzele sale de fruntea lui Luca. Fața noului armaș se roși de mulțumirea faptei bune și de mândria conștiinței.

— Ascultă, dragă finule, urmă vornicul. Nu toate judecățile domnești sunt drepte, căci și domnii sunt oameni.

Așadară, oricine poate să îndrepteze greșeala unui domn fără ca să-l supere, în ascuns, pe neștiute — căci a se împotrivi singur fățiș puterii domnești ar fi o nebunie — face o faptă bună. Greu este de a plăcea totodată și lui Dumnezeu, și lui vodă. Puțini oameni au norocul tău, finule armașule.

După această profundă locuțiune, vornicul făcu o scurtă pauză și adause cu zâmbet:

— Ciudate ființe mai sunt și domnii ăștia! Pedepsesc pe Fliondur pentru vina lui Luca, și rădică pe Luca pentru o faptă ce le place lor să o numească viclenie împotriva domniei. Zău, anevoie este de a vedea bine, după ce o dată te-ai făcut domn! Foarte anevoie!

— Însă, nașule, fi-va oare frumos din parte-mi de a mă folosi cu strâmbătate de rătăcirea măriei-sale?

— De frumos, nu e tocmai frumos; dar n-ai ce face, fiule!

— Aș putea să nu primesc armășia...

— Te va întreba: de ce?

— De ce? Pentru că... pentru că... fiindcă...

— Și la un așa răspuns, măria-sa îți va tăia capul. Place-ți? ș-apoi să vorbim și altmintrea. în fundul cugetului nu ești oare încredințat și mângâiat că ai făcut o faptă bună? îmi vei răspunde: da! Atunci, dacă este așa, finule, atunci însuși Dumnezeu te răsplătește, iar vodă nu este în împrejurarea de față decât o unealtă mută și surdă a unei voințe mai presus de toate.

Vornicul făcu o cruce.

Luca de asemenea.

— Spune-mi acuma — zise Boldur — când și cum scăpat-ai tu pe voinicul Rareș?

— Întorcându-mă de la bătaia cu măcelarii, îl găsii din intâmplare dosit aici în grădină. Cum mă zări, pe dată el se încredință singur în mânele mele. Sunt fecior de boier: nu-l puteam respinge. Mă grăbii a-l ascunde cu mare pază, până va veni prilejul să-l scoatem teafăr peste hotare.

— Vrea să zică, el este încă la palat? Du-mă să-l văz, finule.

Vornicul și Luca aflară pe Rareș povestind cu foc lui Iorgu ceea ce ar face el fiind domn. și anume:

N-ar mai pedepsi pe nimeni cu moartea. Pentru, pedeapsa trupească ar întrebuința numai verge, și încă din cele mai subțiri. Ar cinsti pe toți boierii bătrâni ca pe niște părinți, iar pe cei tineri ca pe frați mai mari. Ar scuti poporul de jos de orice dare grea și neobicinuită. Ar face ca negoțul să înflorească până la marginile pământului. Ar îndrepta judecățile astfel, ca nevinovatul să nu piarză un fir de păr. Ar bate pe turci, pe tătari, pe leși, pe munteni și pe unguri, lățind hotarele țării până la Beciu. Ar preface visteria într-o fintână nesecată, din care s-ar putea adapa toți cei însetați. Ar pune în slujbe numai pe oamenii cei mai vrednici dintre fruntașii țării. Ar înființa scoale până și-n fundul codrilor. Ar clădi mănăstiri și biserice câte o mie pe an. Ar hrăni toată țara de la masa domnească. Și așa mai departe, și așa mâi departe, și așa mai departe; ploaia cu cârnați încheia lista, ca în toate profesiunile de credință vechi și nouă.

Intrând încetișor în odaie, vornicul și Luca auziră câte cava din programa lui Rareș.

— Sunt pierdut! strigă bastardul lui Ștefan cel Mare când văzu pe Boldur și, apucând pumnarul ce-i atârna la brâu, el voi a se străpunge.

Iorgu îi opri mâna.

— Nu fi copil, stolnice, zise vornicul, îndulcindu-și vocea înăsprită pe câmpuri de bătaie. Ca un copil ai vorbit înainte de a intra eu, ca un copil vrei să faci acuma după ce am intrat.

—Vornice, aibi milă de mine!

— Nu e vorba de milă! Este vorba de a te scoate cât mai în pripă din Moldova, pentru ca să nu ne mai încurci pe noi ăștia, mânca-te-ar norocul!

Rareș aruncă jos pumnarul, se plecă și sărută genuchiul lui Boldur.

—Cum crezi tu, finule? urmă vornicul, întorcându-se cătră Luca pentru a se feri de mulțumirile lui Rareș; cum crezi? care să fie mijlocul cel mai nemerit de a strecura pe stolnic din țară?

— Ziua, cu fața dezvălită, îl va cunoaște lumea, iar cu fața învălită, îl poate bănui. Noaptea, mi-e teamă să nu-l prinză sau portarii, sau dorobanții, sau alte slugi hătmănești, nașule vornice.

Boldur ațintă pe Rareș ca vro cinci minute.

Băiatul nu avea încă nici măcar perspectiva musteților sau a barbei; fața sa era netedă și albă ca a unei fecioare, trăsăturele figurii erau de o frumusețe rară, păr lung, talie subțire.

— M-am dumerit ce să fac, zise în fine vornicul. Aduce-ți-mi aici niște haine de fată.

— Haine de fată? Dar nu știi, nașule că în toată curtea noastră nu este și n-a fost vreodată un singur picior de femeie?

— Ha, ha, uitasem minunățiele fratelui postelnic de când cu... Apoi cum să facem?... Hm! Aș trimite la mine acasă ... o să fie bănuiele, ghiciture, mai știi!

Iorgu, care sta mulcom la o parte, plecă fruntea în jos și zise cu o voce sfiicioasă:

— Eu, jupâne vornice... aș putea găsi haine de fată...

— Sănătate, băiete! Vezi ce om bun sunt eu: nu te-ntreb de unde.... zise vornicul râzând.

Veselia deveni generală, măcar că bietul Iorgu servea numai de pretext, căci fiecare din cele trei personage avea un deosebit motiv de a fi mulțumit: vornicul cu purtarea finului său, Luca cu armășia, Rareș cu scăparea vieții.

— Apoi du-te, dragă Iorgule, de adu acele haine; după ceea vei preface pe stolnic într-o fetiță și să-l lași să iasă singur pe Poarta ungureasca, iar tu să încaleci, să mai iei cu tine un cal cu arme și cu haine de curtean și să-l aștepți pe stolnic la Fântâna corbului. Mă înțelegi?... Ei bine, acuma, să fii sănătos, stolnice; să te aibe Sântul Dumnezeu în înalta sa milă, să povățuiască Maica Domnului pașii tăi pe calea vieții. Ai bani?

Rareș tăcea, dar lacrimele îi udau obrajii.

Vornicul dezlegă de ia brâu un mare sac de piele aurită și-l puse pe masă, înaintea bastardului.

— Ia asta și-mi vei înapoia când voi avea și eu nevoie... Hai, Luca, cu mine: vodă te așteaptă la palat... adause vornicul, voind a scăpa mai degrabă de o scenă în care i se muia inima.

Rareș se îmbrățișă cu Luca, sărută mâna lui Boldur și rosti câteva vorbe încurcate și neânțelese ieșite din îmbulzeala simțimintelor ce-l cuprinsese,

Vornicul și finul său ieșiră.

În curând se întoarse Iorgu, aducând un rând de haine de fată: o cunună de floricele pentru cap, și salbă de mărgean pentru gât, un zobon trandafiriu de o stofă subțire poloneză, deschis, denainte, încât să se poată vedea cămășața, un colan poleit, cu paftale de argint în formă de două capete de șarpe, o pestelcă de borangic cu flori cusute cu fir și o pereche de papuci de saftian roșu.

În câteva minute, Rareș fu transformat într-o frumușică slujnicuță boierească, al cărei unic cusur era de a fi cam prea naltă.

Iorgu conduse pe minunata fetiță până la poarta curții, lăsând să se mire toate slugele văzând o ființă femeiască, încă tânără și drăgălașă, cum ieșea din palatul postelnicului; apoi se aruncă în grajdiuri, încalecă, luă un alt cal de frâu și se grăbi la Fântâna corbului.

— Încotro pleci, jupâne? îi strigă neastâmpăratul vânător Focșa.

— După fragi, Focșo! după fragi!

„Ce crai“ gândi vânătorul cu malițiozitate.

Sosind la Fântâna corbului, care se afla într-o dumbravă afară din cetatea Sucevei, Iorgu așteptă vro jumătate de oră până să-l ajungă Rareș; îl îmbrăcă și-l înarmă bărbătește, și se pregătea deja a lua de la el ziua bună, când deodată, în fuga calului, apare Luca.

— Veste de noroc! strigă armașul sărind de pe cal. Aduc iertarea...

— Vodă mă iartă? întrebă vodă cu iuțeală.

— Pe tine stolnice, nu, și chiar de te-ar ierta, n-ar trebui să crezi, dar a iertat pe unchiul meu postelnic...

— Să trăiască! răcni Iorgu, sărind în sus de bucurie.

— Iată cârtea domnească, ia-o, stolnice, de o dă la mâna postelnicului, care petrece la săcui, la Andraș groful...

Rareș luă și citi scrisoarea:

„Să fii sănătos, jupâne postelnice! întoarce-te în țară fără nici e grijă sau bănuială. Oricine te va atinge măcar cu vârful degetului și fie proclet și tridet în vecii vecilor, și să fie ca Iuda și ca Aria, și să fie ca acei ovrei ce strigară asupra Domnului și Dumnezeului nostru Isus Christos: sângele lui pe noi și pe copiii noștri. Așa îți scriem domnia-noastră.“

▲ Începutul paginii.