La Sofia

Tu care treci frumosă în visurile mele
Ca umbra fericirii în ceasuri de suspin,
Şi care 'mi eşti plăcută ca nopţile acele
cînd tainicul Luceafăr veghiază în senin,

O dară nălucire. şi astăzi viu spre tine
Să'ţi cînt pe a mea harpă un imnu tînguitor,
Căci multă suferinţă ai revărsat în mine
De cînd mă 'nchinu la numeţi cu falnicul meu dor.

Tu nu ştii cîte valuri de lacrăme de sînge
vărsat-am în tăcere, şi încă voiu vărsa,
Văzînd că pe vecie eu sînt menit a plînge
Cereasca ta iubire ce nu pociu cîştiga

Şi-mi place-a mea durere, şi neagra mea mihnire;
Iubesc a mele chinuri, şi voiu a suferi;
Căci, spune, ce-ar fi viaţami cînd scumpa-ţi suvenire
Când scumpa ta icoană din mine ar peri?

De mii de ori mai bine pe piscuri singurate
Voiu viaţa mea să curgă supt vifor şi ninsori;
Pe capul meu să urce furtunile turbate,
Şi totul să răsune de gemete, plînsori,

Dar tu, o mult duiasă, şi dulce suvenire,
Viază ca o taină în peptumi călduros,
Căci tu eşti pentru mine cu blînda ta zîmbire,
Ca steaoa care luce pe cerul furtunos.

Supt fiarele sklavii să zac în amoţire;
În vecinic întunerec să calce mintea mea;
Şi proaza din morminte să-'npeţe-a mea simţire;
Voiu toată suferinţa, - dar nu a te uita.

Azi sînt bătut d'a soartii cumplită vijelie;
Dar chiar pe tronul lumii de'aş fi stăpânitor,
Credinţa şi iubirea le-am închina tot ţie,
Le-am înălţa spre tine cu-n lung şi gingaş dor.

În viaţa de durere sînt vise dulci, plăpînde
În care tristul suflet mai vede ce-a perdut;
Speranţa şi iubirea ca doă stele blînde
Lucind, peînviază doritul său trecut.

Ah! cîtă mîngîere şi-n mine se coboară
Cînd somnul p'a lui braţe mă leagănă uşor
Căci văzu cereascaţi umbră, că 'n aer lină sboară,
Şi surîzînd se pune la sînu-mi plin de dor.

Atunci, o dragă umbră, ... cu fericire
Pe faţa ta iubită setoase sărutări,
Şi sufletul meu vesel, rănit într'o uimire,
Pluteşte într'o sferă de gingaşe 'ncîntări.

Dar umbra vai! se şterge; şi lacrămile mele
În valuri turburate începu car a cădea;
Zadarnic eu te cautu prin nori, prin cer, prin stele,
Căci numai întunerec tu laşi în urma ta.

De ce, copilă dulce, cînd toat-a mea iubire,
cînd toat-a mea credinţă le 'nchinu numelui teu.
Te-arăţi tu mie numai în vis, în nălucire,
Şi vrei ca numai umbraţi s'o strîngu la sînul meu?

Am plîns, şi voi mai plînge, şi fără mîngîere;
Dar jalnica mea liră veşte-a te cînta;
Spre tine vea să 'alţe cumplita sa durere
Şi chiar a morţii mele suspin a ţi închina.

Sonet II modifică

ADIO.

O soartă făr’ de milă azi barca-mi izgoneşte
Departe prea departe de portul fericit,
Şi valuri lungi de lacrămi din ochi-mi se porneşte.
Căci vai! eu zicu adio la tot ce am iubit.

Adio, stea iubită, ce sufletu-mi slăveşte
Ca blînda zi în care pe cale-mi ai lucit,
Adio, înger dulce; la mine te gîndeşte,
Căci dorul meu de tine va fi nedespărţit.

Şi daca vre odată o soartă mai miloasă
Voi-va să gustu earăşi iubirea-ţi călduroasă,
Eu voiu sbura spre tine pe aripi de zefir.

Iar daca în uitare goni-vei pomenirea
Acelui ce-ţi închină credinţa şi iubirea,
Aş vrea să pociu a zice: „adio suvenir!”

1856 August.

Sonet III modifică

„Mes yeux ont contemple, des objets plus funèbres
„Que Juliette morte au fond de son tombeau,
Plus affreux que le toast à l'ange des ténèbres
„Porté par Roméo.”
Alf. de Musset

Multe flori în lume, flori mirositoare.
Le-amu văzut cum cade june în mormînt;
Am văzut cum tace paseri cîntătoare
Cînd soseşte-al ernii iute, rece vînt.

Şi a mele lacrămi dulci, tinguitoare
Le-au plătit cu milă tributul lor sfînt;
Dar de cînd credinţa cea mîngîitoare
Au sburat din mine, — făr' de milă sînt.

Credinţă, de tine totul mă desparte:
Am avut dorinţe, — ş'au rămas deşarte;
Am cerut iubire, — ş'am avut suspin.

Vînturi a urgii, veniţi de mă bateţi;
Din banchetul vostru, credincioşi, mă scoateţi;
Duh a 'ntunecimii, ţie mă închin!

Sonet IV modifică

Sonet V modifică

Sonet VI modifică

Sonet VII modifică

Unde’i dragostea ferbinte
Ce tu vecinic îmi jurai,
Cînd făcînduţi jurăminte
La picioareţi mă vedeai?

De-a le mele lacrămi sfinte
Tu în taină îmi rîdeai,
Ş’a mea inimă ce simte
În picioare o călcai.

N’ai credinţă, n’ai nici milă;
Te dai altuia, copilă,
Cînd eu, ştii, cît te-am slăvit.

Fii ferice ’n a ta soartă;
Astăzi sufletul meu iartă
Pe cei care ’i a iubit!